„NIMENI NU ESTE ATÂT DE SURD CA…”

Autor: Willard Beecher

[1] Nt. Titlul este începutul unei expresii: „There’s none so deaf as those who will not hear” – Nimeni nu-i mai surd decât cel care nu vrea să audă

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Una dintre cele mai vechi superstiții ale rasei umane este credința în puterea cuvintelor magice referitoare la diavol. Această credință apare, sub o formă sau alta, în folclorul oricărui trib. De ea depind în mod fundamental cele mai multe religii și ceremonii. Mai mult de atât, sistemul nostru educațional consideră că atunci când un profesor găsește combinația corectă de cuvinte pentru a explica ceva, fiecare copil care va auzi aceste cuvinte va „învăța”. Pe scurt, până și ordinea noastră socială din acest moment este puternic dominată de credința în magia cuvintelor – puterea limbajului de a produce miracole.

Ne-am putea gândi, totuși, că măcar științele s-au eliberat de superstiții. Câteva au reușit în mare măsură. Psihologia, însă, pare a fi destinată să fie ultima care scapă de tirania limbajului. Însă, la fel ca și celelalte științe, dezvoltarea ei depinde într-o mare măsură de cât de bine reușim să eliberăm apercepția noastră despre relațiile non-verbale, care constituie comportamentul uman, de dependența de limbaj. Psihologii sunt încă prea tentați de a preda, predica, îndemna și sfătui la nivel verbal și apoi de a se relaxa și aștepta o transformare în comportamentul non-verbal al individului!

Dintre toate psihologiile, psihologia individuală este probabil cea mai puțin dependentă de limbaj. Dr. Adler obișnuia să spună că atunci când vrei să înțelegi o persoană, trebuie să-ți astupi urechile și să privești doar modul în care se mișcă. Iar tehnicile sale terapeutice cele mai eficiente nu au fost doar șiretlicuri sau aranjamente verbale abile adresate pacienților. El a înțeles pe deplin că pentru a-și ajuta pacientul, psihologul trebuie să se identifice cu situația de bază a acestuia, și apoi să se COMPORTE (activitate non-verbală) într-un mod care să influențeze comportamentul individului. Dr. Adler a pus foarte puțin accentul pe valoarea în sine  a puterii cuvintelor și a scos permanent în evidență „sărăcia limbajului”.

Noi, cei care am moștenit munca Dr. Adler, nu putem pierde din vedere nici măcar pentru o secundă această latură fundamentală a psihologiei individuale. Este simplu să ne amintim și să cităm cuvintele sale, sau să le folosim pentru a le arunca în fața „pacienților” sau unii altora. Facem acest lucru sperând că are valoare terapeutică! Dar limbajul nu ne educă nici pe noi și nici pe alții. Oamenii „ne înțeleg” (sunt educați) datorită comportamentului nostru față de ei, iar noi la rândul nostru, suntem educați de felul în care se poartă cu noi.

Psihologia individuală recunoaște acest lucru ca fiind principiul fundamental al terapiei sale și indică COOPERAREA ca unic remediu pentru toate relele izvorâte din relațiile umane. Psihologia Individuală ar putea fi fără efort descrisă ca fiind terapia cooperării. Și este eficientă atâta timp cât rămâne la nivelul cooperării non-verbale. Va eșua, la fel cum vor eșua toate celelalte, dacă învățăturile și practicile ei vor degenera în sâcâieli, mustrări, predici, sfaturi și alte încercări verbale de a produce schimbarea comportamentală a altora. „Cuvintele magice” și magia cuvintelor – toate fac parte din accesorile magicianului. El își asumă rolul de „superior”, iar elevul este degradat la rolul de „inferior”. Astfel, cooperarea este zădărnicită, deoarece cooperarea poate avea loc doar între persoane care se privesc ca având un statut egal de ființe umane. Psihologul care își ia libertatea de a „forța” adevărul său asupra unui frate care se află în întuneric nu aparține orientării psihologiei individuale, chiar dacă folosește conceptele ei.

Se spune că nici o „cauză” nu are mai mulți dușmani decât aliații ei. Poate am fost și noi neofiți în psihologia individuală, și am  văzut cum, de îndată ce am devenit interesați de ea, ne-am continuat drumul maiestuos de convertire a întregii lumi, dojenind-o pentru „ne-cooperarea” sa. Unii rămân la acest nivel verbal de „terapie”, iar alții se luptă să se elibereze de el. Nimeni nu se poate lăuda că s-a eliberat în totalitate de această greșeală.

În orice caz, singura noastră grijă ar trebui să fie îmbunătățirea înțelegerii a ceea ce înseamnă cu adevărat cooperarea și să devenim noi înșine mai cooperanți. Cine se aseamănă se adună, iar cooperarea la cooperare trage. Cu cât înțelegem acest lucru mai bine, cu atât mai puțin vom fi tentați de a sâcâi și predica ceva ce noi înșiși încă nu am învățat să punem în practică în viețile noastre! Cea mai mare slăbiciune a noastră, a tuturor celor care cunosc psihologia individuală, este să pornim de la premiza că dacă pledăm în favoarea cooperării, vom și coopera! Adler a subliniat faptul că lumea este plină de Mântuitori care nu se înghit reciproc! Pentru a ne îmbunătăți propria poziție, haideți să recunoaștem că încă nu suntem în relații bune unii cu alții și departe de ideea de a fi Mântuitori! Diferențe de opinii trebuie să existe în orice organizație socială în creștere, dar nu trebuie să ne folosim de acest lucru ca scuză pentru sentimente rănite sau ca alibi pentru separarea de serviciile psihologiei individuale. Dimpotrivă, fiecare conflict poate fi privit ca „lecție” despre ne-cooperare care ne poate da indicii valoroase pentru viitor. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să ne eliberăm de credința că suntem foarte cooperanți doar pentru că admirăm sau predăm psihologia individuală. Viitorul psihologiei individuale depinde în totalitate de succesul pe care fiecare dintre noi îl obține în acest sens, pentru că, în cele din urmă, educația este de fapt auto-educație!

Toate aceste lucruri au de fapt de-a face cu complexul de superioritate-inferioritate al lui Adler. Tulburările din relațiile umane își au originea în dorința ubicuă de a ne demonstra „statutul”, precum și în efortul nostru concomitent de a minimaliza statutul altora. Nu este atât de surprinzător că suntem cu toții implicați într-o astfel de căutare, dacă stăm să ne gândim că abia ieri, în timpi istorici, rasa umană a fost divizată în câțiva „stăpâni” și mulți „sclavi”. Și chiar și în zilele noastre, viața noastră socială și economică încă ne încurajează să „ridicăm privirile” la cineva și „să privim în jos”[1] spre altcineva. Cei care se percep pe ei înșiși ca fiind deasupra altora, se simt extrem de privilegiați de a folosi și direcționa eforturile altora acordând foarte puțină, atenție bunăstării lor, sau deloc.

Acest lucru se întâmplă atunci când o persoană se află în „tratament psihologic”. Comportamentul său trădează faptul că el își percepe situația (și pe sine) ca fiind ori „mai înaltă decât înalt”, ori „mai joasă decât jos”; tragedia lui este faptul că nu își poate găsi „egalul” și, prin urmare, nu are cum să coopereze cu nimeni. Psihologia individuală (terapia de cooperare) trebuie să înzestreze persoana psihologului cu abilitatea de nu numai a vorbi despre cooperare, ci și de a se putea raporta la nivel non-verbal ca „egal”! Pacientul nu are nici un fel de experiență în a face acest lucru, altfel nu ar fi pacient! Este o prostie să i se spună ca TREBUIE SĂ ÎNVEȚE să coopereze, deoarece, necooperând în continuare, el poate oricând alege să rămână pacient, înfruntând astfel aroganța celui care a încercat să-i „ordone”.

Terapeutul va avea succes doar în situația în care va stabili condițiile de cooperare și egalitate la nivelul non-verbal al comportamentului. În cazul în care acest punct vital va fi neglijat, vor apărea și eșecurile. În cele mai multe cazuri poate fi de asemenea spus că pacientul nu a reușit să facă progrese din cauza faptului că terapeutul nu a învățat el însuși semnificația cooperării!

Nu există, desigur, un standard fix sau absolut după care să măsurăm cooperarea, egalitatea și altele de genul acesta. Dar, între anumite limite, putem cădea de acord despre ceea ce înseamnă comportament de cooperare și comportament de exploatare. Suntem limitați în a folosi figuri de stil de genul: „tragem amândoi la aceeași căruță”, „împărțim atât avantajele, cât și dezavantajele situației”, etc. pentru a descrie o situație de cooperare. Perturbările apar în momentul în care cineva trage ori prea mult, ori prea puțin la căruță. În spatele oricărei persoane prea timide se află umbra cuiva care a fost supraprotector. Iar în spatele oricărei persoane dezordonate sau leneșe se află umbra cuiva care a făcut mai mult decât era necesar pentru a crea ordine și a rezolva rapid diferitele sarcini.

Semnificația acestor lucruri este de prea multe ori neînțeleasă. „Terapia” este de obicei direcționată spre copilul „leneș”, iar celui care i-a oferit posibilitatea să-și dezvolte acest stil de comportament nu i se contestă căile greșite. Acest lucru poate fi cel mai bine ilustrat de cazul unor părinți ai unui băiat foarte timid. Ambii părinți erau excepțional de inteligenți și chiar bine instruiți în psihologie. Folosiseră fiecare truc verbal cunoscut de ei pentru a-și schimba fiul într-o persoană mai curajoasă. În loc ca situația să se îmbunătățească, copilul a început să aibe probleme la școală și crampe atunci când ceva nu-i era pe plac. Aceste simptome fizice n-au făcut altceva decât să sporească anxietatea părinților față de băiat, astfel încât au încercat și mai mult să-i ofere „suport emoțional” (să-l țină departe de frică). Dar, nu este posibil să ții pe cineva departe de frică; acest lucru poate fi făcut doar de cel în cauză. Și poate reuși doar dacă se confruntă cu teama și învață să o depășească. Dar nici nu va vrea și nici nu va putea să o facă atâta timp cât este supraprotejat!

Într-o astfel de situație, părinții sau autodistribuit în rolul lui Dumnezeu! Acest lucru indică o anumită mândrie și aroganță ce trebuie reduse, înainte ca ei să fie dispuși să-și lase copilul singur atâta timp cât este necesar pentru el de a-și dezvolta propriile sale puteri. Orice terapie direcționată pe de-a-ntregul către copil este de fapt destinată eșecului. S-a dovedit că în special mama a trebuit să-și dezvolte propriul curaj înainte ca fiul să-și sporească independența. Părinții au înțeles că băiatul i-a înrobit mai degrabă prin fricile lor decât prin dragostea pe care i-o poartă. Așadar, au început să se retragă din poziția în care făceau „mai mult decât era necesar” și și-au schimbat comportamentul față de copil, începând să facă compromisuri. Băiatul a resimțit creșterea de curaj a părințiilor săi și foarte curând a început să facă schimbări mulțumitoare.

Un alt caz interesant este cel al unei femei foarte răsfățate care a avut o cădere nervoasă în timpul primului ei mariaj și a divorțat. A fost apoi în tratament la un „psiholog” care a sfătuit-o să se remărite pentru a-și lecui problemele nevrotice! Un bărbat care era interesat de ea a trecut printr-o „analiză” pentru a fi siguri că acesta va fi bărbatul ideal. În primele luni ale mariajului totul a fost în regulă. Într-un târziu, soțul ei a obosit un pic din cauza cererilor ei de atenție și au reapărut simptomele nervoase. În câteva luni a avut o altă „criză” și soțul ei a dus-o la un sanatoriu privat. Psihologul ei a declarat că „regresase la nivelul unui copil de 5 ani”. Nu voia să-și vadă soțul, însă îi scria scrisori în care dădea vina pe căsnicie pentru condiția ei actuală.

Soțul nu-și permitea să o țină pentru tot restul vieții ei în sanatoriu și era de părere că trebuia trimisă la o instituție de stat mai puțin costisitoare. I-a fost sugerat să o contacteze și să-i ofere un divorț cu pensie alimentară. Atunci când a văzut-o, era imaginea întruchipată a epuizării, stând culcată pe pat, cu o compresă rece pe frunte. Când i-a făcut oferta, s-a ridicat într-un cot și l-a întrebat: „Câtă pensie alimentară?” În câteva săptămâni a ieșit din sanatoriu în „sănătate deplină”. Pe scurt, atunci când a descoperit că soțul ei nu o va mai supraproteja sau răsfăța, simptomele ei nu-și mai aveau rostul pentru ea. Dar, din nou, terapia a trebuie direcționată către soț pentru a obține o schimbare în relațiile lui non-verbale, înainte ca ea să poată sau să vrea să se schimbe.

Un alt caz este cel al unei femei mai în vârstă, care a fost întotdeauna o persoană foarte manierată și pedantă. Într-o bună zi s-a îmbătat, și, toate eforturile de a o convinge să renunțe la băutură au eșuat. Săptămâni în șir nu a făcut nimic altceva decât să stea în casă și să bea, în ciuda faptului că înainte avusese întotdeauna o aversiune față de consumatorii de alcool. Și cu cât bea mai mult, cu atât mai atente deveneau rudele ei. Cu cât încercau mai mult să o „aducă pe calea cea dreaptă”, cu atât mai abitir bea.

Această femeie s-a simțit dintotdeauna cu mult superioară soțului ei. A născut un băiat pe care și l-a făcut partenerul ei cel mai apropiat, îndepărtându-l astfel pe de-a-ntregul pe soțul ei. Soțul a murit, iar mama s-a folosit de acest lucru pentru a-și lega fiul și mai strâns de ea. Atunci când se îndrăgostea, mama îl obliga să-i divulge cele mai intime detalii ale relației! Este de prisos să adaug că această relație mamă-fiu nu a rezistat mult timp. Într-un final, băiat a avut o cădere nervoasă și a fost internat într-un spital psihiatric pentru un an. A reușit să evadeze din această relație și s-a întors în oraș luându-și un loc de muncă. Apoi a refuzat cu desăvârșire să-și mai vadă mama. Acesta a fost momentul în care femeia a început să bea. Din cauza comportamentului ei șocant, fiul și-a încălcat decizia de a nu o mai vedea niciodată și a început s-o viziteze de câte trei ori pe săptămână!

Aici putem din nou vorbi de o situație în care încercarea de a corecta comportamentul persoanei în cauză prin orice fel de magie verbală ar fi o pierdere de vreme. Beția a fost prețul pe care era dispusă să-l plătească pentru trei vizite pe săptămână din partea fiului ei, și nu voia vreodată să-l lase să plece, atâta timp cât avea mijloace de a-l ține aproape de ea! Acest lucru a fost explicat băiatului, iar acesta a înțeles că doar prin oprirea vizitelor, mama lui își va reveni. În acest caz, „cooperarea” cu mama necesita ca el să stea departe de ea, până când ea urma să  învețe să fie independentă. Așa a și făcut, iar mama și-a dat destul de curând seama că nu mai era „stăpâna” sclavului ei, indiferent de ce tactică folosea. În momentul în care a înțeles că nu mai avea nici o putere asupra lui, a început să iasă la plimbare, și-a reînnoit contactele sociale și și-a construit în general o viață a ei.

Toate aceste cazuri au fost descrise pentru a arăta că „cooperarea” nu înseamnă conformarea pasivă la dorințele oricui. Și nici o gândire pozitivă nerealistă. Este mai degrabă vorba despre o hotărâre fermă de a nu exploata și de a nu fi exploatat! Dacă un individ ajunge la un compromis cu oamenii din jur, nu va exploata pe nimeni; dacă refuză să facă mai mult de atât, se împotrivește încercărilor lor de a-l exploata! În ambele cazuri cooperează la nivel non-verbal; el „își plătește drumul prin viață și nu ia mai mult decât este doritor să dea.” Nici o relație de tipul „stăpân-sclav” sau de superioritate-inferioritate nu poate supraviețui în fața terapiei de cooperare.

Aceasta este adevărata terapie a psihologiei individuale – terapia cooperării, iar în măsura în care este practicată la nivel non-verbal, poate fi evitată confuzia generată de limbaj. Faptele sunt mai grăitoare decât cuvintele!

[1] nt., în original:  „look up” and ”look down” on somebody.