CAUZALITATE ȘI INDETERMINISM – după Adler și anumite teorii americane actuale ale personalității

Autor: Heinz L. Ansbacher a fost profesor emerit de psihologie al University of Vermont, autoritate necontestată în înțelegerea operei lui Alfred Adler și a fost cel care a consolidat înțelegerea complexului de inferioritate și a rolului jucat de acesta în căutarea puterii.

(sursă fotografie: https://alfredadler.files.wordpress.com/2019/11/70f07-6a00e54ffb2b58883401116841a449970c.jpg)

---

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

---

INTRODUCERE

Scopul prezentului articol este de a arăta că perspectivele lui Alfred Adler asupra cauzalității și indeterminismului sunt foarte apropiate tendințelor recente ale teoriilor americane asupra personalității.

Înainte de a ne lansa în discuția propriu-zisă, o scurtă expunere a chestiunii cauzalității ni se pare necesară. Încă din Antichitate, filosofia înțelesese că în chestiunea cauzalității psihologice există esențialmente două răspunsuri posibile. Am putea spune că o casă ajunge să fie construită ca urmare a punerii la dispozitie a muncii și materialelor necesare acestei întreprinderi. Este vorba despre causa efficiens sau cauza motrice, ceea ce merge mână în mână cu viziunea mecanicistă. Însă, putem la fel de bine să spunem că ea este construită deoarece un individ a dorit o casă conform unui plan, în scopul de a o locui sau de a o vinde. Aceasta este causa finalis sau cauza finală, care merge mână în mână cu teleologia, în care scopul devine cauză.

Diferența evidentă între cele două tipuri de cauze se situează la nivelul dimensiunii temporale, prima sprijinindu-se pe trecut, iar cealaltă pe viitor. În afara acestui aspect distinctiv, între cele două tipuri de cauzalitate există o mare confuzie ca urmare a existenței unei a doua dimensiuni în care cele două cauze diferă. Causa efficiens aparține unui cadrul de referință obiectiv, comportamentalist; cauza finalis are un cadru subiectiv, fenomenologic; termenul de „subiectiv” desemnând lumea subiectivă a individului studiat.

În ceea ce privește ceea ce i s-a întâmplat unui individ în trecutul său sau a ceea ce i se întâmplă în prezent, ambele sunt aspecte deschise observației unui observator extern și sunt obiective. Viitorul, pe de altă parte, nu posedă o existență obiectivabilă, palpabilă, reală și, prin urmare, nu poate fi observat de către un observator extern. Deci, causa finalis nu își găsește locul în psihologia obiectivă; aceasta din urmă se sprijină necesarmente asupra causa efficiens și ar trebui să devină o psihologie istorică și genetică. Pe de altă parte, psihologia subiectivă obține date despre viitor prin intermediul introspecției, ajungând din punct de vedere tehnic în poziția de a înclude causa finalis în perspectiva sa, devenind astfel o psihologie anistorică. De vreme ce introspecția dezvăluie că subiectul este mult mai preocupat în privința viitorului său și mai puțin asupra trecutului, în general psihologia subiectivă, fenomenologică, va atribui cauzei finale o semnificație psihologică mai mare.

În mod schematic, considerațiile de mai sus pot fi prezentate conform tabelului următor.

PERSPECTIVELE ALTERNATIVE ALE PSIHOLOGIEI SUBIECTIVE ȘI OBIECTIVE FAȚĂ DE CHESTIUNEA CAUZALITĂȚII

CADRU DE REFERINȚĂ	Capacitatea cauzală a
	Trecutului Causa efficiens	Prezentului	Viitorului Causa finalis
Obiectiv, comportamentalist	Importantă	Posibilă	Imposibilă
Subiectiv, fenomenologic	Posibilă	Posibilă	Importantă

 

Clasificarea din acest tabel nu trebuie înțeleasă într-un mod dihotomic sau trihotomic, ci trebuie văzută ca un continuum.

1. CAUZALITATEA
2. Poziția lui Adler

Încă de la început Adler s-a poziționat ca psiholog subiectiv, fenomenolog. El spunea: „Trebuie să fim capabili să vedem cu ochii celuilalt și să ascultăm cu urechile lui” (7, pg. 72). Adler gândea causa finalis ca fiind principiul explicativ cel mai fertil, deoarece permite prezicerea cu o mai mare precizie a acțiunilor viitoare ale unei persoane decât ar face-o analiza istoriei obiective a aceleiași persoane. „Determinanții obiectivi sunt numai probabilități, nu cauze directe” (8, pg. 74). Totuși, este important să ne amintim că Adler recunoștea clar capacitatea causa efficiens de a furniza probabilități. Doar că el nu era satisfăcut de acestea; el vroia o teorie psihologică ce ar fi putut fi croită adecvat conform fiecărui caz în parte, valabilă atât pentru excepții, cât și pentru regulă. Ceea ce viza el, era o psihologie cu adevărat idiografică, cu toate că el nu a utilizat niciodată acest termen. Dacă este adevărat că mediul copilăriei precoce este esențial – și nimeni nu a apreciat acest aspect mai mult decât Adler – atunci ceea ce urmează, este încă de actualitate. „Un copil care trăiește fără căldură umană, conservă îndeajuns de mult curaj și încredere în sine pentru a continua să caute dragostea ce i-a fost refuzată. Într-o situație similară, un alt copil va încearca să stăpânească situația prin șmecherii, trădând astfel o scădere a încrederii în sine. Un al treilea copil va face o armă din slăbiciunea și neputința sa … creând un sistem de contra-argumente împotriva oricărei activități, și făcând asta el forțează mediul atât pe cel apropiat, cât și pe cel îndepărtat, să aibe grijă de el” (2). Adler a exprimat în mod repetat acest fel de a vedea lucrurile (de exemplu, 7, pg. 13-14).

Înțelegerea și prezicerea acțiunilor unei persoane sunt foarte mult facilitate atunci când cunoaștem interesele, țelurile individului, adică cauzele finale pe care le urmărește fie conștient, fie nu. „Atât pentru spiritul sănătos, cât și pentru cel bolnav, cea mai importantă întrebare nu este «de unde?», ci «încotro?». Încercarea de a înțelege mișcările din viața individului devine posibilă numai atunci când îi cunoaștem scopul activ și director… În acest «încotro» se regăsește implantată și cauza” (3, pg 244). „Viața psihică a persoanei este determinată de țelul ei” (4, pg.17). Și „îngăduiți-mi să observ că dacă cunosc scopul unei persoane, atunci știu, în general, ceea ce se va petrece” (3, pg. 3). „Ținta vieții mintale a unui om devine principalul său director, cauza lui finală, și antrenează toate activitățile minții în direcția fluxului întâmplărilor mintale. Aceasta este rădăcina unității personalității, individualitatea. Contează mai puțin sursa energiilor sale, nu originea lor este importantă, ci finalitatea, scopul lor ultim constituind caracterul lor personalizat” (1, pg. 23). Din păcate, din cîte știm, acesta este singurul pasaj în care Adler diferențiază în mod explicit cele două cauzalități. De obicei, el pare să se adreseze cauzalității în general, cu toate că din contextul celor spuse reiese cu claritate faptul că el intenționează un atac al causa efficiens. „Tot ce apare ca și cauză în cadrul vieții psihice a individului, se datorează tendinței multora dintre psihologi de a-și prezenta propriile dogme deghizate în simulări mecaniciste ori fizice” (5, pg. 13).

Pe măsură ce obiectivismul și comportamentalismul ajunseseră la apogeul lor în psihologia americană (1920-1930), cauzalitatea istorică, genetică și eficace era tot mai mult utilizată, iar interesul se dirija către formularea de legi generale, nomotetice. De atunci, o tot mai abundentă contra-mișcare se va instala, orientată către subiectivism și causa finalis, și va avea ambiția de a ajunge la legități adaptate fiecărui caz individual, care la rândul lor puteau fi cât se poate de contrare legii generale. Pornind de la diverse manifestări și forme de expresie în viață, Adler a încercat a-și face o idee asupra personalității unificate și omogene. Din această perspectivă el a căutat să stabilească legități adaptate fiecărei variante individualizate. Aceasta este modalitatea în care trebuie înțeleasă Psihologia individuală. Mai jos, vom da două exemple importante pentru a arăta că și alții se învredniceau să atace aceeași problemă, aceea a unei psihologii cu adevărat personalizate, o psihologie idiografică, ajungând la formulări teoretice foarte similare.

2. Poziția lui Lewin

Unul dintre primele și, poate, cel mai influent dintre protestele împotriva cauzalității istorice, a fost lansat de Lewin, adept sistematic al teoriei câmpului. Critica sa este următoarea: „În conformitate cu vechea poziție în care «excepția confirmă regula», psihologia nu acceptă excepțiile ca și contra-argumente, cel puțin nu atâta timp cât frecvența acestora nu este îndeajuns de ridicată” (16, pg. 19). Însă, subliniază el, „nu mai este posibil să considerăm excepțiile à la légère. Ele nu susțin în niciun fel regula, ci, din contră, chiar dacă ele apar rar, ele sunt dezmințiri valabile ale acesteia, atâta vreme cât și o singură excepție se dovedește demonstrabilă” (16, pg. 24).

Lewin a căutat o soluție a problemei cauzalității în „principiul de «contemporaneitate»” conform căruia „nici faptele psihologice trecute, nici cele viitoare, ci numai situația prezentă poate influența evenimentele din prezent” (17, pg. 34). Din păcate această formulare din teza lui nu este clară din pricina lipsei distincției între timp și conținut. Drept clarificare, trebuie spus în primul rând că afirmația aparține cadrului de referință subiectiv, Lewin fiind orientat către subiectiv și fenomenologic. El vrea prin urmare să spună că prezentul poate fi influențat doar de către situația psihologică subiectivă prezentă. Dar, iar acesta este punctul principal, el include trecutul și viitorul în prezentul psihologic în funcție de conținut. Practic, Lewin a luat în considerare trecutul așa cum este el reprezentat subiectiv la momentul prezent. Este suficient să-l considerăm ca fiind la originea experimentelor cu sarcini neterminate. Asupra acestui aspect s-a insistat, de asemenea, într-un articol important al lui Chein, unde importanța trecutului subiectiv în cadrul prezentului subiectiv este subliniată ca „principiul «treburilor nefinalizate»” (13, pg. 165). Lewin i-a în calcul de asemenea viitorul, țelul, așa cum este el reprezentat subiectiv în momentul prezent; aici, din nou, este suficient să-l considerăm ca sursă a experiențelor nivelului-de-aspirație. El include scopul, viitorul subiectiv, în cadrul prezentului subiectiv. „Scopul ca și fapt psihologic, sălășluiește fără nici un dubiu în prezent” (17, pg. 37). De vreme ce toate forțele dinamice au tendințe orientate către scop, atunci dinamicile topologice ale lui Lewin sunt, de asemenea, teleologice, în sensul că tendințele subiectului către un scop pot fi considerate în mod clar ca și factori cauzali, ca și causae finales.

În același fel în care am putut arăta că Lewin chiar a luat în calcul viitorul subiectiv, tot astfel putem demonstra că Adler a fost, precum Lewin, în special preocupat de prezent. El nu se interesa într-atât de trecutul subiectiv, ci mai ales de reprezentarea subiectivă a trecutului în cadrul momentului prezent. „Este relativ indiferent dacă amintirile timpurii sunt exacte sau nu” (7, pg. 75). Adler a utilizat amintirile timpurii mai degrabă ca pe o tehnică proiectivă, ca să zicem astfel, cu scopul de a obține informații asupra structurii actuale a personalității individului. Și așa cum aceasta se schimbă în timp, și amintirile se modifică în timp. „În măsura în care stilul-de-viață al individului se modifică, amintirile lui, de asemenea, se vor altera; în timp individul își va aminti incidente diferite, sau va oferi o interpretare diferită incidentelor pe care și le amintește” (7, pg. 74). Ca și cum „ne pronunțăm asupra unei chestii din trecut ca fiind cauza și permitem efectelor să survină” (2). Scopul și conținutul său de viitor au fost de asemenea considerate de Adler ca fiind parte a timpului prezent. El vorbește adesea de „scopul în-tot-timpul-prezent” (4, pg 17, 18).

Prin urmare nu există o diferență esențială între vederile lui Adler și principiul de contemporaneitate al lui Lewin. Factorul comun important este dezvoltarea unei psihologii subiective care este anistorică doar din punct de vedere obiectiv. O astfel de psihologie nu pune accentul pe istoria obiectivă a subiectului studiat, ci mai degrabă pe câmpul psihologic imediat care presupune și trecutul subiectiv și viitorul subiectiv. În acest aspect, dar și în multe altele, Adler poate, deci, fi considerat ca fiind un precursor și un anticipator al teoriei actuale a câmpului, chiar definindu-și psihologia printr-un termen similar precum cel de „psihologie contextuală” (4, pg. 163).

3. Poziția lui Allport

Un alt protest remarcabil împotriva causa efficiens a fost exprimat de Allport și este, poate, cel mai bine formulat în articolul „Geneticism vs. Ego-Structure in Theories of Personalities”. Una dintre concluziile articolului este că urmărirea unui țel este esența personalității” (10, pg. 169). „Într-adevăr, dacă ne așezăm și reflectăm asupra acestui aspect, orice problemă personală nu are un raport efectiv decât cu viitorul său, de vreme ce rezolvarea oricărei probleme se petrece într-un viitor. Egoul, preluând frâiele, se proiectează în viitor și își reformulează motivațiile în mare parte în termeni de intenționalitate și de proiecte” (10, pg. 161). În foarte adesea citatul său articol „The Ego in Contemporary Psychology”, Allport revine asupra „obișnuitei preocupări a Ego-ului în ceea ce privește viitorul. Pe Israeli ni-l vom aminti întotdeauna raportând că printre subiecții săi 90% se exprimaseră a fi mai interesați de ceea ce le rezerva viitorul decât de cele ce trăiseră în trecut… Această constatare merită a fi subliniată deoarece, ca regulă generală, psihologii par a fi mai interesați de trecutul decât de viitorul unei persoane. Cu alte cuvinte, psihologul și subiectul său au obișnuința de a apuca direcții diferite, ceea ce este un lucru regretabil” (10, pg. 137). În plus, Allport ca și Adler și Lewin, acceptă de asemenea propoziția conform căreia „motivația este întotdeauna contemporană” (10, pg. 79). Principiul contemporaneității motivațiilor nu este nicidecum în contradicție cu accentul pus de către individ pe grija pentru viitorul propriu.

În conformitate cu aceste perspective, Allport se aliniază de asemenea în privința causa finalis. „Dacă ar trebui să aleg ca și ultim principiu al motivației între mecanicism și orientarea-către-scop, fără să ezit aș alege – după cum cred că o arată deplin și cartea mea – orientarea-către-scop” (10, pg. 94). Acesta nu este decât un alt nume pentru teleologia care include printre definițiile de dicționar: determinarea prin cauzae finales. Allport ajungea la același punct de vedere din aceleași motive din care la rândul lor ajunseseră și Adler și Lewin. Allport a fost și el nesatisfăcut de psihologia legilor generale, numită și psihologia nomotetică, și la rându-i viza construirea unei psihologii în care fiecare caz să poată fi înțeles în mod individual, o psihologie idiografică. De fapt, Allport este cel de care ne vom aminti a fi introdus în psihologia americană acești termeni ai lui Windelband.

Din păcate Allport nu era un suficient cunoscător de Adler și, deci, e foarte posibil să-l fi înțeles îndeajuns de greșit pentru a-l clasa în categoria psihologilor nomotetici laolaltă cu Freud, McDougall, Kretschmer, Thurstone și Guilford (10, pg 97f). Allport nu avea cunoștință de faptul că în 1913, într-una dintre primele discuții teoretice ale cercului adlerian, Neuer declarase că „Psihologia individuală a lui Adler ar fi, prin excelență, stiința idiografică” (19, pg. 3). Însă, neînțelegerea Allport-Adler nu era reciprocă. Revista adleriană vieneză a publicat un material critic entuziast la adresa cărții lui Allport asupra personalității, concluzionând: „conceptul de stil-de-viață al lui Adler se regăsește exprimat pe tot întregul acestei minunate cărți” (14).

4. Poziția lui Freud

În timp ce formulările originale ale lui Adler asupra cauzalității sunt în concordanță cu unele dintre tendințele cele mai avansate ale teoriilor americane asupra personalității, Freud este tot atât de antitetic față de acestea pe cât era și față de Adler.

F. Brown (11) a arătat în ce măsură Freud viola în general principiile teoriei câmpului. Privitor la cauzalitate, Neuer declara că „eroarea fundamentală a lui Freud a fost aceea de a dilua veritabila sa creație în domeniul psihologiei, adică demascarea… nevrozelor, prin lansarea în ipoteze cauzale de tip fiziologic și fizic-mecanicist” (20, pg. 409-411). Freud confundă cadrele de referință obiective și subiective. Cu toate că afirmă că „realitatea psihologică este factorul determinant” (15, pg 322), în realitate el nu adoptă cadrul de referință subiectiv. El este mai degrabă un reducționist care încearcă să reducă „realitatea psihologică” la un fapt istoric obiectiv sau la unul genetic. El caută o causa efficiens obiectivă și va zice că „Măsura de precauție de tipul coïtus interruptus – atâta vreme cât este practicat ca și regim sexual obișnuit, el va fi în mod obișnuit cauza anxietății-nevrotice la bărbați, și într-o măsură și mai mare la femei, într-atât de des încât medicii de familie ar trebui să fie avizați și în toate cazurile de acest gen ar trebui să investigheze în primul rând această posibilitate etiologică” (15, pg. 348).

Freud admite că nu există întotdeauna un eveniment traumatic obiectiv, că adesea evenimentul traumatic este un produs al fanteziei, însă reduce fantezia la o „proprietate filogenetică”, „o adevărată experiență pre-istorică”. „Știți că pornind de la analizarea simptomelor, ajungem la cunoașterea experiențelor infantile de care este fixat libidoul și din care sunt fabricate simptomele… Printre evenimentele care revin în mod continuu în teoria asupra unei copilării nevrotice… există situaţii care au o semnificație particulară… precum observarea raporturilor sexuale ale părinţilor, seducţia din partea unui adult, ameninţarea castrării… Dacă aceste experienţe pot fi regăsite ca evenimentele reale, asta ar fi foarte bine; însă, dacă ele nu au fost furnizate de către realitate, atunci ar fi rezultatul unor impresii, fiind elaborate de către fantezie. Efectul este același… Care-i originea necesității existenței acestor fantasme și care este materia din care-s făcute? Nu poate fi nici un dubiu asupra surselor instinctive; dar în ce fel poate fi explicat faptul că aceleași fantezii sunt formate întotdeauna cu un același conținut?… Eu cred că aceste fantasme primare… sunt o proprietate filogenetică. De fiecare dată când propria-i experiență devine insuficientă, individul va căuta dincolo de aceasta, prin intermediul fantasmelor primare către experiențele altor vremuri. Mi se pare foarte posibil ca tot ceea ce astăzi este povestit în analiză sub formă de fantezii… să fi fost într-o perioadă preistorică o realitate a familiei umane; și că în fantasmele sale, copilul umple pur-și-simplu lipsa unor experiențe personale reale prin intermediul unor veritabile experiențe preistorice” (15, pg. 320-324).

Cititorul ar putea crede că acestea erau declarații dintr-o perioadă de început și pe care Freud le-a reluat în scrierile ulterioare. Însă o astfel de idee ar fi cu totul eronată. Citatele sunt însă extrase din ediția Garden City a „A General Introduction to Psychoanalysis” care este însoțită de o notă introductivă a lui Freud, datată în noiembrie 1934, și în care el spune: „Mă simt dator în a-mi exprima recunoștința față de editorii americani care pentru noua lor ediție, au acceptat traducerea lui Riviere” (15, pg.13).

Ceea ce Allport a spus à propos de conceptul de Id al lui Freud, se potrivește și aici în legătură cu reducționismul lui Freud: „Freud ne-a pus în fața încă unei concepții arhaice asupra motivației, o concepție care este totodată fatalistă, oarbă și inevitabil infantilă” (10, pg. 159).

1. INDETERMINISM

Atât Freud, cât și Adler, ambii au apărat ideea unui determinism psihic, ceea ce înseamnă că nu există exprimare psihologică întâmplătoare, dar că trăsăturile de caracter, simptoamele patologice, visele, etc. pot fi înțelese ca fiind efectul semnificativ al unei anumite cauze. Contribuția briliantă a lui Freud a constat în afirmarea faptului că nici măcar erorile sau derapajele nu sunt întâmplătoare. Freud, însă, susținea exprimarea unui trecut subiectiv printr-un determinism istoric, instinctual, în vreme ce Adler susținea exprimarea unui viitor subiectiv, a scopului general, a sinelui-ideal printr-un determinism anistoric, conducând la dezvoltarea unei structuri de personalitate, a stilului-de-viață căruia noi îi adăugăm toate țelurile sale secundare.

Chestiunea care rămâne este: unde și în ce fel ia naștere acest scop final atât de important, care poate fi atât de vag și care, în general, nu este conștient? Dacă el ia ființă în influențele înconjurătoare, revenim la psihologia istorică. Ideea că ar putea proveni din surse ereditare și peri-natale, cum ar fi instinctele, fusese respinsă cu multă vehemență de către Adler. El nu o concepea deloc ca pe o „teleologie autohtonă® predeterminată” (3, pg. 41). Și, fără discuție, teleologia despre care vorbea Adler, nu era una trancendentală, adică „ introdusă din exterior în structura intențională, ca și cum un inginer introduce propriul său scop într-o mașinărie concepută pentru o funcție anume. Conform teoriei transcendentale, Dumnezeu este cel care aduce pe lume această relație” (21, pg. 35). Neuer a explicat foarte clar faptul că teleologia lui Adler este „o teleologie imanentă care plasează originea scopului în însăși structura intențională. Această teorie este orientată către conceptul de organism. Imanența nu semnifică nimic altceva decât relația reciprocă între întreg și părțile sale, indiferent dacă acest întreg este o structură simultană în spațiu sau întinsă în timp” (21, pg. 35). O psihologie fenomenologică, idiografică, precum cea a lui Adler, conduce în mod logic către acest tip de teleologie imanentă.

Allport a făcut exact același pas. Vorbind despre două tipuri de psihologie dinamică, el respinge doctrinele dinamice dominante ce includ pe cele ale lui McDougall și Freud care „fac o legătură directă între orice intenție matură a unui individ și instincte, dorințe sau nevoi originare subiacente, împărtășite de către orice individ uman” (10, pg. 77). Cam asta ar fi teleologia autohtonă. În locul acestei direcție, Allport acceptă principiul anatomiei funcționale a motivațiilor care „privesc intențiile adulte ca pe niște sisteme actuale infinit variate și autonome ce iau naștere din sisteme ce le preced, însă fiind total independente de acestea” (10, pg. 78). El face vorbire de „emergența ontologică” a motivelor (10, pg. 100), ceea ce practic corespunde termenului de „teleologie imanentă”.

Teleologia imanentă implică un indeterminism fundamental. Adler spune: „Copilul acționează cu propria sa forță creativă într-un  univers al libertății” (9, pg. 191). El face referire la această forță creativă în multiple reprize, și într-o singură repriză se va exprima despre aceasta ca fiind „misterioasă” (5, pg. 32). Ca-ntr-o viziune artistică, către vârsta de cinci ani, copilul ajunge la o interpretare a sinelui și a lumii, precum și la un țel general, iar toate acestea împreună reprezintă stilul-de-viață. De aici mai departe cauzalitatea este finalistică, de vreme ce „lumea este privită printr-o schemă de apercepție stabilă ceea ce presupune că înainte de a fi acceptate, experiențele sunt interpretate, iar interpretarea lor întotdeauna concordă cu sensul original pe care individul l-a dat vieții … Greșelile în înțelesul dat vieții pot fi corectate numai în urma reconsiderării situației în care a fost făcută interpretarea greșită, recunoscând eroarea și revăzând schema de apercepție” (7, pg. 12-13). Indeterminismul ultim al lui Adler constă exact în această forță creativă și în posibilitatea revizuirii rezultatului creației sale.

În final, Allport ajunge și el la indeterminism. „Deși motivele pot fi adesea (iar eu pot zice că ele sunt în marea majoritate a timpului) independente de originea lor, în mod evident ele nu sunt independente de structura actuală a eului în care ele se regăsesc integrate în prezent” (10, pg. 163). Dar unde își are originea structura eului, sau personalitatea sau stilul-de-viață? Allport răspunde următoarele: „Identitatea sa îi este proprie, garantată fiind nu de către obiective imuabile, ci de către sisteme motivaționale sui generis” (10, pg. 108). Sui generis însemnând care-i sunt proprii, unice, particulare, ceea ce implică în general indeterminismul. Și aici regăsim din nou indeterminismul fundamental ca fiind concluzia logică pentru psihologul subiectiv, idiografic.

Urmând scopul prezentei discuții, îl putem include aici și pe Murphy, deoarece el recunoaște „participarea persoanei ca și cauză – unul dintre cele mai prețioase concepte de lucru disponibile” (18, pg. 645). Ceea ce noi am numit cauzalitate finalistică, Murphy numește determinismul „lejer”, adică „determinismul naturii interioare a vieții, și nu numai cel ce rezultă din presiunile externe” (18, pg. 645). Chestiunea originii stilului-de-viață sau al structurii personalității îl conduce pe Murphy către un răspuns similar celui dat de Adler și de Allport. Murphy spune că în cadrul interacțiunilor complexe dintre copil și mediu „întotdeauna el dezvoltă o relativă autonomie” (18, pg 645). O altă viziune similară este exprimată într-un material recent de către Cameron, care adoptă de asemenea principiul autonomiei fundamentale, sau în termenii lui „ conceptul reacției autonome” care se aplică unei „reacții care, odată inițiată, tinde să se auto-perpetueze” (12, pg 555).

REFERENCES

(1) Adler, Alfred. „Progress in Individual Psychology,” Brit.J. Med.Psychol., 1924, 4, 22-31.

(2) Adler, Alfred. „Neurose und Verbrechen,” Int. Z. Indiv.-Psychol.J 1924-1925, 3, 1-11.

(3) Adler, Alfred. The Practice and Theory of Individual Psychology. New York: Harcourt, Brace, 1927. Pp. 352.

(4) Adler, Alfred. Understanding I-Iuman Nature. New York: Greenberg, 1927. Pp. 286. (Present references to New Yark: Permabooks, 1949. Pp. 242.)

(5) Adler, Alfred. The Science of Living. New York: Greenberg, 1929. Pp. 264.

(6) Adler, Alfred. Problems of Neurosis; a Book ot Case-Histories. London: Kegan Paul, 1929. Pp. 178.

(7) Adler, Alfred. What Life Should Mean to You. Boston: Little, Brown, 1931. Pp. 300.

(8) Adler, Alfred. „Religion und Individualpsychologie.” In Jahn, Ernest, and Adler, Alfred. Religion und lndividualpsychologie; eine prinzipielle Auseinandersetzung uber Menschenfuhrung. Wien: Rolf Passer, 1933. Pp. 58-92.

(9) Adler, Alfred. Social Interest: A Challenge to Mankind. London: Faber & Faber, 1938. Pp. 313.

(10) Allport, G. W. The Nature of Personality: Selected Papers. Cambridge, Mass.: Addison-Wesley Press, 1950. Pp. 220.

(11) Brown, J. F. „Freud and the Scientific Method,” Phil. Sci., 1934, 1, 323-337.

(12) Cameron, D. E. „The Current Transition in the Conception of Science,” Science, 1948, 107, 553-558.

(13) Chein, Isidor. „The Genetic Factor in Ahistorical Psychology,” J. Gen. Psychol., 1947, 36, 151-172.

(14) Fischl, Paul. Review of Personality; a Psychological Interpretation, by G. W. Allport. New York: Holt, 1937. Pp. 588. Int. Z. Indiv.-Psychol., 1949, 18, 141.

(15) Freud, Sigmund. A General Introduction to Psychoanalysis. New York: Garden City Pub!. Co., 1943. Pp. 412.

(16) Lewin, Kurt. A Dynamic Theory of Personality; Selected PaPapers. New York: McGraw-Hill, 1935. Pp. 286.

(17) Lewin, Kurt. Principles of Topological Psychology. New York: Mc-Graw-Hill, 1936. Pp. 231.

(18) Murphy, Gardner. Personality; a Biosocial Approach to Origins and Structure. New York: Harper, 1947. Pp. 999.

(19) Neuer, Alexander. „1st Individualpsychologie als Wissenschaft Moglich?” Int. Z. Indiv.-Psychol.J 1913, 1, 3-8.

(20) Neuer, Alexander. „Die Psychoanalyse mit den Augen eines Individual-Psychologen Gesehen,” Int. Z. Indiv.-Psychol., 1927, 5, 409-411.

(21) Neuer, Alexander. „Courage and Discouragement,” Int. J. lndiv. Psychol., 1936, 2, No.2, 30-50. (Original German edition: „Mut und Entmutigung; die Prinzipien der Psychologie Alfred

Adlers,” Individuum und Gemeinschaft.J No.3. 11unich: Bergmann, 1926. Pp. 32.)