//
you're reading...
ALFRED ADLER, PSIHOLOGIE & PSIHOTERAPIE ADLERIANA

JOCURILE CUPLURILOR CĂSĂTORITE: O PERSPECTIVA ADLERIANĂ

Autori:

GERALD J. MOZDZIERZGERALD J. MOZDZIERZ (VA Hospital, Hines, Illinois)

și

THOMAS J. LOTTMANTHOMAS J. LOTTMAN (Loyola University)

Autorii doresc să exprime multumirea către Dr. Bernard H. Shulman, pentru citirea critică făcută acestui material.


Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Adlerian Digitization Project (http://www.adlerjournals.com/)
Games Married Couples Play: Adlerian View – 1973 – v29#2
http://www.adlerjournals.com/_private/JIP/JIP%20v29%20n2/Games_Mozdzierz.pdf
Traducere: Prof. Corina-Floriana Gogălniceanu
Corectură&Editare: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu
Vă mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site.

SUMAR

Sunt descrise și discutate dintr-un punct de vedere adlerian, „jocurile” cel mai des jucate de cuplurile care vin în terapie. Ele sunt privite ca fiind compatibile cu un stil de viață nevrotic, reprezentând mai degrabă o mișcare în plan vertical, țintind spre superioritatea față de partener, decât o mișcare orizontală, de cooperare, în direcția scopurilor benefice amândurora. Aceste jocuri, derivate empiric din observațiile cuplurilor în timpul terapiei, sunt uimitor de congruente cu anumite atitudini sau complexe descrise de Adler. Sunt discutate de asemenea tehnici de recunoaștere și întrerupere a jocurilor din timpul terapiei.


Dezvoltându-și abordarea analizei tranzacționale, Eric Berne (4, 5) a folosit, printre altele, vestitul concept al „jocului” între adulți (vezi și 10, 11, 13). Conceptul nostru în privința jocurilor este destul de apropiat de cel al lui Berne, considerând jocurile ca seturi repetitive de manevre în cuplu, care combină tactici defensive și ofensive slujind scopurilor individuale. Acestea sunt privite în termeni adlerieni drept expresii ale „stilului de viață”, iar de către Berne drept expresii ale „scenariului de viață”. Aceste două concepte sunt și ele destul de similare din punct de vedere funcțional, chiar dacă diferă în premizele genetice.

Interesul larg și popularitatea abordării „jocurilor” în înțelegerea relațiilor interpersonale poate fi atribuit simplității sale conceptuale. Folosim termenul lui Berne, acordându-i întregul credit, datorită familiarității sale și a caracterului său evident. În experiența noastră, în același timp în care publicul a adoptat în mod general idea jocurilor din cuplu datorită ușurinței înțelegerii dinamicii personale, în terapie pacientul și terapeutul novice au primit și ei această abordare ca fiindu-le utilă şi clarificatoare.

Acest articol are trei scopuri: primul, de a descrie ca fiind jocuri un anumit număr de manevre conflictual-interacționale care schiţează un model de interacţiune de care ne-am lovit în mod repetat în terapia cuplurilor căsătorite, și de a enumera regulile acestor jocuri; cel de-al doilea, de a examina aceste jocuri în relație cu teoria adleriană a personalității ca fiind mișcări pe o axă verticală (nt. axă de tip sus-jos, superior-inferior, dominant-dominat) asociate cu anumite complexe; cel de-al treilea, de a discuta semnificația jocurilor în timpul unei sesiuni de terapie, cum pot fi ele identificate și în ce mod trebuie tratate.

Nu toate conflictele sau certurile maritale sunt cuprinse sub conceptul de jocuri. Miezul conceptului jocurilor este acela că soții se află într-o luptă pentru prestigiu personal sau/și dominare, fără a-și da seama.

JOCURILE – PROGRESAREA ȘI REGULILE LOR

În timp ce fiecare din „jocurile” descrise mai jos are „regulile” sale inerent fundamentale după care poate fi identificat, există variații idiosincrasice unice fiecărui cuplu.

Jocul nr. 1: „Eu am dreptate – Nu tu!”

Acesta este poate cel mai răspândit joc. Dreikurs (6, 7) susține că unul dintre motive poate fi faptul că acest tip de interacțiune este ca un dat al zilelor nostre. O discuție tipică se desfășoară aproximativ așa:

Soție: Ai fost beat la petrecerea de aseară și te-ai făcut de râs.

Soț: Nu am fost beat. Am băut doar 5 sau 6 pahare și nu m-am făcut de râs. Am făcut doar câteva glume.

Soție: 5 sau 6! Asta e o glumă. M-am oprit din numărat la cinci și oricum râdeai atât de tare că toată lumea te putea auzi.

Soț: Nu râdeam chiar atât de tare și în plus …

Soție: Nu te-ai făcut doar de râs, m-ai făcut și pe mine de rușine spunând glumele alea deocheate pe care le consideri tu atât de amuzante.

Soț: Nu erau deocheate și toată lumea râdea. N-ai râde la o glumă bună nici dacă te-ar gâdila.

Soție: Știu să râd la glume care nu sunt proaste!

Soț (enervat): Proaste?

Dialogul continuă în acest fel până …

Soție: Nu este ridicol, doctore, felul în care nu vrea să admită că a greșit?

Soț: Vedeți cum exagerează totul, doctore?

Regulile sunt:

  1. Jocul poate fi jucat indiferent de semnificația sau lipsă de semnificație a întâmplării, sau de motivul certei.
  2. Ambii participanți trebuie să-și aroge posesia exclusivă a faptelor „reale” și să-i refuze celuilalt posibilitatea de acces la ele. De ex. „Ai fost prea beat ca să observi cât de tare te-ai făcut de râs.”
  3. Afirmațiile nu sunt niciodată prezentate ca impresii sau sentimente, ci de fiecare dată ca fapte absolute.
  4. Oricare a treia persoană „prezentă” va deveni judecător sau arbitru, indiferent dacă este terapeut, copil, rudă sau oricine altcineva.

Jocul este o luptă acerbă pentru recunoașterea dreptății. Chiar și atunci când „învinsul” este declarat de către o a treia persoană sau determinat de dovezile copleșitoare, acesta se împotrivește căutării unui compromis sau opririi jocului. Este umilit și demoralizat și gata de a începe un nou joc pe care „nu-l poate pierde”.

Scopul de a fi declarat cel care are dreptate, reprezintă dominarea celuilalt membru al cuplului și controlul relației. Astfel, egalitatea este refuzată și subjugarea este consacrată. Scopul jocului este identic cu urmărirea nevrotică a gloriei și a deprecierii partenerului, ceea ce exclude posibilitatea cooperării și a armoniei maritale.

Jocul nr. 2: „Eu am un Debit – Tu ai un Credit.”

Adler a anticipat acest joc în descrierea modului antitetic al apercepției ca fiind modul în care nevroticul decretează evenimente „ca debitul și creditul din contabilitate și nu permite gradații între ele … expresie a unei puternice tendințe de auto-protecție” (nt. de salvare a propriei imagini, a propriei fețe) (3, p. 248). În sistemul nostru de referință, „ținerea socotelilor” reprezintă un model de interacțiune între soț și soție astfel încât nici unul dintre ei să nu „rămână dator către celălalt” în relație. De exemplu:

Soț: Tu ai decis anul trecut unde mergem în vacanță. Anul ăsta este rândul meu.

Soție: Da, dar am stat în hotelul în care ai vrut tu și am jucat golf de câte ori ai vrut. Când facem și ce vreau eu?

Soț: Am mâncat la restaurantele acelea străine pentru că ție îți place mâncarea picantă, chiar dacă mi-a fost rău jumătate din timp.

Soție: Ei bine, am zburat, pentru că nu-ți place să conduci, chiar dacă eu am vrut să vedem și țara. (Și așa mai departe.)

Regulile care sunt bazate pe o neîncredere profundă între partenerii de cuplu, sunt:

  1. Ia în permanență notițe în legătura cu activitatea partenerului tău. Și, conform corolarului, nu lăsa niciodată partenerul să știe ce vrei să faci.
  2. Lasă de la tine din când când în chestiuni minore ca să poți strânge puncte de tipul „Îmi esti Dator/Datoare” pentru ceva ce vrei cu adevărat.
  3. Pornește de la premiza că partenerul tău de cuplu va încerca cu fiecare ocazie să te păcălească.
  4. Bucuria partenerului de cuplu nu trebuie niciodată împărtășită; mai degrabă insistă să fie contrabalansată de propria ta oportunitate de a te distra (nt. când partenerul se bucură pentru ceva, amintește-i că îți ramâne dator pentru că și tu vrei să te bucuri la rândul tău).

Imboldul pentru acest joc, premiza că întotdeauna cineva „se păcălește”, este adesea extins spre alți oameni și în viață în general. Trăiești cu convingerea că trebuie să ţii permanent garda sus astfel încât nimeni să nu poată profita de tine. Acest joc și scopurile sale sunt manifestări ale unui stil de viață pesimist cu foarte puțin interes social.

Jocul nr. 3: „Fii atent!”

Acest joc poate fi jucat de unul sau de amândoi partenerii. Se poate constitui dintr-un concurs de țipat unul la celălalt sau poate fi vorba doar de sâcâială unilaterală. Indiferent de forma luată, scopul este întotdeauna același: cel care adoptă jocul caută implicarea şi atenția partenerului. Certurile, chiar și abuzul fizic, își vor atinge scopurile, deoarece este un joc al disperării. Să fii ignorat de o persoană semnificativă echivalează cu a-nu-exista. Aceasta este o exprimare extremă a suprasensibilității nevrotice descrise de Adler. După ce manevrele pozitive sau constructive de obţinere a atenției dau greș, jucătorul „fii atent” va trece frecvent la comportamente negative. Acestea sunt mai greu de ignorat, deoarece sunt mai iritante. Dreikurs(6) sugerează că până și ostilitatea evocată de comportamente atât de negative este preferabilă alternativei de a fi ignorat. În acest joc predomină următoarele reguli:

  1. Să nu fii niciodată tăcut în prezența partenerului sau fii-izbitor-de-tăcut încât să fie deranjat de tăcerea ta.
  2. Anunță întotdeauna ce vei face înainte să o faci. De ex. în loc să te aşezi liniștit, anunță: „Cred că voi sta un pic jos.”
  3. Cere în permanență permisiunea partenerului. O propoziție de genul: „Este în regulă dacă…” nu poate fi ignorată; o astfel de propoziție cere un răspuns.
  4. Cere ajutorul partenerului în tot ceea ce faci. Chiar și un refuz este o formă de atenție. Chiar dacă reușești să faci partenerul să țipe la tine, ai câștigat!
  5. Re-ordonează hainele și lucrurile partenerului, ca acesta să fie nevoit să-ți ceară ajutorul.
  6. Cultivă-ți obiceiuri care sunt enervante pentru partener.

După ce jucătorul „fii atent” trece la comportamente negative, evoluția jocului este inevitabilă: va câștiga. În cazul în care încercările negative de atragere a recunoașterii eșuează pentru moment, nivelul va fi crescut până în punctul în care partenerul va „exploda”. În orice caz, prețul emoțional și uneori fizic pe care cineva trebuie să-l plătească pentru atenția obținută, este enorm. Produsele derivate din jocul de-a „fii atent!” sunt ostilitatea și conflictul deschis. Din nefericire cuplurile nu recunosc partea pozitivă a comportamentului negativ al partenerului, și anume faptul că acest comportament stă drept mărturie pentru importanța acordată celuilalt partener. Haley(9) a făcut referire la acest întreg model de interacțiune atunci când a considerat drept tehnică terapeutică faptul că terapeuții pot reinterpreta comportamentele negative ale unuia dintre soți într-o lumină mai pozitivă.

Jocul nr. 4: „Nu vreau să vorbesc despre asta!”

Acest joc este reciproca lui „Fii atent!”. Unul dintre soți îi spune celuilalt despre refuzul său de a participa la un joc. Procedând în felul acesta, inițiază un nou joc propriu. Prin tăcerea sa el devine de necucerit, de neînvins, pe scurt, învingătorul! Își joacă propriul joc de unul singur, și astfel nu poate pierde.

Acest joc permite doar două răspunsuri adresate partenerului: (a) tăcere și (b) „Nu vreau să vorbesc despre asta.” Alte reguli:

  1. Nu-ti arăta niciodată iritarea la remarcile partenerului.
  2. De câte ori este posibil, folosește-te de niște metode de disociere: întoarce capul, închide ochii, pleacă din cameră, citește ziarul etc.
  3. Poate fi jucat chiar și atunci când nu ai dreptate, dar nu poți sau nu vrei să recunoști. Lasă impresia că ai dreptate și că este o prostie ca cineva să se îndoiască de acest lucru.

Afișarea disprețului în acest joc plasează jucătorul instantaneu într-o poziție superioară (vezi mai jos) față de partener. El se consideră prea matur, rațional și/sau moral ca să intre în jocurile partenerului. De foarte multe ori, acest joc este inițiat pentru a evita pierderea altui joc, la fel cum copilul smulge victoria dintre degetele adversarului său spunând simplu: „renunț!”.

Jocul nr. 5: „Asta înseamnă că vrei război!”

În acest joc nu există nimic subtil, implicit sau manipulativ. Fiecare participant își selecționează pur și simplu arsenalul de cuvinte cu care să-și atace partenerul. Este vorba despre un ciclu de atacuri, contra-atacuri și represalii care se intensifică, și se dezvoltă în general într-o ceartă acută, fără tabuuri. Devine un joc prin faptul că diferențele pe care le cultivă „războiul”, constituie un „fum” care ascunde motivul ce stă la baza răzbunării: „M-ai rănit prin ceva ce mi-ai zis sau făcut, și acum te rănesc și eu.” Regulile sunt:

  1. Rănește-ți partenerul mai mult decât te-a rănit el pe tine.
  2. Atacă-ți partenerul în punctul lui cel mai slab.
  3. Dacă ți se termină repertoriul de înjurii și jigniri la adresa partenerului, atacă familia lui, prietenii, etc.
  4. Nu spune niciodată ceva drăguț despre partenerul tău.

Jocul nr. 6: „Este numai vina ta!”

In acest joc, unul dintre soți preia inițiativa într-o situație problematică sau de conflict și sugerează soluția cea mai „logică”: „Nici pe departe nu este posibil și este absolut de neimaginat ca această situație să fie asociată cu vreo inepție, greșeală sau neglijență din partea mea. Așadar, concluzia mea certă este că această întreagă situație se întâmplă numai din vina ta”.

Regulile sunt:

  1. Lovește primul! Avantajul se află în mâinile atacatorului care se pune pe sine la adăpost, punându-și adversarul într-o postură defensivă.
  2. Acuză-ți partenerul de răspundere totală pentru situația existentă. Atâta timp cât rămâne în defensivă, nu va fi capabil să „câștige câteva puncte”.
  3. Obține acordul copiilor, a altor rude, a vecinilor, preotului, terapeuților, etc. că este numai vina partenerului.
  4. Sub nici o formă să nu iei vreodată în considerare partea ta de vină din acea situație.

Acest joc este de cele mai multe ori întâlnit atunci când unul dintre soți este pacientul recunoscut și a manifestat un comportament simptomatic sau a avut de-a face cu poliția, a fost sub tratament psihiatric, sau a trecut printr-o criză financiară sau profesională, etc. Într-un fel sau altul, unul dintre soți a fost identificat drept sursă a problemei prin comportamentul său social sau fățiș, iar celălalt este nerăbdător să se angajeze în jocul „Este numai vina ta” și refuză destăinuirea oricărei responsabilități.

Jocul nr. 7: „Ce te-ai face fără mine?”

În acest joc, jucătorul câștigă o poziție superioară declarând simultan propriul său altruism și bunătatea sa, precum și ingratitudinea și slăbiciunea partenerului și inutilitatea sa intrinsecă. Acest joc reprezintă în mod evident o apărare împotriva inferiorității resimțite. Orice încercare a soțului/soției de a refuza rolul mântuitor al partenerului nu face altceva decât să scoată în evidență și mai mult ingratitudinea sa în ochii avocatului jocului.

Formele implicite precum și cele mai explicite ale acestui joc implică recitarea unei litanii despre sacrificiul făcut pentru partener, implicând că supraviețuirea și valoarea celui din urmă s-ar afla într-un pericol iminent dacă nu ar exista aceste sacrificii. Spre exemplu, o nevastă i-ar putea aduce aminte soțului ei: „Îți spăl hainele, îți fac de mâncare, îți cresc copiii, îți mint șeful atunci când ești prea mahmur pentru muncă, etc.”

Forma explicită a jocului se întâlnește în mod frecvent atunci când soții provin din medii socio-economice diferite. De fapt, deseori căutarea unui partener s-ar putea să fi fost doar căutarea cuiva care trebuia „salvat”. Acesta poate așadar să obțină un sentiment de superioritate, reamintind partenerului: „Dacă n-aș fi fost eu, tu încă ai mai fi…”.

Regulile sunt:

  1. Căsătorește-te cu cineva leneș, neatractiv, needucat sau care aparține unei clase sociale inferioare. Acest unic act de binefacere poate fi schimbat cu o serie de cereri adresate partenerului, pe întreaga durată a căsniciei.
  2. Asumă-ți responsabilitatea totală pentru starea de bine a partenerului, dacă nu în prezent, măcar în trecut.
  3. În cazul în care eforturile tale mântuitoare sunt puse sub semnul întrebării de către partenerul tău, demonstrează-i ocazional dependența: (a) ducându-te acasă la mama pentru câteva zile, lăsându-ți partenerul să aibă singur grijă de el, și (b) făcându-le o vizită părinților conflictuali ai partenerului tău pentru a-i reaminti de la ce anume l-ai salvat.

CONCEPTUL DE JOC ÎN TEORIA ADLERIANĂ

Un concept important din teoria adleriană este acela de mișcare, legat în totalitate de scopuri și obiective(3, p.195-196). Ființele umane nu sunt doar „conduse” și nici nu răspund pur-și-simplu la anumiți stimuli și la reflexe condiționate. Ele se mișcă, mai mult sau mai puțin conștient, spre scopuri individuale unice de superioritate, succes, sau mai simplu spre depășirea unor dificultăți.

Lydia Sicher face aici distincția dintre mișcarea în plan vertical și cea în plan orizontal. Prima corespunde unei viziuni asupra vieții ca relație fixă de tip sus-jos, în care o persoană țintește spre o treaptă ce se află permanent mai sus decât cea pe care se află în acel moment, bazându-și acțiunile pe ideea de precaritate a „scării”, căutare a atingerii unui prestigiu care se găsește mereu-mai-încolo, una dintre cele mai potente concepții de viață „provocatoare de nevroză”. Cea de-a doua corespunde unei viziuni în care există un loc pentru fiecare. „Indivizii pot merge alături, pot lucra împreună, cot la cot, fiecare cu propriul său start, propria sa cale, propriul său țel … aducându-și propria contribuție la lume și viață” (14, p. 101).

Mișcarea verticală

Jocurile soț-soție nu sunt tactici aproximativ statice, discrete, relevante doar din perspectiva unei anumite stări specifice egoului, determinată de un anumit context situațional. Ele sunt de fapt o continuare a unei teme personale principale, dezvoltată pe întreaga durată a vieții fiecărui om, temă direcționată spre un anumit final sau un scop definit în contextul unei structuri sociale de bază. Mai mult decât atât, toate jocurile reprezintă în mod clasic o descriere a mișcării în plan vertical – un proces de căutare a unei poziţii de-mai-sus-față-de celălalt. Este exact așa cum Haley a descris atât de bine drept arta „one-upmanship” (nt.: comportament prin care cineva încearcă să obțină un avantaj vorbind mai bine, făcând mai bine sau având lucruri mai bune decât celălalt, Mirriam-Webster Dictionary) (9, pp. 192-201).

Ori de câte ori soții intră într-un joc, ei sunt interesați doar de propria lor mișcare în plan vertical, de auto-preamărire, de propriul lor statut și de dominarea celuilalt. Avantajul vertical câștigat în jocurile maritale este extrem de distrugător și precar, deoarece este câștigat pe seama partenerului, care de cele mai multe ori va încerca în mod reflex să depășească, să saboteze și să învingă data viitoare, detronând „câștigătorul” original și prepetuând ciclul nevrotic. Jocurile nu sunt distrugătoare doar pentru soți și relația lor, dar oferă în același timp și copiilor un model defectuos de căsnicie și comportament interpersonal în general.

Pe de altă parte însă, mișcarea maritală pe plan orizontal, este lipsită de jocuri. Aceasta reflectă o atitudine de cooperare pentru scopurile mutual benefice. Astfel de mișcări pot fi realizate doar atunci când ambii soți se simt ca fiind parteneri egali în cadrul mariajului, fiind motivați în căutarea unor soluții constructive și satisfăcătoare amândurora.

Complexe

Jocurile prezentate sunt bazate pe observații relativ independente din cadrul ședințelor de terapie a unor cupluri căsătorite. Cu toate acestea, sunt în mod evident compatibile cu câteva complexe psihologice descrise de Adler(2) prea puţin cunoscute pe lângă bine-cunoscutele complexe de superioritate și inferioritate. Conform lui Adler, complexele reflectă atitudinea individului față de viață și se manifestă prin moduri caracteristice de abordare a îndatoririlor fiecăruia față viaţă şi de mediul înconjurător. Dintre cele opt complexe identificate de Adler, vom descrie pe scurt doar pe cele care par a avea o legătură cu comportamentele cuplurilor din timpul jocurilor maritale.

Complexul mântuitorului. „Mântuitorul” atinge superioritatea devenind cel care soluționează probleme, ca vindecător, conducător, sau salvator. Scopul său de auto-preamărire este căutat prin sacrificiul său sau prin ceea ce a fost denumit de către Shulman și Mosak(12) stratagema erou-martir-sfânt. Gradul de patologie din acest complex este determinat, ca întotdeauna, de lipsa caracterului util din punct de vedere social (nt.: observăm faptul că social din perspectiva adleriană are în vedere ideea de a-i avea în vedere și pe ceilalți, pe semenii ce pot fi afectați de acțiunile tale). Privind partea utilă a acestui complex, putem intui că un mântuitor ar putea rezolva problema alegerii profesionale devenind medic, călugăr sau psihoterapeut. Privind însă partea inutilă, complexul ar putea foarte bine oferi baza pentru un sistem de delir paranoid, în care misiunea individului este de a salva restul lumii.

Complexul justificatorului. Acest complex caracaterizează acele persoane extrem de defensive și excesiv de sensibile care caută în permanență să justifice fiecare acțiune. Ele nu greșesc niciodată și, de obicei, pot dovedi acest lucru. Trăiesc cu teama permanentă de a face o greșeală, țintând prin majoritatea activităților lor spre obținerea recunoașterii perfecțiunii lor imaginate.

Complexul predestinării. Individul cu acest complex abordează problemele și sarcinile vieții cu o atitudine mai degrabă laissez-faire, pornind de la premiza că nimic nu se poate întâmpla care să-i fisureze invincibilitatea. „Trăiesc o viaţă fermecată” pare a fi aforismul inconștient  care îl conduce.

Complexul excluderii. Este întâlnit la persoane care încearcă să minimalizeze posibilitatea expunerii indecvării lor. Este o concepție de evitare, în care sarcinile vieții sunt privite mai degrabă ca posibilităţi de eșuare, decât ca oportunități de succes. Atunci când oportunitatea bate la uşă, ei bat ușa în cuie. Prin reducerea propriei lor activități și limitarea atenției doar spre activitatea altora, ei se izolează în același fel în care o face struțul îngropându-și capul în nisip.

COMPLEXELE şi JOCURILE

Așa cum sportivii de calitate sunt descriși ca fiind „naturali” în sportul lor, persoanele cu complexele descrise de Adler sunt la fel de „naturali” pentru anumite jocuri de cupluri maritale. Justificatorul poate deveni adeptul jocurilor „Eu am dreptate – Nu tu!” și „Eu am un Debit, tu ai un Credit”. El ține socoteala și are dovezi pentru poziția sa în orice ceartă.

Persoana cu un complex de excludere se implică deseori în „Nu vreau să vorbesc despre asta” și „Asta înseamnă că vrei război!”. În ambele cazuri își reduce potențialele surse de probleme, neluând în seamă îngrijorările exprimate de partenerul său. În „Asta înseamnă că vrei război!”, individul obişnuit cu complexul excluderii evită ascultarea sentimentelor și ideilor comunicate de partener, ascunzându-se în spatele propriului baraj verbal. Jocurile „celui care exclude” cresc, în general, intensitatea și frecvența cu care partenerul lor intră în jocul de-a „Fii atent!”.

Asumându-și ca premiză de bază atitudinea „În nici un caz nu aș putea fi eu vinovat”, persoana predestinată acceptă concluzia inerentă din „Este doar vina ta”. Propria sa lipsă de vină este axiomatică și predeterminată, și astfel, responsabilitatea pentru problemele de căsnicie „trebuie” să fie numai a partenerului.

Mîntuitorul este fără îndoială maestrul lui jocului „Ce te-ai face fără mine?”. Stima sa de sine și sentimentele sale de superioritate sunt condiționate de oportunitatea „salvării” partenerului. Astfel, menținerea stimei sale necesită păstrarea partenerului în inferioritate și într-o continuă nevoie de a fi salvat.

Din moment ce complexele reflectă legile individuale ale mișcării, ele se manifestă și în alegerea partenerului de viață. Mântuitorii au tendința de a se căsători cu cineva cu un statut mai redus, cu o inteligență mai mică, etc. – „sperând să-l poată salva”. Dar în acest fel, o asemenea persoană își „trădează dorința ascunsă pentru superioritate” (1, p. 23). Mântuitorii se căsătoresc sau rămân rareori căsătoriți cu persoane „predestinate”. „Justificatorii” se căsătoresc de cele mai multe ori între ei și intră în jocuri fără sfârșit de-a „Eu am dreptate – nu tu!” și „Eu am un Debit; tu ai un Credit”.

Conflictele nevrotice din cadrul căsniciei sunt manifestări ale subiectelor dezvoltate de către soți pe întreg parcursul vieții din convingerile lor eronate despre viață, despre ceilalți, și despre ei înșiși. Ele sunt bazate pe atitudini față de sarcinile vieții și o schemă de apercepție asemănătoare, influențând, dincolo de relația maritală, toate relațiile apropiate, precum și eforturile vocaționale, sociale și recreaționale.

CONSIDERAȚII TERAPEUTICE

O examinare a procesului terapeutic din punctul de vedere al teoriei jocurilor maritale și al psihologiei adleriene este dincolo de scopul acestui artticol. Există totuși considerații terapeutice importante care pot fi de folos terapeutului de cuplu, indiferent de orientarea sa teoretică.

Într-un anumit fel, jocurile unui cuplu jucate în timpul unei sesiuni terapeutice sunt mai importante decât cele jucate acasă. Meciurile din cadrul terapiei reprezintă „evenimentul principal”. Ele sunt jucate în fața unui „judecător” care a fost înzestrat de către cuplu cu puterea de a declara învingătorul. În plus, la momentul în care cuplul ajunge în cabinetul terapeutului, jocurile sunt de obicei „pentru întotdeauna”. Dacă terapia eșuează, divorțul sau despărțirea sunt iminente. Cuplurile încearcă deseori la început să intimideze terapeutul, anunțându-l că îl privesc ca pe „ultima lor speranță”. Așadar, dat fiind faptul că potențialul de manipulare a terapeutului de către cuplu este destul de mare, jocurile maritale din cadrul terapiei devin  intense și deseori extrem de dificil de întrerupt.

O tehnică terapeutică specifică pentru oricare dintre jocuri nu poate fi sugerată. Intervenția terapeutică corespunzătoare oricărei situații date este o funcție complexă de antrenament, sensibilitate, tipul de client, experiență, personalitatea terapeutului și gradul său de confort cu ceea ce face. Totuși, pot fi sugerate câteva principii generale care să ajute la recunoașterea și tratarea unui comportament de joc al cuplurilor în timpul terapiei.

Recunoașterea jocurilor în cadrul ședințelor de terapie

Problema inițială evidentă și destul de dificilă este recunoașterea jocurilor. Terapeutul novice realizează că a fost implicat într-un joc al unui cuplu doar mai târziu, în cadrul ședințelor de supervizare. Descrierea anterioară de jocuri des întâlnite în terapie ar putea să le fie de ajutor la recunoașterea lor. În plus, următoarele semne au fost descrise ca fiind de ajutor în identificarea comportamentului de joc în general.

Pronumele folosite în discurs. Atunci când unul dintre soți folosește pronume de genul tu, el sau ea, atunci acesta este pe cale de a intra într-un joc, distrăgând atenția de la propriul său comportament. Doar câteva jocuri folosesc persoana I-a. Spre deosebire de acest individ, persoana care își evaluează propriul comportament și propriul potențial de schimbare, este de cele mai multe ori cel care face progrese adevărate în terapie.

Manevre de alianță. Orice încercare a unuia dintre soți de a se alia cu terapeutul împotriva celuilalt, indică un joc în derulare și are ca scop asigurarea victoriei. Manevrele de alianță pot fi foarte evidente: „Vreau să știți, domnule doctor, că vă voi ajuta cât pot de mult în a-l vindeca pe soțul meu de problema sa cu băutura”, sau „Fac pariu că nevasta dumitale nu te bate atâta la cap, așa-i?”. Dar pot fi și foarte subtile, ca spre exemplu alegerea scaunelor, priviri aruncate terapeutului, aprobarea tacită  a unui comentariu al terapeutului, etc.

Impresii prezentate ca fapte. Un cuplu este de obicei în mijlocul unui joc atunci când prezintă sentimente și impresii ca fiind fapte de netăgăduit. „Se poartă cu mine de parcă aș fi un gunoi”, este o armă puternică de atac; în timp ce „Uneori mă simt ca un gunoi din cauza lucrurilor pe care le face”, este o acuzare mai slabă care implică admiterea propriei vulnerabilități. Tălmăcirea sentimentelor și impresiilor în fapte de netăgăduit este perceput de partener ca minciună, distorsiune a adevărului, exagerare, și provoacă în schimb același lucru. Terapeutul se va confrunta în acea situație cu două seturi de „fapte” contradictorii. Nereușind să recunoască acest lucru ca fiind un comportament de joc, terapeutul novice ar putea încerca să rezolve contradicția mai degrabă descoperind mai multe „fapte”, decât reinterpretând „faptele” deja prezentate ca sentimente și impresii. Așadar, în loc să destindă atmosfera,  ar putea prelungi și intensifica jocul.

Sentimentele terapeutului. Sentimentele terapeutului reprezintă probabil cel mai precis indicator al unui comportament de joc. Semnele că terapeutul are de-a face cu un cuplu implicat într-un joc pot fi faptul că se simte frustrat și ineficient, și că își dorește să intervină. Monitorizându-și propriile reacții, terapeutul poate deveni conștient de inițierea unui comportament de joc și poate lua măsuri în vederea întreuperii acestuia.

Modalitatea de tratare a  jocurilor

Obiectivul principal al unui terapeut cu un cuplu-jucător este poate acela de a întrerupe focalizarea lor asupra jocului. Manevrele de joc trebuie întrerupte pentru ca energia folosită de către cupluri în susținerea jocului să fie redirecționată spre găsirea unor soluții constructive a problemelor. Unele modalități eficiente de înterupere a jocurilor:

„Time out”. Aceasta este modalitatea cea mai scurtă de întrerupere a unui joc. Terapeutul face doar uz de opțiunile sale de „arbitru” pentru a cere „time out”. După ce descrie cuplului jocul și implicațiile sale, poate evalua abilitatea lor de a continua terapia ceva mai matur.

„Adresați-mi toate comentariile”. În cazul în care cuplul este intransigent și își continuă comportamentul de joc, terapeutul le poate cere să-i adreseze toate comentariile. El se va afla acum în poziția crucială de a reinterpreta aceste comentarii într-un mod mai puțin devastator și într-o lumină mai pozitivă. Este greu să păstrezi o atitudine supărată, defensivă sau adversă față de partenerul de cuplu atunci când descoperi că în spatele comportamentului său se află un mesaj pozitiv ascuns, care nu a fost auzit sau înțeles.

Distincția dintre fapte și impresii. Așa cum am menționat și mai sus, comentariile din cadrul jocului sunt de regulă prezentate ca afirmații de fapte care poartă o provocare inerentă, greu de refuzat de partner. Pentru a minimaliza necesitatea unui răspuns, terapeutul îi roagă pe fiecare dintre soți să se exprime folosindu-se mai degrabă de sentimente și impresii, decât de fapte. Propoziții introduse de „Mă simt …” sau „Mi se pare …” transformă faptele în mult mai acceptatele și îndreptățitele impresii. Calitatea acuzației scade, mișcarea s-a schimbat din plan vertical în plan orizontal, și a fost generată o atmosferă favorabilă rezolvării de probleme și a unui dialog constructiv.

Prescrierea jocului. Comportamentele de joc, fiind manevre în plan vertical, sunt contrare țelului terapeutic de mișcare în plan orizontal. Orice sugestie venită din partea terapeutului de a întrerupe jocul va fi probabil primită cu rezistență, deoarece este privită ca amenințare a scopurilor stilului de viață nevrotic. Tehnica cea mai eficientă de întrerupere a jocului folosită în acest caz este prescrierea jocului. „Prescrierea simptomului” ca tehnică terapeutică a fost scoasă în evidență de Haley (9, p. 144) și a fost descrisă drept „intenție paradoxală” de către Frankl (8). Cuplului i se descrie jocul în detaliu, regulile implicite devin explicite, iar cuplului i se cere să le urmeze până la extremă. Această tehnică folosește inclinația imediată a cuplului de a rezista oricărei sugestii terapeutice.

În plus, etichetarea comportamentului lor ca fiind unul de joc, devalorifică superioritatea disputată. „Învingătorul” nu a câștigat o poziție superioară, ci a reușit doar să-și demonstreze lui însuși, precum și partenerului și terapeutului său că este dornic să se angajeze într-o activitate care acum pare copilărească. Din acest motiv îi este dificil unui cuplu să-și susțină comportamentul de joc din momentul în care ce a fost descris de către terapeut.

BIBLIOGRAFIE

  1. ADLER, A. Problems of neurosis (1929). New York: Harper Torchbook, 1964.
  2. ADLER, A. Complex compulsion as part of personality and neurosis (1935). In Superiority and social interest. Ed. by H. L. & Rowena R. Ansbacher. 3rd ed. New York: Viking Compass, 1973. Pp.71-80.
  3. ADLER, A. The Individual Psychology of Alfred Adler. Ed. by H. L. & Rowena R. Ansbacher. New York: Basic Books, 1956.
  4. BERNE, E. Transactional analysis in psychotherapy. New York: Grove Press, 1961.
  5. BERNE, E. Games people play. New York: Grove Press, 1964.
  6. DREIKURS, R. The challenge of marriage. New York: Hawthorne Books, 1946.
  7. DREIKURS, R. Psychodynamics, psychotherapy and counseling. Chicago: Alfred Adler Institute, 1967.
  8. FRANKL, V. E. Paradoxical intention: a logotherapeutic technique. Amer. J. Psychother., 1960, 14, 520-535. Also in Psychotherapy and existentialism. New York: Simon & Schuster, Clarion Book, 1967, Pp. 143-163.
  9. HALEY, J. Strategies of psychotherapy. New York: Grune & Stratton, 1963.
  10. HARRIS, T. A. rm OK-you’re OK. New York: Harper & Row, 1969.
  11. SHOSTROM, E. L., Man the manipulator, Nashville: Abingdon Press, 1967.
  12. SHULMAN, B. H., & MOSAK, H. H. Various purposes of symptoms. J. Indiv. Psychol., 1967, 23, 79-87.
  13. STEINER, C. Games alcoholics play: an analysis of life scripts. New York: Grove Press, 1.971.
  14. SICHER, L. Education for freedom. Amer. J. Indio. Psychol., 1955, I I. 97-103.

Discuție

2 thoughts on “JOCURILE CUPLURILOR CĂSĂTORITE: O PERSPECTIVA ADLERIANĂ

  1. Reblogged this on Gabriela Dobre.

    Posted by GabrielaDobre | 04/04/2015, 4:37 pm

Trackbacks/Pingbacks

  1. Pingback: În căutarea sensului (6) | Magazin de sfaturi - 04/04/2015

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: