Posibilul ca și câmp de investigație

Autor: Dr. Vlad Petre Glăveanu – Webster University Geneva, Switzerland. Prezentul articol a fost publicat în: Europe’s Journal of Psychology (EJOP), August 2018

---

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui Vlad Petre Glăveanu, Associate Professor and Head of the Department of Psychology and Counselling as well as Director of the Webster Center for Creativity and Innovation (WCCI) at Webster University Geneva, Switzerland, and Associate Professor II at the University of Bergen, Norway.

Traducere, corectură și editare: Dr. Răzvan Gogălniceanu  

Vă mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site.

---

În acest editorial prezint posibilul ca pe un câmp de investigație care emerge în psihologie și în disciplinele conexe. În cursul ultimelor decenii, s-au realizat progrese importante în domenii diverse precum gândirea contrafactuală, anticiparea, prospectarea, imaginația și creativitatea, și au fost formulate multiple solicitări în cadrul științelor sociale în vederea studierii ființelor umane și a societăților ca și sisteme deschise posibilităților și viitorului. Totuși, angajarea în acest posibil – în sensul conștientizării și explorării lui active – reprezintă un subiect ce necesită adâncirea abordării teoretice. În acest material, înainte de a schița un nou discurs sociocultural, voi trece în revistă mai multe abordări ale posibilului. În vreme ce acestea din urmă se concentrează în general asupra proceselor cognitive și întrețin vechea dihotomie între ceea ce reprezintă posibilul și ceea ce este real, noul discurs se ițește dintr-o ontologie socială fondată pe noțiunile de diferență, de poziții, de perspective, de reflexivitate și dialog. În fapt, eu susțin că o mai bună înțelegere a posibilului ne poate ajuta să-l cultivăm atât în minte, cât și în societate.

Cuvinte cheie: posibil, imaginație, creativitate, contrafactual, anticipare, sociocultural.

---

Noțiunea de posibil cunoaște o lungă istorie în filosofie și în psihologie, chiar dacă adesea fenomenul pe care îl definește, a fost numit diferit. Într-un fel sau altul, diferitele terminologii desemnează faptul că oamenii nu trăiesc doar în aici-și-acum, ci sunt capabili să-și îmbogățească și să-și extindă experiențele asupra lumii prin intermediul reamintirii trecutului, imaginării viitorului, întrezăririi alternativelor, anticipării problemelor, angajării în mod continuu în reflecții de tipul „ca și cum…”, „cum ar fi să…” și „numai dacă …”. Numitorul comun al acestor experiențe este reprezentat de capacitatea de a trece dincolo de prezent, dincolo de real, și de a explora posibilul. Ceea ce nu înseamnă că posibilul este complet în afara realității sau că s-ar opune acesteia. De fapt, atât sensul pe care-l dăm posibilului, precum și explorarea sa sunt înrădăcinate în ceea ce este deja actualizat și, mai ales, transformă experiența trăirii prezentului. Trăirea cu și în virtutea posibilului nu este o stare patologică; ci din contră, ne ajută să ne adaptăm la și să creștem în mediile fizic și social care sunt într-o evoluție continuă. Chestiunile-cheie pentru cei care recunosc posibilul ca și câmp de investigație sunt de a ajunge să-l definească, să-l studieze și să-l cultive pentru sine și pentru ceilalți.

De-a lungul timpului, acestor interogații le-au fost furnizate răspunsuri diverse. În Antichitate, se considera că filosofia își trăgea seva din îndoiala formulată ca întrebare (vezi Platon, Theaetetus; Bostock, 1988), o stare în care examinarea realității începe prin a trece dincolo de ceea ce este dat sau vizibil. În Renaștere, Pico della Mirandola, în a sa Rugăciune pentru demnitatea omului (1496/2012), afirma că ființa umană se definește prin deschiderea sa către posibil, iar nu printr-o predeterminare naturală. În secolul 20, o linie argumentativă similară a fost susținută de către existențialiști precum Sartre (1996) care a ilustrat magistral consecința unui astfel de punct de vedere susținând că suntem cu toții condamnați să fi liberi. Însă, care anume este înțelesul exact al termenilor de „deschis” și „liber”, și în ce fel aceste două noțiuni sunt legate de posibil? Și ce anume se petrece în timpul experimentării formulării întrebărilor? Aceste întrebări ce conduc la procesul în sine și la definire, reprezintă astăzi o preocupare a ansamblului de științe sociale ce capătă o însemnată dezvoltare în ultimii ani. În sociologie, Tavory și Eliasop (2013) subliniază faptul că „orice interacțiune include relaționarea cu un viitor” (p.909). În antropologie, Appadurai (2013) a cerut o susținere mai importantă a studierii imaginației, anticipării și aspirațiilor. În psihologie, Gergen (2015) gândea că cercetarea ar trebui să genereze posibilele viitoruri – „a fi pentru crearea a ceea ce trebuie să devină, iar nu întru iluminarea celor ce sunt” (p.294).

Domeniul posibilului se arată a fi unul interdisciplinar, cu contribuții din științele sociale și umaniste, precum și dinspre arte și științele naturii. Practic, perspective unice asupra acestui vechi subiect provin dinspre toate disciplinele care se interesează printre altele de anticipație, de imaginație, de uimire și creativitate. Psihologia ocupă un loc privilegiat deoarece se interesează asupra tuturor celor de mai sus, chiar dacă o face dintr-o multitudine de unghiuri – uneori radical diferite unele de altele. În acest editorial, înainte de a reveni asupra dificilei chestiunii teoretice și a implicațiilor sale, voi începe prin a trece scurt în revistă teoriile și cercetările asupra posibilului în cadrul a patru domenii-cheie – lumile posibile, eu-rile posibile, trecuturile posibile și viitorurile posibile. De-a lungul acestui material, voi clarifica existența în psihologie și în disciplinele conexe a cel puțin două abordări principale ale domeniului posibilului. O abordare se concentrează asupra proceselor cognitive și se interesează înainte de toate asupra dihotomiei între posibil și actual sau real (și, ca și consecință, asupra a cât de bine pot procesele cognitive anticipa realitatea sau contribui la ea). Cealaltă abordare, din postura socioculturală, consideră posibilul ca pe un fenomen relațional ancorat în relațiile sine – celălalt, individ – lume. Aici, accentul este pus pe diferențele de perspectivă și pe maniera în care ele creează spațiul necesar emergerii noutății. Către final voi schița propriul meu cadru sociocultural în studierea posibilului, dar nu ca pe o teorie definitivă și exhaustivă, ci ca pe o teorie ce ar putea contribui de o manieră semnificativă la ceea ce devine astăzi unul dintre domeniile cele mai dinamice și mai pasionante din cercetarea interdisciplinară.

Explorând posibile lumi

În abordarea posibilului, una dintre formele de angajament cele mai evidente constă în a imagina lumea într-un mod diferit de ceea ce este sau, spus altfel, de a imagina lumile posibile. Aceste lumi posibile pot diferi în mici detalii una de cealaltă (de exemplu, ne-am putea întreba ce anume s-ar petrece dacă nu ne-am trezi pentru a merge la un examen important) sau ele ar putea fi complet imaginare, chiar imposibile (precum un univers fantastic). O altă observație importantă este aceea că deja există o multitudine de lumi în care trăim în același timp, zilnic – construim cel puțin în parte realitatea în mod efectiv, și înainte de toate realitatea societăților în care trăim. Unul dintre cele mai cunoscute argumente filosofice asupra lumilor posibile a fost formulat la începutul secolului optsprezece de către Leibniz. Acesta a afirmat, într-un fel rămas celebru, că lumea în care existăm este cea mai bună dintre lumile care ar fi putut fi create de Dumnezeu (1710/1760). Prin această afirmație, Leibniz încerca rezolvarea contradicției între faptul de a pretinde că Dumnezeu este a-tot-puternic, a-toate-cunoscător și întru-totul-binevoitor, și prezența răului în creația lui Dumnezeu. În timp ce unii au satirizat și îndepărtat această perspectivă, iar alții au considerat-o reflectarea optimismului lui Leibniz, ea a contribuit în filosofie la o altă dezbatere de lungă durată în ceea ce privește statusul ontologic (adică, realitatea) al posibilelor lumi. Au ele o existență „obiectivă” (a vedea Lewis, 1979) sau depind ele întotdeauna de mintea care le imaginează (a vedea Rescher, 1979)? În vreme ce prima variantă nu a putut fi niciodată demonstrată dat fiind că definirea lumilor posibile ca non-reale ori non-actualizabile, cea de-a doua perspectivă riscă să întărească tipul de solipsism care face din posibil un produs exclusiv al minții. În final, aceste dezbateri ontologice rămân blocate asupra separării stricte (și uneori antagoniste) între posibil și actual. Din perspectiva definirii lui, această manieră de a formula posibilul poate fi binevenită, însă este contraproductivă înțelegerii rolului acestuia în dezvoltarea minții și a societății. Mai precis, putem spune că o distingere netă între cele două invită la interogarea asupra a cât de aproape sau cât de departe este posibilul față de actual, și dacă posibilul ne-ar putea chiar deconecta de la realitate.

O a doua dihotomie intră în joc aici, și anume aceea între lumile „interioare” construite de către minte, și lumea unică, lumea „din afară” pe care persona o locuiește alături de ceilalți. În fapt, conform argumentului lui Rescher lumile posibile sunt lumi imaginare. Dar acest aspect nu înseamnă că ele sunt complet deconectate de la lumea „reală” sau fără importanță pentru aceasta. Din contră, trecând dincolo de această lume „reală” prin accesarea trecutului, a viitorului, a generalului, a posibilului, imaginația noastră utilizează ceea ce ne oferă o realitate împărtășită cu ceilalți (Zittoun & Gillespie, 2016). Astfel de procese imaginative, cu toate că aparent subiective, se sprijină pe un spațiu inter-subiectiv al resurselor culturale (de exemplu, limba și tehnologia, între altele), și adesea sfârșesc prin a transforma realitatea „obiectivă”. În această direcție, statutul ontologic psihic al lumilor posibile necesită lărgirea perspectivei pentru a putea lua în seamă aspectele materiale, sociale și politice, toate acestea fiind cruciale originii și exprimării lor.

Niciunde acest aspect nu este mai evident ca în imaginarea societăților posibile. În bine-cunoscuta sa carte, The imaginary institution of society, Castoriadis (1987) ne indică faptul fundamental că organizarea noastră socială, de la interacțiunile mundane la legile și instituțiile sale, este bazată pe o serie de mituri explicând lumea, nașterea ei și care ar fi locul omului în sânul ei. Aceste vaste imaginarii se transformă istoric, trecând de la societăți tradiționale la societăți comuniste și capitaliste, dar ele comunică atât de profund între ele (de exemplu, comunismul și capitalismul împărtășesc laolaltă imaginarul revoluției industriale și idealul de raționalitate). Ideologia ca formă de construcție a lumii este într-adevăr esențială unei analize în profunzime a vieții sociale și politice. De asemenea, ea indică cu claritate puterea lumilor posibile în relație cu cea reală. Chiar și în condiții materiale similare, maniera în care ele sunt percepute și interpretate, conduce indivizii, dar și comunități întregi, la tragerea unor concluzii diferite, a unor credințe și linii de conduită diferite. În final, fără a ne ocupa de instituția imaginarului societății, nu am fi capabili să o înțelegem așa cum este ea și așa cum se transformă. Acest ultim aspect este important atunci când ne preocupăm de schimbarea socială și, în special, de arta politică și activismul creator (a se vedea Boros, 2012; Harrebye, 2016). În aceste contexte, nu este vorba doar despre diferite grupuri de persoane animate de obiective diferite și care caută să se influențeze reciproc și să fasoneze societatea; ceea ce este central sunt viziunile diferite asupra a ceea ce este societatea, și mai ales asupra a ceea ce ea ar putea fi. Încă o dată în plus, lumile posibile emerg din lumile „reale”, răspund acestora, dar reprezintă și motorul constituirii lor.

Explorând posibile sine

Idea că un sine uman este un sine posibil, nu este nouă. Așa cum menționam mai sus, cu secole în urmă Pico della Mirandola (1496/2012) afirma că ființele umane nu au o natură predeterminată și fixă. Dimpotrivă, ele sunt ființe deschise către ceea ce este posibil. Într-un cadrul și mai larg putem avansa pretenția că toate ființele vii, în gradiente diferite, împărtășesc această indeterminare (fapt comun, de fapt, oricărui sistem deschis). Însă, nu toate ființele sunt date cu un sine la fel cu al oamenilor. Sinele uman emerge într-un câmp de relații sociale și de resurse culturale, un câmp de acțiuni și interacțiuni care permit forme particulare de acțiune și relații cu ceilalți, cu trecutul personal și cu viitorul. Conform lui Bruner (1996, p.36):

„Ceea ce caracterizează eul uman este construirea unui sistem conceptual care într-o anumită măsură organizează un „registru” de întâlniri cu lumea, un registru care este în legătură cu trecutul (ceea ce a fost numit „memoria autobiografică”), dar care este în același timp extrapolat într-un viitor – sine cu istorie și cu posibilități. Vorbim despre un «sine posibil» care regularizează aspirația, încrederea, optimismul, precum și opusurile acestora.”

Noțiunea de ”posibil sine” a fost folosită acum mai mult de treizeci de ani de către Markus și Nurius (1986) care în principiu au definit-o ca fiind constituită din concepții despre sine-însuși în situații viitoare posibile. Această conceptualizare ne atrage atenția asupra importantei funcții regulatoare a acestor posibile euri ce se face simțită prin intermediul contribuției lor asupra ideii globale pe care și-o face un individ despre sine-însuși. Nu este vorba doar de ceea ce noi considerăm a fi noi-înșine în timpul prezent, ci de a o face având în fiecare moment perspectiva viitorului și, mai ales, a multiplelor viitoruri în care putem participa. Această ultimă precizare este importantă deoarece scoate în evidență chestiunea participării. Așa cum Erikson (2007) specifica, „eurile posibile” includ în mod necesar experiența de a fi un participant într-o situație viitoare.

Aceste clarificări sunt utile, și totuși se pune întrebarea dacă aceste sine posibile nu sunt de fapt doar sine viitoare (estimate). Revenind la citatul din Bruner, trebuie să observăm rolul jucat de către memoria autobiografică și, mai general, felul în care memoria și imaginația colaborează în vederea unei tinderi a sinelui, într-un același timp, și către trecut și către viitor. Deopotrivă, este importantă recunoașterea faptului că aceste sine posibile, viitoare sau imaginare, se pot actualiza și că acest proces are cel puțin un potențial creativ. Aceste aspecte se regăsesc bine exprimate de către Zittoun și de Saint-Laurent (2015) în conceptul lor de creativitate-a-vieții. Această noțiune subliniază faptul că sinele sunt construite și reconstruite pe parcursul întregii vieți, în cadrul explorărilor imaginative a trecutului, viitorului și a dimensiunilor posibilului. Astfel, recunoașterea dinamismului în dezvoltarea persoanei și a contextului ei are o importanță capitală. Sinele posibile nu sunt doar scheme sau reprezentări mintale. Ele se făuresc în sânul interacțiunilor materiale, sociale și simbolice, și transformă în mod efectiv aceste interacțiuni. Iar în acest sens, sinele posibile au consecințe foarte reale, tangibile asupra dezvoltării individului și a celor din anturajul său.

Este interesant de notat faptul că „eurile” posibile sunt adesea puse la treabă în cadrul domeniului imaginarului. Ele capătă o realitate în momentele de joc sau de jocuri-de-rol, în activitățile on-line și lumile virtuale. Adoptarea diferitor roluri, inclusiv acelea ale altor oameni, este parte integrantă din interacțiunile interpersonale zilnice (a se vedea de asemenea Goffman, 1959), dar ea își găsește, de asemenea, forme de exprimare notabile, colective, în cadrul reuniunilor de jocuri virtuale, sci-fi sau anime-uri. Înainte de toate, mediile online sunt cele care oferă noi oportunități pentru dezvoltarea sine-lor virtuale (Evans, 2012). Alegerea și folosirea avatarurilor în social-media și alte platforme interactive permite conectarea imaginii actuale pe care o are individul despre sine-însuși, cu cea posibilă. Lăsând deoparte dezbaterile despre efectele pozitive sau negative ale participării la activități online, inclusiv cele ce se apleacă asupra user-identity, conceptului de sine și a stimei de sine, considerăm că este din ce în ce mai importantă înțelegerea în cadrul „eurilor” și vieților posibile, a sine-lor virtuale, a avatarurilor și a platformelor de tipul „Second Life”. Deși nu conduce întotdeauna la o intensificare a imaginației sau creativității (cu toate că posibilități ce converg către aceste aspecte sunt mai mult ca prezente – a se vedea Literat și Glăveanu, 2018), utilizarea tehnologiei – de la mijloacele bazale și până la computerele sofisticate de astăzi – a însoțit întotdeauna imaginația umană condusă de dorința de lărgire a posibilităților imediate ale sinelui (Gillespie, Corti, Evans & Heasman, 2017).

În cele din urmă, așa cum Heidegger (1962) a remarcat utilizând termenul de Dasein, individul nu se mulțumește de a trăi, ci o face dezvoltând proiecte și fiind deschis către viitor. Deschiderea către ceilalți și către lume reprezintă dimensiunile fundamentale a ceea ce însemnă existența ca ființă umană. În fiece clipă, existența ființelor umane se petrece între „aici-și-acum”-ul situației lor concrete de viață și „atunci-și-acolo”-ul rezultat al creativității, al sentimentului de surpriză și admirație, al imaginației. În acest fel, sinele este în același timp și real și posibil. Opusul sine-lor posibile nu este, așadar, sinele-prezent sau real, ci ceea ce Heidegger ne amintea a fi neantul sau absența posibilului, și în special absența posibilității de devenire.

Explorând posibile trecuturi

Dacă lumile, societățile și ființele posibile sunt mai mult sau mai puțin facil de imaginat, trecuturile posibile reprezintă un concept mai dificile de adoptat – în fond, trecutul este menit a fi singular și într-un fel „obiectiv” dat fiind că nu mai poate fi modificat. Și totuși, relația noastră cu trecutul, fie ea personală sau colectivă, este tot așa de complexă și de dinamică ca și aceea cu viitorul (a se vedea la secțiunea următoare). Iar aceasta deoarece noi nu ne amintim niciodată un trecut „pur-și-simplu” (Bartlett, 1932), ci îl reconstruim permanent și ne minunăm de ceea ce ar fi putut fi dacă…. Acest tip de memorie, de reflecție și imaginare aplicate trecutului, îl deschid către posibil și, făcând asta, întăresc legătura lui cu prezentul și cu viitorul, precum și pertinența sa în ceea ce privește acestea din urmă.

Gândirea contrafactuală este una dintre expresiile cele mai clare de angajament cu trecuturile posibile (n.t. contrafactual = conform https://dictionnaire.reverso.net/francais-definition/contrefactuel, relativ la ceea ce ar fi putut să se producă). Contrafactele sunt definite în general ca și declarații condiționale în care o primă clauză propune ceva contrar faptelor sau a ceea ce este cazul. În timp ce ele pot fi, de asemenea, aplicate viitorului, cele mai multe dintre cercetările din acest domeniu au fost realizate pe „versiuni alternative ale rezultatelor trecute sau prezente” (Roese & Olson, 1995, p.1). Reflectând asupra a ceea ce fi prezentul dacă s-ar fi produs (sau nu) anumite lucruri în trecut, este atât un exercițiu obișnuit, cât și unul încărcat de consecințe. Această reflecție ne ajută nu numai să înțelegem câte ceva din trecut, din prezent și relația dintre acestea, ci influențează, de asemenea, și ceea ce simțim la adresa lor (am fi putut noi face ceva pentru ca un lucru neplăcut să se petreacă? Sau, din contră, am fi putut face ceva pentru ca ceva bun să se producă?). În literatură distincția între contrafactuali ascendenți (atunci când alternativele sunt mai bune decât realitatea) și contrafactuali descendenți (când alternativele înfățișează stări de fapt mai proaste decât realitatea) este un fapt curent (a se vedea Roese, 1997). În cursul ultimelor decenii, o multitudine de cercetări s-au preocupat de înțelegerea utilității fiecăruia dintre cele de mai sus. Iar acest lucru a condus la apariția unor modele funcționaliste ale gândirii contrafactuale, modele care scot în evidență valoarea ei pragmatică; de exemplu, contrafactualii descendenți pot genera un confort, în timp ce cei ascendenți pregătesc individul pentru viitor (a se vedea Markman, Gavanski, Sherman & McMullen, 1993). În acest sens, gândirea contrafactuală ajută individul nu doar să se angajeze în ceea ce ar fi putut fi posibil (trecutul), ci și în ceea ce este și ar putea fi posibil (prezentul și viitorul), construind o punte între aceste temporalități. Una dintre limitările principale din cercetările trecute și prezente în privința gândirii contrafactuale, o reprezintă descrierea mult prea cognitivistă a unor fenomene precum construirea și reconstrucția modelelor mentale (a se vedea Byrne, 2017). Chiar și atunci când emoțiile sunt luate în calcul – și nenumărate cercetări studiază emoțiile – ele nu sunt considerate în afara cadrului obișnuit de tratament al informației.

O abordare socioculturală a trecuturilor posibile este utilizată fără probleme în studiile asupra memoriei autobiografice (de exemplu, de Saint Laurent & Zittoun, 2018) și asupra memoriei colective (e.g., de Saint Laurent, 2018). În acest tip de cercetare, în manierele socială și de dezvoltare, individul este considerat ca agent care folosește mijloace culturale – precum simbolurile, poveștile, filosofiile de viață, etc. – pentru a da un sens trecutului, prezentului și viitorului, atât individual, cât și colectiv. Imaginarea trecutului colectiv nu se reduce aici doar la procesele mentale singulare, de exemplu la gândirea contrafactuală, ci este considerată ca activitate de sine-stătătoare, integrată în parcursul de viață și contribuind la acesta. În acest cadrul de lucru, legătura dintre memoriile colective și viitorurile colective este intensificată, precum și cea dintre sinele posibile și lumile posibile. Într-adevăr, dând trecutului noi înțelesuri și, astfel, deschizându-l multiplelor interpretări posibile, devine fundamental felului în care oamenii își înțeleg locul și rolul în relațiile cu ceilalți în cadrul unei societăți comune. Trecutul este deschis posibilului tocmai pentru că nu este doar un simplu „atunci” interpretabil într-o manieră obiectivă de către observatori detașați. Această observație nu contestă în niciun fel existența faptelor și ideea că anumite povești despre trecut sunt mai exacte decât altele. Idea că există întotdeauna un sens de deschidere și de posibilitate à propos de trecut, nu trebuie utilizată în „rescrierea istoriei” (cum, din nefericire, se petrece uneori), ci pentru a-l înțelege mai bine prin aducerea laolaltă a multiplelor perspective asupra lui. În acest fel, se poate gândi asupra trecutului fără a-l considera ca de la sine înțeles, și în aceeași măsură poate servi de punct de referință în construirea unor viziuni multiple asupra viitorului.

Explorând posibilele viitoruri

De cele mai multe ori atunci când reflectăm asupra posibilului, ne situăm în ceea ce sunt posibilele viitoruri. Nu doar pentru că viitorul este intrinsec deschis (în ciuda tuturor eforturilor noastre de a-l prevedea), dar și deoarece viețile ce trăim, sunt fundamental orientate către viitor (Valsiner, 2007). Pe măsură ce reflectăm la acest din urmă aspect, ceea ce ne vine repede în minte, este faptul că imaginația este un proces psihologic cheie. Și, totuși, în secțiunea precedentă din acest material, tocmai am susținut că memoria, individuală și colectivă, este, de asemenea, fasonată de către viziunile (adesea implicite) asupra viitorului. Anticipările asupra viitorului sau legăturile de cauzalitate ce se stabilesc între trecut și viitor, constituie baza gândirii contrafactuale și joacă un rol important în procesul de a da un sens trecutului. În același timp, procesele psihologice de bază precum percepția, menite să ne ancoreze cu putere în aici-și-acum-ul prezentului, sunt,  de asemenea, orientate către viitor. Gibson (1986) propunea, de exemplu, o viziune clasică asupra percepției vizuale conectând-o cu acțiunea și orientând-o către descoperirea și punerea în fapt a mijloacelor (sau posibilităților de acțiune) din mediile în care trăim. Actualmente, este amplu susținută afirmația conform căreia psihologia noastră este animată de către real și în același timp de către posibil, de către trecut și de către viitor, și că această interacțiune transformă prezentul și posibilitățile noastre de acțiune în sânul lui.

Prin urmare, nu este deloc surprinzător ca vreme de decenii viitorul să fi făcut obiectul unei considerabile atenții în cadrul științelor umane și sociale. Domeniul studiilor viitoare își află originile în era ce urmează celui de-al II-lea război mondial și în dorința de constituire a unor societăți mai bune, mai pacifiste și prospere. Conform lui Poli (2017, p.59), „cele două principii fundamentale care subînțeleg studiul viitorurilor, sunt următoarele: faptul că viitorul este deschis și necunoscut – în ciuda tuturor eforturilor noastre de a pleda contrariul – și că întotdeauna există o multitudine de viitoruri”. Una dintre distincțiile cele mai importante și mai curente în studiile viitorului este cea dintre previziune și anticipare. Prima, prezentă pe larg într-o serie de discipline de studiu, de la economie la meteorologie, este fondată în general pe analize cantitative și modele predictive. Ea pleacă de la principiul că lumea, atât fizico-biologică, cât și cea socială, este organizată în jurul anumitor principii date care guvernează și trecutul și prezentul. Astfel, cunoașterea trecutului devine utilă pentru anticiparea viitorului cu grade diferite de certitudine. Deși ea nu este numită previziune, acest tip de logică este de asemenea curentă în psihologie, de exemplu în studiile asupra dezvoltării atunci când sunt folosite modele liniare de dezvoltare, adică atunci când presupunem că fiecare persoană la rândul ei traversează o aceeași serie de etape prestabilite. Pe când, anticipare, prin contrast, nu se interesează asupra unui singur – statistic probabil – viitor, ci asupra unei multitudini de viitoruri. Cel mai adesea în analizele sale, anticiparea este calitativă și concentrată asupra discontinuităților dintre trecut și viitor. Evoluția recentă din acest domeniu se apleacă atât asupra previziunii, cât și anticipării și a manierei în care acestea ghidează deciziile și acțiunile personale și colective. După cum l-a notat Poli în Introduction to anticipation studies:

„Un comportament anticipator este unul care «utilizează» viitorul în procesul decizional real. Anticiparea, așa cum este ea înțeleasă aici, cunoaște două componente obligatorii: o atitudine prospectivă și utilizarea rezultatului acesteia pentru acționare. O previziune meteorologică nu este în sine o anticipare în sensul pe care-l folosim aici. Însă urmărirea unei previziuni meteorologice și, prin urmare, luarea umbrelei înainte de a pleca de-acasă, este un comportament de anticipare” (Poli, 2017, p.1-2).”

Aceasta este o observație importantă care revelează orientarea profund pragmatică a studiilor anticipației ca și domeniu relativ nou al cercetării. În loc să reducă anticipația la un proces mintal, acest domeniu ne invită a o reconecta cu acțiunea și, prin intermediul acesteia, cu intenționalitatea persoanei și cu acțiunea acesteia asupra mediul. Așa cum corect observa Hoffman (2016), „defectul din naștere” al modelelor de tratare a informației era acela de a presupune că toată cunoașterea pornește de la stimuli. În realitate, „organismele și, mai ales, ființele umane nu răspund, în general, la stimuli, ci acționează aproape întotdeauna în direcția creării stimulărilor sau situațiilor la care râvnesc” (p.21). Aceasta înseamnă că anticipațiile asupra viitorului nu sunt o fază secundă ori un rezultat al procesării informației, ci ele reprezintă o parte integrantă a felului în care noi percepem, gândim și acționăm în lume. Viitorurile posibile nu sunt doar preconizate de către individ pe baza informațiilor despre trecut și prezent, ele chiar dirijează felul în care achiziționăm și procesăm acest tip de informație. Și, astfel, actualizându-se pe parcursul timpului, ele creează noi condiții care conduc la noi anticipări și deschid noi posibilități individului, grupului sau societății în întregul ei.

Acest tip de teoretizare este fundamental unor noi concepte precum gândirea speculativă. Idea gândirii speculative așa cum este ea propusă de Savransky, Wilkie și Rosengarten (2017) merge în contra-curent față de obișnuitele asocieri ale speculației cu finanțele și, de exemplu, cu încrederea oarbă în previziuni. „În schimb, speculația este asociată cu o sensibilitate interesată în a rezista unui viitor care se prezintă ca și probabil sau plauzibil, și de a paria, în ciuda acestui aspect, că indiferent care ar fi amploarea impasului, aceasta nu va putea niciodată epuiza potențialul non-realizat al prezentului” (p.8). Este o invitație la a gândi ceea ce poate părea imposibil, la o asumare a riscurilor și la explorarea pluralității prezentului. Așa cum bine o definesc autorii, este o „luptă împotriva probabilităților” (p.7), o angajare ce vizează păstrarea unui viitor deschis și, laolaltă cu acesta, a deciziilor și acțiunilor prezentului. Imposibilul sau improbabilul sunt exploatate, de asemenea, de către utopii și distopii. Situate într-un viitor îndepărtat, aceste proiecte literare cu incursiuni sociale și politice, sunt bine ancorate în trecut și în prezent, având tendința de a exacerba una sau mai multe dintre dimensiunile acestora. Deși oferă o descriere concretă și detaliată a ceea ce ar putea fi societățile de mâine, ar fi greșit să considerăm că ele obstrucționează existența posibilităților. Dimpotrivă, „în fiecare dintre cazuri, utopiile specifice promovează consecințe care obligă la punerea sub semnul întrebării a viziunii originale și care, în același timp, fasonează atât dezvoltarea acesteia, cât și felul în care o trăiesc membrii societăților respective” (Gordin, Tilley & Prakash, 2010, p.4). Fie ele intenționate sau nu, atât viziunile utopice, cât și cele distopice au drept obiectiv prezentarea consecințelor punerii în fapt a unui anumit viitor și, prin urmare, ne permit reflecție asupra acestora și a posibilelor alternative. În acest fel, ele cultivă tipul de anticipații și speculații care mai degrabă deschid – decât să închidă – posibilele viitoruri.

Explorând posibilele teorii

Ca și câmp de cercetare, așa cum am sugerat până aici, domeniul posibilului cunoaște o istorie mai lungă sau mai scurtă. În multe privințe și ca urmare a naturii sale profund interdisciplinare, subiectul își găsește origini în filosofia lui Aristotel și în cea a Renașterii. În același timp, apelurile la luarea în considerare a subiectelor posibilului, posibilităților și viitorului s-au intensificat în ultimele două decenii în cadrul multor discipline din câmpul științelor sociale și al științelor naturii, fără a vorbi de cele umaniste și de arte (ambele investite într-un mod intens în experimentarea posibilului). Începând cu cercetarea și până la intervenții specifice, aceste demersuri încep aș arăta fructele. Prin urmare, care este stadiul dezvoltărilor teoretice? Ce teorii ale posibilului sunt disponibile astăzi?

Este dificil să răspundem la această întrebare, deoarece, adesea, o teorie pertinentă sau o orientare filosofică ar putea să nu se concentreze direct asupra problematicii posibilului, ci pe chestiuni conexe (reprezentare, libertate, emergență, etc.). În același timp, într-un astfel de editorial este dificilă prezentarea unei panoplii exhaustive și la zi a teoriilor asupra posibilului. În cadrul acestei ultime secțiuni a textului meu, voi căuta să mă concentrez asupra unei selecții care să cuprindă principalele teorii psihologice. Ca și disciplină, psihologia are un rol important de jucat în cadrul științei pluri/trans-disciplinare a posibilului. Asta se datorează faptului că psihologia tratează ea însăși un subiect – psihicul uman – care este o parte centrală tuturor discuțiilor asupra posibilului, iar pe de altă parte, se situează la intersecția unei multitudini de sisteme, de la biologic la social.

În psihologie există un anumit număr de candidaturi recente pentru „teoriile posibilului”. Una dintre acestea este cea a prospecției, teorie propusă de Seligman, Railton, Baumeister și Sripada (2013). În conformitate cu etica generală a studierii posibilului, autorii au propus știința prospectării ca mijloc de schimbare a orientării psihologiei dinspre trecut către viitor. Într-adevăr, de la psihanaliză și comportamentalism la științele cognitive, multe dintre școlile din cadrul psihologiei acordă multă greutate trecutului și subliniază că acesta fasonează prezentul. În schimb, noțiunea de prospecție inversează această relație și pretinde că indivizii sunt ghidați de viitor. Și mai important decât atât, Seligman și colegii săi precizează că nu viitorul ne ghidează, ci reprezentările evaluative ale unor posibile viitoruri. Ca și organisme prospective, noi „construim un fundal evaluativ de posibile acțiuni și rezultate ale acestora” (Seligman și alții, 2013, p.120) și revizităm în mod constant aceste reprezentări. Pe scurt, modelul cognitiv propus cuprinde așteptările noastre, observațiile asupra realității, notează discrepanțele și reducerea lor prin modificarea așteptărilor inițiale și repetarea acestui ciclu. Accentul, previzibil pentru psihologia cognitivă, este pus pe procesarea informației și bias-urile frecvente ce apar atunci când ne imaginăm viitorul. Să fie aceasta singura modalitate de a teoretiza asupra acestei dinamici?

Sigur că nu. Gândirea posibilităților, dezvoltată pe parcursul ultimilor douăzeci de ani de către Craft și colaboratorii săi (a se vedea Craft, 2015), oferă un excelent contra-exemplu. Concepută a reține calitatea creativă și de dezvoltare a interacțiunii cu ceilalți și cu lumea pe tot parcursul vieții, gândirea posibilităților se articulează în jurul unor supoziții obișnuite de tipul: „și dacă…” sau „ca și cum…”. Conform termenilor lui Craft (2015, p.153): „Întrebându-ne «cum ar fi dacă», facem tranziția de la «ceea ce este» către «ceea ce ar putea fi», sau «de la ce anume este asta» către «ce anume pot eu face cu asta». (…) O astfel de gândire care utilizează interogările de tipul «cum ar fi dacă», poate fi observată la copiii mici care fac o «supă» din noroi și iarbă, la adolescenții care imaginează ipoteze și teste echitabile în știință și la adulții care o iau pe scurtătură în trafic sau care iau în considerare să le facă cunoștință altor doi prieteni comuni”.

Nu numai că gândirea posibilităților este mai largă decât noțiunea de prospecție, însă, în ciuda folosirii termenului de gândire, acest proces este orice altceva decât numai o reducere a posibilului la procesele mentale. În fapt, aceasta este, între altele, un proces atât de cufundat în procesul de experimentare a lumii, caracterizat de interogare, joc, de imersiune și imaginare, acționarea cu auto-determinare și asumare de riscuri. Gândirea posibilului este, de asemenea, prin definiție, un fenomen social deoarece ea nu poate fi justificată decât prin intermediul interacțiunilor sociale și utilizarea culturii. Aceste premise sunt comune teoriilor socioculturale ale minții, ale creativității, imaginației, educației și societății. Chiar dacă psihologia socioculturală este un domeniu divers și emergent (numit adesea: psihologiile culturale sau socioculturale; a se vedea Valsiner & Rosa, 2007), ramificațiile sale sunt totuși unificate ca și concepție cristalizată, simbolică, socială și culturală a minții. Acest nivel al complexității este extrem de important înțelegerii posibilului și, de fapt, a posibilului ca și noțiune – implicit sau explicit – centrală celor mai mulți autori socioculturali (precum Vygotyky, Mead, Dewey, Bakhtin). În special în anii din urmă, psihologii socioculturali au inițiat cercetări substanțiale în domeniul reprezentanței/agenției (Gruber, Clark, Klempe & Valsiner, 2015), al imaginației (Zittoun & Gillespie, 2016) și creativității (Glăveanu, 2014), fiecare dintre aceștia aducând noi clarificări asupra posibilului și culturii sale.

În această ultimă secțiune a editorialului, voi schița pe scurt o nouă dimensiune socioculturală a posibilului, și anume aceea pe care în trecu am formulat-o ca și perspectivă a modelului teoretic al creativității (Glăveanu, 2015). Argumentul central din spatele acestui model este următorul: experimentarea diferenței, în special a diferențelor de tipul sine-ceilalți, oferă noi perspective individuale sau de grup, în înțelegerea lumii și în acționarea asupra ei. Creativitatea ia naștere din punerea în dialog într-o manieră ludică și chibzuită. Doar fiind capabili să „privim” sub perspective multiple o problemă/situație/chestiune, vom trăi în relația cu aceasta o anumită eliberare, o flexibilizare și o deschidere a minții. Astfel, cresc șansele noastre de a fi creativi (cu toate că simpla prezență a diferențelor și nici chiar perspectivele diferite nu garantează de la sine un rezultat creativ). Miezul acestui argument se regăsește în afirmația conform căreia ceea ce fac acțiunile creative, este să deschidă, exploateze și să extindă posibilul atât pentru sine, cât și pentru ceilalți. Cu alte cuvinte, perspectivele multiple născute din diferență și sporite prin dialog, stau la baza posibilului sub toate formele sale de expresie (lumi posibile, eu-ri posibile, trecuturi și viitoruri posibile). Pentru a experimenta posibilul, trebuie conștientizate diferențele de perspectivă și faptul fundamental că fiecare dintre noi trăiește, ca și ființă umană, într-o lume de ansamblu. Cum ajungem să putem face acest lucru? În termeni pragmatici, diversificarea evantaiului perspectivelor personale se produce ca urmare a faptului că ocupăm poziții diferite în lume – fizic, social și/sau simbolic – și că interacționăm cu ceilalți pornind de la pozițiile lor (vezi teoria schimbării poziției; Gillespie & Martin, 2014). A putea trece dintr-o poziție în alta și a putea adopta mai mult de o singură perspectivă, reprezintă un succes în propria dezvoltare, o cale de experimentare simultanee a lumii așa cum este ea (pentru noi, cel puțin), precum și prin ce anume este ea diferită. Într-o cronologie ontologică a angajării laolaltă cu posibilul, aceasta pornește de la sesizarea diferențelor de poziție și perspectivă și își găsește expresia în capacitatea noastră de a ne transpune în meta-poziții în raport cu realitatea. Acest ultim aspect este unul fundamental în experimentarea uimirii (vezi Glăveanu, 2017) ca și tovarăș mereu necesar și prezent în explorarea posibilelor.

Teoria descrisă pe scurt aici mai sus are o serie de consecințe conceptuale și practice. Ea începe prin a propune că realul sau actualul nu sunt opusurile posibilului. Deoarece posibilul este ancorat în diferențele și diversitatea perspectivelor, la antipodul său se vor afla similitudinea sau absența (sau negarea) diferenței. În viața noastră de toate zilele întâlnim adesea puncte de vedere predominante, impuse și dominante care-și „ascund” existența ontologică ca pe un punct de vedere între altele și care se impun ca fiind singulare și legitime folosind o retorică a adevărului, obiectivității și sfințeniei lor. De la știință la religie, trecând prin discursurile naționaliste și totalitare, indivizii și grupurile sunt adesea supuse discursurilor și practicilor monologale, care închid reflecția asupra posibilităților, și, din fericire, tot atât de des ele li se opun. Este deosebit de dureros să constatăm prezența în cadrul proceselor educative a acestui fel de procese ce antagonizează posibilul și posibilitatea. Această constatare a condus generații întregi de educatori, psihologi și filosofi la repunerea în discuție a școlii și a felului în care se face școală. Brunner (2007), celebru pentru a fi vorbit într-una dintre ultimele sale conferințe despre „importanța crucială de a cultiva ascuțirea simțului posibilului la generația următoare”, va continua prin a spune că „cunoașterea (…) nu este doar ceea ce stocăm de o manieră inertă în capul nostru. Ea constituie, de asemenea, o rampă de lansare în domeniul posibilului. Iar cultivarea în această direcție a întrebuințărilor cunoașterii ca rampă de lansare trebuie (…) să devină sarcina crucială a instituției educației” (Brunner, 2007, p.1-2). O teorie socioculturală a posibilului este, într-adevăr, incompletă fără o pedagogie a posibilului. După cum am dezvoltat în această introducere în subiect, amândouă își găsesc locul într-un domeniu al cercetării și investigației actualmente în expansiune și extrem de pasionant. Iar dacă multiple perspective se deschid asupra posibilului, atunci este clar că cele mai importante evoluții vor veni de la punerea sistematică într-un dialog a concepțiilor prezentate mai sus, și în special în dialoguri care să transceandă frontierele disciplinare, culturale, geografice și temporale.

Bibliografie:

Appadurai, A. (2013). The future as cultural fact. London: Verso.

Bartlett, F. C. (1932). Remembering. Cambridge: Cambridge University Press.

Boros, D. (2012). Creative rebellion for the twenty-first century: The importance of public and interactive art to political life in America. New York, NY: Palgrave.

Bostock, D. (1988). Plato’s Theaetetus. Oxford: Clarendon Press.

Bruner, J. S. (1996). The culture of education. Cambridge: Harvard University Press.

Bruner, J. (2007). Cultivating the possible. Retrieved from: http://www.education.ox.ac.uk/wordpress/wp-content/uploads/2011/03/Transcript-Cultivating-the-Possible.pdf

Byrne, R. M. (2017). Counterfactual thinking: From logic to morality. Current Directions in Psychological Science, 26(4), 314-322.

Castoriadis, C. (1987). The imaginary institution of society. Cambridge: Polity Press.

Craft, A. (2015). Possibility Thinking: from what is to what might be. In R. Wegerif, L. Li, & J. C. Kaufman (Eds.), The Routledge International Handbook of Research on Teaching Thinking (pp. 153-167). London: Routledge.

de Saint-Laurent, C. (2018). Thinking through time: From collective memories to collective futures. In C. de Saint Laurent, S. Obradovic, & K. Carriere (Eds.), Imagining Collective Futures (pp. 59-81). Cham: Palgrave Macmillan.

de Saint Laurent, C. & Zittoun, T. (2018). Memory in life transitions. In B. Wagoner (Ed.), Handbook of Culture and Memory (pp. 209-236). New York, NY: Oxford University Press.

della Mirandola, G. P. (1496/2012). Oration on the dignity of man. New York, NY: Cambridge University Press.

Erikson, M. G. (2007). The meaning of the future: Toward a more specific definition of possible selves. Review of General Psychology, 11(4), 348.

Evans, S. (2012). Virtual selves, real relationships: An exploration of the context and role for social interactions in the emergence of self in virtual environments. Integrative psychological and behavioral science, 46(4), 512-528.

Gibson, J. J. (1986). The ecological approach to visual perception. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum.

Gillespie, A., & Martin, J. (2014). Position exchange theory: A socio-material basis for discursive and psychological positioning. New Ideas in Psychology, 32, 73-79.

Gillespie, A., Corti, K., Evans, S., & Heasman, B. (2017). Imagining the self through cultural technologies. In T. Zittoun & V. P. Glăveanu (Eds.), Handbook of Imagination and Culture (pp. 301-318). New York, NY: Oxford University Press.

Glăveanu, V. P. (2014). Distributed creativity: Thinking outside the box of the creative individual. Cham: Springer.

Glăveanu, V. P. (2015). Creativity as a sociocultural act. Journal of Creative Behavior, 49(3), 165–180.

Glăveanu, V. P. (2017). Creativity and wonder. Journal of Creative Behavior. Early view.

Gruber, C. W., Clark, M. G.., Klempe, S. H., & Valsiner, J. (Eds.) (2015). Constraints on agency: Explorations of theory in everyday life. New York, NY: Springer

Goffman, E (1959) The presentation of self in everyday life. New York: Anchor.

Gordin, M. D., Tilley, H., & Prakash, G. (2010). Introduction: Utopia and dystopia beyond space and time. In M. D. Gordin, H. Tilley and G. Prakash (Eds.), Utopia/Dystopia: Conditions of historical possibility (pp. 1-17). Princeton: Princeton University Press.

Harrebye, S. F. (2016). Social change and creative activism in the 21st century: The mirror effect. Houndmills: Palgrave.

Heidegger, M. (1962). Being and time. New York, NY: Harper.

Hoffman, J. (2016). The birth defect of the information processing approach. In M. Nadine (Ed.), Anticipation across disciplines (pp. 19-31). Cham: Springer.

Leibniz, G. W. (1710/1760). Essais de Théodicée sur la bonté de Dieu, la liberté de l’homme, et l’origine du mal. Lausanne: Bousquet.

Lewis, D. (1979). Possible worlds. In M. J. Loux (Ed.), The possible and the actual: Readings in the metaphysics of modality (pp. 182-189). Ithaca, NY: Cornell University Press.

Literat, I., & Glăveanu, V. P. (2018). Distributed Creativity on the Internet: A Theoretical Foundation for Online Creative Participation. International Journal of Communication, 12, Feature 893–908.

Markman, K. D., Gavanski, I., Sherman, S. J., & McMullen, M. N. (1993). The mental simulation of better and worse possible worlds. Journal of Experimental Social Psychology, 29(1), 87-109.

Markus, H., & Nurius, P. (1986). Possible selves. American Psychologist, 41, 954–959.

Rescher, N. (1979). The ontology of the possible. In M. J. Loux (Ed.), The possible and the actual: Readings in the metaphysics of modality (pp. 166-181). Ithaca, NY: Cornell University Press.

Roese, N. J. (1997). Counterfactual thinking. Psychological Bulletin, 121(1), 133-148.

Roese, N. J., & Olson, J. M. (1995). Counterfactual thinking: A critical overview. In N. J.

Roese & J. M. Olson (Eds.), What might have been: The social psychology of counterfactual thinking (pp. 1-55). Mahwah, NJ: Erlbaum.

Poli, R. (2017). Introduction to anticipation studies. New York, NY: Springer.

Sartre, J. P. (1996). Existentialism and humanism. London: Methuen.

Savransky, M., Wilkie, A., & Rosengarten, M. (2017). The lure of possible futures: On speculative research. In A. Wilkie, M. Savransky and M. Rosengarten (Eds.), Speculative research: The lure of possible futures (pp. 1-17). London: Routledge.

Seligman, M. E. P., Railton, P., Baumeister, R. F., & Sripada, C. (2013). Navigating into the future or driven by the past. Perspectives on Psychological Science, 8(2), 119–141.

Tavory, I., & Eliasoph, N. (2013). Coordinating futures: Toward a theory of anticipation. American Journal of Sociology, 118(4), 908–942.

Valsiner, J. (2007). Culture in minds and societies. New Delhi: Sage.

Valsiner, J., & Rosa, A. (2007). Contemporary socio-cultural research: Uniting culture, society, and psychology. In J. Valsiner & A. Rosa (Eds.), The Cambridge handbook of sociocultural psychology (pp. 1-20). Cambridge: Cambridge University Press

Zittoun, T., & de Saint-Laurent, C. (2015). Life-creativity: Imagining one’s life. In V. P. Glăveanu, A. Gillespie, & J. Valsiner (Eds.), Rethinking creativity: Contributions from cultural psychology (pp. 58-75). London: Routledge.

Zittoun, T., & Gillespie, A. (2016). Imagination in human and cultural development. London: Routledge.

About the author

Vlad Petre Glăveanu is Associate Professor and Head of the Department of Psychology and Counselling as well as Director of the Webster Center for Creativity and Innovation (WCCI) at Webster University Geneva, Switzerland, and Associate Professor II at the University of Bergen, Norway. He obtained his BA in Psychology (with Honors) from the University of Bucharest and his MSc (with Distinction) and PhD in Social Psychology from the London School of Economics.

Vlad Glăveanu published over 150 chapters and articles mainly in the areas of creativity, imagination, culture and collaboration. Editor of the Creativity Reader (Oxford University Press, 2018), and co-editor the Cambridge Handbook of Creativity Across Domains (Cambridge University Press, 2017) and the Handbook of Imagination and Culture (Oxford University Press, 2017), he began editing from 2018 the Palgrave Encyclopedia of the Possible. He is also editor-in-chief of Europe’s Journal of Psychology (EJOP), an open-access peer-reviewed journal published by PsychOpen (Germany).

Vlad Glăveanu received in 2018 the Berlyne Award from the American Psychological Association for outstanding early career contributions to the field of aesthetics, creativity, and the arts.

Address for correspondence: Vlad Glaveanu, Webster University Geneva, 15 Route de Collex, 1293 Bellevue, Switzerland. Email: glaveanu@webster.ch