//
citești...
ALFRED ADLER

Respectarea diferențelor teoretice între Adler și Dreikurs

Autori: Erik Mansager      și Jane Griffith  

Prezenta traducere este publicată aici prin bunăvoința și cu susținerea autorilor. Aceștia și-au subliniat bucuria de a ști că cercetarea lor, poate, astfel, ajunge la cititorii de limbă română interesați de un subiect care atinge o zonă delicată și, în același timp, importantă a teoriei adleriene.

Drepturile de autor asupra articolelor din Journal of Individual Psychology sunt în proprietatea University of Texas Press și conținutul său nu poate fi copiat sau transmis prin email către site-uri multiple sau postat pe o listserv fără permisiunea scrisă din partea deținătorului de drept de autor. Însă, utilizatorii pot imprima, descărca o copie sau trimite prin email o copie a articolului pentru uz individual.


Drepturile de autor asupra articolelor din Journal of Individual Psychology sunt în proprietatea University of Texas Press și conținutul său nu poate fi copiat sau transmis prin email către site-uri multiple sau postat pe o listserv fără permisiunea scrisă din partea deținătorului de drept de autor. Însă, utilizatorii pot imprima, descărca o copie sau trimite prin email o copie a articolului pentru uz individual.

Traducere, corectură & editare: Dr. Răzvan Gogălniceanu
Vă mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site.

Abstract: În cadrul inaugural al Conferinței anuale internaționale de Psihologie individuală (https://individualpsychology.net), autorii acestui articol au fost invitați să revină asupra unei discuții publicate în urmă cu treizeci de ani, o dezbatere asupra principiului psihologic al motivației umane primare: Alfred Adler, fondatorul Psihologiei individuale, și Rudolf Dreikurs, unul dintre elevii săi cei mai cunoscuți și comentator marcant al curentului, s-au pus vreodată de acord asupra acestui principiu? Articolul aduce mai multe contribuții teoretice. El furnizează contextul necesar revizitării discuției inițiale și a subiectului conform căruia exită o diferență teoretică substanțială între Adler și Dreikurs. Articolul scoate în evidență diferitele luări de poziție publicate ale negării existenței unei diferențe și propune o metodologie pentru susținerea sau refutarea negării existenței oricărei diferențe între abordările celor doi. Autorii explică pe scurt importanța motivului recunoașterii formulărilor dreikursiene ca fiind diferite de cele adleriene și utilitatea clinică a acestei diferențieri.

Cuvinte cheie: Adler, Dreikurs, viziuni teoretice.


Acum treizeci de ani, între adlerienii nord-americani a izbucnit o dispută asupra poziției lui Alfred Adler cu privire la motivația primară a ființelor umane. Între anii 1987 și 1988, schimbul de opinii a fost publicat în numere succesive ale Individual Psychology Reporter (IPR), revista trimestrială a Institutului American de Studii Adleriene. Pe parcursul discuțiilor, poziția declarată a lui Alfred Adler conform căreia motivația primară privește „străduința individului de a trece de la o poziție resimțită ca negativă către una percepută ca fiind pozitivă” (Ansbacher & Ansbacher, 1956, pg.1), a fost confruntată cu cea a lui Rudolf Dreikurs conform căreia: „motivația socială de bază a fiecărei ființe umane este dorința de apartenență” (conform Dreikurs, 1971, pg 116). Rezultatul acestei dispute, așa cum a fost el prezentat în paginile IPR, conchide că Adler și Dreikurs erau în dezacord cu privire la motivația de bază a ființei umane și că această diferență de opinii ar trebui recunoscută.

Interesul autorilor prezentului material se învârte în jurul mai multor circumstanțe curioase, între care primordială este lipsa de sensibilizare ce există în privința acestei importante discuții precum și a rezultatului său bine documentat. Ne interesează să explorăm din nou acest subiect, deoarece publicarea The Collected Clinical Works of Alfred Adler (CCWAA), precum și apariția diverselor direcții de dezvoltare a curentului adlerian la nivel internațional, au făcut ca diferențele demonstrabile dintre Adler și Dreikurs (privind teoria, terapia, formarea, și chiar personalitățile celor doi) să revină în actualitate. Practic niciuna dintre diferențele de care facem vorbire, nu a fost luată în considerare în cadrul discuțiilor din sânul mișcării adleriene nord-americane. Nicio readucere în discuție nu a găsit până acum o atmosferă propice dezbaterii. Până acum, la fiecare reducere în discuție a acestui subiect, susținătorilor unei discuții asupra informațiilor existente li se impută fie apărarea unui fel de ortodoxism, fie de a fi pornit la o vânătoare de vrăjitoare (vezi de exemplu comentariile critice asupra primei ciorne a prezentului material).

Dacă ne aplecăm asupra dosarului publicat în paginile Journal of Individual Psychology în timpul scurs de la dezbaterea publicată la acea vreme în paginile IPR, constatăm existența a trei materiale publicate, a un interviu și a cel puțin unei prezentări internaționale, toate scrise sau făcute publice de către un singur autor, toate venind post-dezbaterea inițială, și niciunul dintre aceste materiale nefăcând nicio o referire la dezbaterea originală din paginile IPR și nerecunoscând în niciun fel rezultatul acesteia. Mai mult decât atât, autorul respectiv indică de fiecare dată că poziția lui Dreikurs asupra motivației primare a fost întotdeauna conformă cu cea a lui Adler și că acesta din urmă și-ar fi modificat în cursul timpului punctul de vedere asupra motivației primare, trecând de la susținerea procesului de străduința de la un minus la un plus către o motivație primară în termeni de nevoie de apartenență. Acest autor își susține ideile creând referințe privind existența a trei stadii în dezvoltarea teoriei motivației a lui Adler. Ceea ce este tulburător este faptul că în niciuna dintre publicațiile sale, acest autor nu informează asupra sursei informațiilor livrate. În loc să precizeze sursele, autorul se folosește de citări parțiale selectate din scrierile lui Adler asupra conceptului de Gemeischaftsgefühl, pentru a susține transformarea unei nevoi umane fundamentale (și anume apartenența) într-o forță motivantă primară a fiecăruia dintre indivizi, precum și a întregii specii.

În prezentul articol, autorii intenționează să re-examineze în cea mai clară manieră posibilă subiectul motivației primare a ființei umane la Adler și la Dreikurs, propunând o serie de întrebări interdependente pe marginea următoarelor trei domenii principale: diferența dintre Adler și Dreikurs, negarea acestei diferențe și impactul diferenței de opinie dintre Adler și Dreikurs asupra manierei psihoterapeutice exersate în cadrul curentului adlerian. Permiteți-ne să vă împărtășim din cele asupra cărora noi înșine ne întrebăm.

Oare afirmația că există diferențe reale, demonstrabile și legitime între Adler și Dreikurs, este sustenabilă sau nu? Este oare greșit să arătăm că cei doi vedeau lucrurile diferit și că uneori aceste diferențe erau fundamentale? Ce eforturi au fost mobilizate pentru a înțelege aceste diferențe și ce semnificație au aceste diferențe în practica Psihologiei individuale? Cine sunt beneficiarii detectării și discutării diferențelor legitime dintre cele două viziuni asupra motivației umane primare?

Confruntată cu diferențele teoretice, poate fi menținută coerența teoriei și a stilului de terapie ale lui Alfred Adler? Ce se petrece cu coerența unei teorii în cazul în care „diferențele” devin adăugiri, sau dacă „diferențele” sunt prezentate ca fiind „progrese”? În ce măsură contează dacă diferențele teoretice propuse de Dreikurs au un impact asupra coerenței teoriei lui Adler?

Contribuind la creșterea conștientizării rezultatului dezbaterii inițiale legate de dezacordurile fundamentale dintre viziunea lui Adler și a lui Dreikurs în ceea ce privește motivația primară a persoanei umane – și a negărilor ulterioare privind diferențele lor de opinie – intenția noastră este de a ne lansa în studierea impactului modificărilor lui Dreikurs asupra Psihologiei individuale și a implicațiilor terapeutice ce decurg de aici.

Presupusa diferență

Pentru început, permiteți-ne să vă re-familiarizăm cu discuția inițială care a adus în atenție diferențele dintre Adler și Dreikurs.

Cadru general

De-a lungul unei perioade de nouă ani, Jane Griffith și Robert Powers, prin intermediul buletinului lor informativ Individual Psychology Reporter, au propus articole de informare, actuale și clasice, însoțite de comentarii și discuții. IPR a fost copilul lor, proiectul de viață pe care l-au hrănit prin efortul și dragostea lor.

La finalul anilor 70, pe vremea când era un tânăr dreikursian, primul dintre autorii prezentului articol se delecta ascultându-și profesorul preferat, pe Oscar (Chris) Christensen, regalându-și studenții cu anecdote despre Dreikurs și despre felul în care acesta și școala de la Chicago tulburau în mod regulat ordinea stablită în cadrul școlii din New York. Tânărul drekursian găsea chestiunile ridicate de către IPR ca fiind stimulante și privea acest buletin informativ ca pe un soi de forum tipărit al comunității terapeutice adleriene din America.

Din cele ce povestea Chris, Dreikurs vroia să păstreze gândirea adleriană vie și dinamică, și găsea grupul din New York mult prea legat de tradiție și mult prea prudent printre omologii lor psihanaliști. Lui Dreikurs, din ce se zicea, îi plăcea să scuture lucrurile. Așa că, la finele anilor 80, Christensen era impresionat că fantoma lui Dreikurs se dovedea încă capabilă de tulburarea spiritelor. Însă, de această dată IPR o făcea propunând o investigație în toată regula asupra angrenajelor teoriei lui Adler.

Și abia la sfârșitul lui 1987, IPR veni cu ideea că ceva cocea acolo. Griffith semnală că în cadrul ultimului său seminar, participanții s-au regăsit ei înșiși exprimând viziuni foarte diferite asupra felului în care Adler se exprima asupra străduinței ființei umane. Acestea pregăteau terenul pentru o dezbatere ce se va extinde prin apariția a încă cinci articole în IPR (Vol. 5, Nos. 2-4; Vol. 6, Nos. 1-2).

Schimbul de idei

Discuția a evoluat mai întâi în felul următor: în 1988, Stanley Dubelle, redactorul-șef de la acea vreme al buletinului informativ al NASAP, a reluat într-un material una dintre observațiile făcute de Griffith asupra motivației de bază în viziunea Psihologiei individuale. La rândul lor Griffith și Powers au inclus comentariul lui Dubelle în jurnalul IPR din primăvara lui 1988:

„Puși în fața întrebării despre care dintre cele două concepte, cel de «apartenență» și cel de «străduința către superioritate», ar sta la baza motivației umane în conformitate cu viziunea Psihologiei individuale asupra ființei umane, adlerienii par a fi divizați…. [M]ulți dintre cei formați de către Dreikurs, îl susțineau în ideea că «apartenența» este scopul primar al ființei umane, în vreme ce ceilalți susțineau «străduința spre superioritate» ca fiind răspunsul corect (sau ceea ce Adler a înțeles prin varii exprimări de genul: străduința spre perfecțiune, spre totalitate, către o finalitate, către succes… fiecare dintre aceste obiective fiind întrevăzut diferit de un individ la altul)…. Există o diferență fundamentală între cele două [perspective]. Celor cărora le vorbim despre principiile P[sihologiei] I[ndividuale]le facem un mare deserviciu în cazul în care, fără a ne da seama de diferențele existente, interschimbăm cele două concepte între ele, ori în cazul în care nu ne mai referim chiar deloc la «străduința către superioritate» (pg.1)”.

Și, astfel, mănușa era aruncată!

În următoarea etapă, echipa Griffith-Powers și-a asumat revederea celor mai la îndemână și populare cărți ale lui Adler (șapte la număr) și ale lui Dreikurs (șase la număr) pentru a cerceta pozițiile celor doi asupra subiectului. Și au găsit următoarele: (a) Adler făcea referire la „apartenență” doar în cadrul discuției sale asupra conceptului de Gemeinschaftsgefühl, în niciuna dintre cărțile lui ne-existând vreo referință la „apartenență” ca motivator principal al ființei umane; (b) în mod similar, în cărțile lui Dreikurs erau surprinzător de puține referiri la «apartenență»; și (c) atât Adler, cât și Dreikurs păreau a fi susținut afirmația că „conceptul lui Adler de «străduință către superioritate (sau semnificație)» reprezintă motivația sau scopul primar” (Griffith, 1988a, pg.3).

Această situație era deconcertantă, deoarece ea nu explica deloc cu claritatea necesară celebra poziționare în ceea ce privește conceptul de „apartenență”. Astfel, Griffith și Powers au examinat mai atent datele de publicare ale textelor lui Dreikurs pentru a putea urmări dezvoltarea conceptuală ce ar fi putut avea loc în urma corecțiilor succesive aduse de aceasta pe parcursul multiplelor re-editări ale textelor sale. Pe parcursul investigației lor, cei doi au început să se dumirească că poziția lui Dreikurs în privința „apartenenței” ca motivator primordial începea să se contureze în cărțile revăzute de Griffith și Powers. Hm! De-a dreptul misterios.

Concluzia trasă

Prin citirea mai atentă a scrierilor lui Dreikurs – comparând ediții diferite ale acelorași texte – Griffith și Powers au descoperit ceea ce părea să confirme supoziția lor inițială, și anume că poziția lui Dreikurs privitor la conceptul de „apartenență” se dezvolta în timp și pe măsură ce acesta își re-edita lucrările. Găsim și astăzi surprinzătoare concluzia publicată la acea vreme de IPR:

„ În înțelegerea conceptului de «străduință» a ființei umane, o diferență fundamentală îl separa pe Dreikurs de Adler… încă din 1933 [așa cum reiese din cartea lui Dreikurs Fundamentals of Adlerian Psychology]. Această diferență trebuie că fusese încă mult prea puțin clar exprimată pentru a fi putut fi remarcată la acea epocă, de vreme ce Dreikurs încă utiliza mulți dintre termenii lui Adler, însă îi folosea în contexte ce difereau prin ipoteza propusă și accentuarea ideilor exprimate…. Către sfârșitul anilor 1940… Dreikurs și-a exprimat poziția din ce în ce mai clar, distanțându-se de poziția lui Adler…. Ceea ce însă Dreikurs nu a făcut niciodată, ei bine, el nu a recunoscut niciodată în clar poziționarea sa conceptuală diferită, ceea ce face că negăsind niciunde motivele pe care le-a avut asupra acestora din urmă nu putem face decât speculații. (Griffith, 1988b, pg.3).”

Și acesta a fost momentul în care manșetele au fost suflecate, iar în buletinul IPR din toamna lui 1988 se vor regăsi nu mai puțin de șapte texte de comentarii aprofundate asupra chestiunii, laolaltă cu răspunsurile lui Griffith și Powers la fiecare dintre ele. Ceilalți autori care și-au adus contribuția la acel număr – incluzându-i aici pe Heinz Ansbacher, Raymond Corsini, Guy Manaster și alții – au furnizat clarificări stimulante discuției. Eva Dreikurs Ferguson, în dezacord cu concluzia lui Griffith și Powers, afirma că nu există nicio diferență între Dreikurs și Adler. „Pe când scria Fundamentals of Adlerian Psychology, Dreikurs a confirmat, și nu s-a distanțat nicidecum de gândirea lui Adler” a insistat ea (într-un comentariu citat de Griffith în 1988c, pg. 3). Griffith și Powers au furnizat un răspuns fiecărui comentariu în sine, dar fără ca discuția să producă o altă concluzie decât cea enunțată deja în IPR (Griffith, 1988b):

„Conform lui Dreikurs … «[fiecare] individ încearcă să se facă acceptat de către comunitate»…. În acele cazuri în care copiii sunt supuși unei educații defectuase, acest efort de recunoaștere nu este resimțit de către copil ca fiind un succes, și urmează o auto-evaluare eronată ce se va regăsi sub forma unui sentiment de inferioritate ce va «împinge [copilul] să caute semnificația» într-un efort compensator «în vederea obținerii forței necesare anihilării presupusei superiorității a celorlalte persoane»… Cu alte cuvinte, sentimentul de inferioritate nu ar fi nicidecum în permanență un incitator al ființei umane (așa cum Adler a conceput în cadrul teoriei sale); pentru Dreikurs, el decurge mai degrabă ca și cum ar fi o consecință a unei dezamăgiri, a unei înfrângeri, a unui eșec ori a unei frustrări; iar în această ultimă perspectivă, sentimentul de inferioritate este în permanență exprimarea unei nevroze.

Repercusiuni

Prin urmare, la treizeci de ani de la inițierea ei, mai are această chestiune puterea de a face valuri? Sau, cu alte cuvinte, mai merită astăzi să acordăm atenție acestei chestiuni? Până astăzi, toate referințele cunoscute ce privesc dezacordul teoretic, îl menționează pe Dreikurs ca a fi perceput în teoria lui Adler o schimbare pe care acesta din urmă nu a recunoscut-o niciodată în clar. Conform lui Ferguson:

„Ceea ce Dreikurs a scris despre aceasta … era întru totul în conformitate cu gândirea și scrierile lui Adler din anii 1930… La debutul anilor 30, Adler a indicat cu claritate, dintr-o perspectivă evoluționistă, «apartenența» ca și motivație fundamentală a ființei umane. Ceea ce vrea să zică că la nivel de specie, umanul a evoluat dinspre un minus resimțit către un plus; iar la nivel individual, apartenența era cea mai importantă. Cînd individul ajungea și stăpânea o sarcină, efortul său era acela de a trece de la un minus către un plus, dar dintr-o perspectivă mai largă, efortul său viza întotdeauna o strădanie intru apartenență”. (Griffith, 1988c, pg. 3).

Pentru o mai bună înțelegere a „stagiilor de dezvoltare ale teoriei lui Adler” (Ferguson, așa cum este citată de Griffith, 1988c, pg. 3), Ferguson îndruma cititorii interesați către cartea sa din 1984, Teoria adleriană: o introducere. Iar în 1989, în prima sa publicație post-disputa din paginile IPR, Ferguson va furniza un răspuns in extenso, specificând că de-a lungul carierei lui Adler, Dreikurs a decelat trei stadii prin care a trecut teoria adleriană, și pe care ea le va delimita după cum urmează:

„Primul stadiu fiind mai puțin net cristalizat în jurul teoriei motivaționale, se coagulase în jurul ideii de inferioritate de organ, în vreme ce în al doilea stadiu (cel intermediar) punea accentul pe străduința către obținerea puterii și superiorității pe care o viza ca fiind motivația umană fundamentală. În cel de-al treilea stadiu, Adler preciza că ființele umane ca și specie, se străduiesc întru obținerea unui sentiment de apartenență, obiectivul dictat de către evoluția ca specie fiind acela de a contribui la bunăstarea întregii umanități”. (pg. 354).

Ferguson a declarat că rezultatul final al teoriei lui Adler asupra motivației era că sentimentul de inferioritate nu reprezenta factorul motivator unic al ființei umane. Așa cum a spus-o în 2016, a crede că sentimentul de inferioritate ar o motivație general valabilă pentru toți oamenii, este rezultatul unei erori comise și propagate de către Heinz Ansbacher, pe care ea îl caraterizează ca pe „un agent de bursă care a făcut terapie cu Adler” (Ferguson, 2016, pg. 19). „Ansbacher a rămas blocat în a doua fază de dezvoltare a teoriei lui Adler” – zicea ea; „el a rămas blocat în credința că sentimentele de inferioritate erau inevitabile și că fac parte din viața psihică a individului” (Ferguson, 2016, pg. 20). Dreikurs, după cum scrie Ferguson (2016), privea lucrurile dintr-o perspectivă diferită: „Tatăl meu a înțeles bine lucrurile. Eu nu am făcut decât să adaug la felul în care el privea lucrurile… El nu le-a spus în aceeași termeni ca și mine deoarece el nu avea formarea de psiholog experimentalist de care eu am beneficiat” (pg. 20). Prin urmare, zice ea, datorită formării riguroase în psihologie experimentală, ea a ameliorat înțelegerea și capacitatea de a explica cel de-al treilea stadiu al gândirii lui Adler: în timp ce orice individ, de orice vârstă,  se poate simți inferior în privința nivelului ducerii la capăt a unei sarcini, orice resimțire reală a „unui sentiment de inferioritate în ce privește propria identitate de sine” îi va afecta doar pe cei care nu au beneficiat de o educație prin mijloace democratice” (Ferguson, 2016, pg. 20).

Acest gen de argumentare este preluat în toate materialele publicate de Ferguson post-IPR (Ferguson 1989, 2000, 2010, 2016) ca și cum ar fi un fapt stabilit. Se simte lipsa unei tentative de elaborare a unui consens științific, tot așa cum lipsește orice alt comentariu ori replică la explicațiile oferite de Ferguson. Ferguson lasă să se înțeleagă că toți comentatorii al lui Adler, în afara lui Dreikurs, au neglijat evoluția teoriei motivaționale a lui Adler. Un alt aspect regăsit în mod constant în argumentația sa este că nu-l citează niciodată direct pe Adler referindu-se la subiectul în chestiune – și tot astfel o fac toți ceilalți autori care acceptă noțiunea de schimbare a teoriei lui Adler (e.g. Marková & Cěková, 2016; Mosak & Maniacci, 1999; Nelson, 1981/1995; Oberst & Stuartm 2003; Shifron, Abramson, Joosten, Bettner, & Ferguson, 2018). Niciunul dintre aceștia nu indică vreo referință la Adler și părerea acestuia asupra apartenenței ca și motivație fundamentală a umanității. Ferguson îl citează pe Adler doar atunci când acesta se exprimă asupra apartenenței ca nevoie de bază a ființei umane (e.g., 2010, pg. 1), dar nu-l citează niciodată precizând transformarea acestei nevoi umane în motivație primară fundamentală. Când Ferguson aduce în discuție chestiunea apartenenței ca și concept central al propriei explicații asupra teoriei lui Adler, ea se citează în mod regulat pe sine mai degrabă decât pe Adler (e.g, Ferguson, 2000, pp. 98, 200).

Griffith și Powers au întâlnit deja și au tratat această omisiune în citare – ceea ce poate fi considerat ca fiind o atribuire defectuoasă de autor – în cadrul textelor publicate în IPR. Heinz Ansbacher le-a atras atenția asupra acestui aspect încă din 1985 (Griffith, 1985). Iar ei i-au retipărit comentariile în discuțiile din 1988 (Griffith, 1988a):

„Aș dori să protestez împotriva celui de-al doilea paragraf al articolului lui Rosemary M. Marquette… Ea afirmă că pentru Adler «cea mai importantă forță motivantă a ființei umane este dorința de a aparține lumii sociale». În cazul în care ea ar putea furniza o referință în opera lui Adler, mi-aș dori să iau notă de aceasta. Adesea Rudolf Dreikurs scria că «nevoia de apartenență» era forța motivantă cea mai puternică și ar trebui recunoscut ca fiind autorul acestei idei. (pg. 3)

Este curioasă formularea lui Ferguson asupra a ceea ce consideră ea însăși ca fiind trecerea lui Adler de la conceptul de căutare a superiorității la căutarea apartenenței. Poate că acest punct de vedere o fi util unei anumite conceptualizări asupra ființei umane. În același timp, regăsim caracteristici conceptuale similare în formulările unora dintre cei considerați neo-adlerieni (Ansbacher&Ansbacher, 1956, pg. 16): lucrările lui Franz Alexander, Erich Fromm, Karen Horney (1950) – care au propus inițial idea „apartenenței” ca factor motivator uman – și Harry Stack Sullivan. Ideile și conceptualizările lor, totuși, nu se pot substitui informațiilor istorice privindu-l pe Adler însuși.

Deci, aici aveți o punere la curent cu contextul diferenței dintre Adler și Dreikurs. Iar noi sperăm a fi prezentat cu acuratețe poziția lui Ferguson. Aceasta este întru totul intenția noastră. Interesul nostru nu este cel de a ilustra ceea ce e bine ori ceea ce este rău, ci de a prezenta cât mai fidel posibil discuția inițială asupra diferenței semnalate. Mai departe, vom aborda mai detaliat negarea diferenței Adler-Dreikurs.

Negarea diferenței 

Se prea poate să ajungem noi înșine într-o încurcătură din încercarea de a propune referințe veridice ale poziției constante a lui Adler privind motivația primară ca fiind străduința ființei umane dinspre un minus resimțit către un plus dorit. În același timp, suntem conștienți de faptul că ar trebui o prezentare mult mai lungă decît aceasta pentru a căuta să înțelegem alegerea motivată a lui Ferguson de a cita și de a face conexiuni din scrierile lui Adler din anii 30, pe care ea le folosește pentru susținerea retroactivă a tezei lui Dreikurs conform căreia apartenența este principala motivație a ființei umane. Dacă ne-am mulțumi doar cu documentele publicate, atunci eforturile inițiale ale lui Griffith și Power ar fi reglat deja chestiunea în 1988.

În loc de probe de text, noi am decis să apucăm un drum similar celui pe care-l urma Adler atunci când conceptualiza mișcarea prin viață a clienților săi folosindu-se de supozițiile generate de la datele pe care le avea în posesie. Adică  făcând supoziții asupra direcției de mișcăre a unei persoane, dar abandonând imediat orice supoziție pe care evidențe ulterioare o vor nega sau nu o vor susține. Supoziția inițială este abandonată sau corectată în idea de a avansa către o înțelegere mai plauzibilă a cazului.

În cazul nostru, propozițiile (sau supozițiile) lui Dreikurs semnalând o schimbare în teoria lui Adler sunt preluate din scrierile lui Ferguson; vor fi sugerate probe care să sprijine supoziția respectivă, iar dacă aceste probe nu pot fi găsite, și dacă susținerea ei nu poate fi documentată, atunci supoziția va fi considerată ca fiind ne-fondată și infirmată. Conform normei lui Adler, asemenea supoziții ce se dovedesc false, trebuie fie corectate, fie abandonate.

Prima supoziție dreikursiană

Ferguson propunea că „Adler și-a dezvoltat teoria motivației în trei faze identificabile” (pg. 354). Această afirmație ar putea fi susținută sau verificată dacă biografii lui Adler, de asemenea, ar fi notat că teoria acestuia asupra motivației s-a dezvotat de lungul acestor etape. Însă, dacă biografii lui Adler nu furnizează nicio coroborare cu poziția considerată de Ferguson, atunci veridicitatea acestei supoziții este în mod considerabil afectată, chiar infirmată.

A doua supoziție dreikursiană

Ferguson a declarat că cele trei stadii ale dezvoltării teoriei lui Adler au fost neglijate de ceilalți autori. Ea lasă să se înțeleagă că soții Ansbacher le-au pierdut din vedere, și că Dreikurs le-a observat. Ea își explică punctul de vedere în felul următor: „Ansbacher nu a avut niciodată și nu a împărtășit niciodată experiențele clinice alături de Adler la care a avut acces tatăl meu, ceea ce face că Ansbacher a înțeles greșit multe dintre accentele puse de Adler pe o idee sau pe alta” (Ferguson, 2016, pg.19). Ea pare să lase să se înțeleagă că soții Ansbacher nu au avut un spirit îndeajuns de clinic și că doar clinicienii cei mai aproapiați lui Adler ar fi fost cei mai abilitați să discearnă etapele prin care a trecut viziunea lui Adler și presupusa trecere conceptuală dinspre străduință către apartenență. Cu excepția biografilor care nu erau clinicieni, această supoziție ar putea fi susținută sau verificată, dacă o parte preponderentă, sau dacă măcar un număr concludent de clinicieni de încredere și care au lucrat alături de Adler acceptau deschis sau tacit presupunerea existenței celor trei faze despre care face vorbire Dreikurs. Dacă, totuși, situația ar face ca o majoritate dintre clinicienii care i-au fost alături lui Adler, au dezavuat deschis sau tacit punctul de vedere al lui Dreikurs, atunci această a doua supoziție și-ar pierde suportul și ar fi infirmată, ceea ce ar face ca ea să necesite o corectură sau să fie abandonată.

A treia supoziție dreikursiană

Dacă am lăsa deoparte chestiunea celor trei etape în dezvoltarea teoriei lui Adler, am putea să ne interogăm asupra presupusei apariții a conceptului de apartenență ca motivație fundamentală – supoziție ce se găsește la baza diferenței semnalate între Adler și Dreikurs. Astfel, Ferguson pleacă de la ipoteza că „conform lui Adler, motivația fundamentală a ființelor umane este de a aparține și de a contribui în cadrul comunității (Ferguson, 1995)” (Ferguson, 2000, pg. 200).

Ferguson se folosește de creșterea progresivă a înțelegerii conceptului de Gemeinschaftsgefühl a lui Adler pentru a afirma că Adler a sfârșit prin a-l vedea ca fiind motorul motivației ființei umane. În susținerea sau infirmarea acestei supoziții, ne regăsim în fața unei importante încercări: nu există nicio declarație publicată în care Adler să susțină acestea. Prin urmare, pentru susținerea sau invalidarea unei supoziții pentru care nu există nicio o înregistrare publică, nu poate exista nicio contra-probă publicată. Afirmația conform căreia Adler s-ar fi schimbat succesiv punctul de vedere ar putea fi invalidată dacă s-ar găsi declarații publice prin care Adler susține contrariul poziției lui Ferguson. Altfel zis, declarațiile publicate ale lui Adler indicând că acesta menține străduința către superioritate ca și motivator primar al ființei umane – în special în publicații din cursul anilor în care Ferguson susține că Adler și-ar fi trecut teoria în stadiul al treilea – ar constitui baza invalidării și ar trebui să conducă la modificarea sau abandonarea supoziției făcute de către Dreikurs.

Datele care permit refutarea supozițiilor mai sus prezentate sunt lungi si verificabile.

Privitor la prima supoziție; sau asupra celor trei stadii ale teoriei motivației la Adler

Între biografii lui Adler – universitari, clinicieni și alții (e.g., Bottome, 1957; Eife, 2018; Furtmüller, 1964; Hoffman, 1994; Orgler, 1963; Rattner, 1983; Sperber, 1974) – niciunul nu identifică prezența a trei faze în cadrul dezvoltării teoriei sale privint motivația ființei umane.

Privitor la cea de-a doua supoziție; sau în care Ansbacher a înțeles greșit deoarece el nu era clinician

Prezentarea cronologică a dezvoltării teoriei lui Adler așa cum a fost ea prezentată de către soții Ansbacher (1956) este rezultatul unei coroborări cu mai mulți dintre clinicieni dintre care unii au fost consultați prin intermediul operelor lor, alții fiind încă în viață și răspunzând direct lu Ansbacher. De exemplu, Gisela Eife, cliniciană și exponentă adleriană contemporană cu autorii, interogată asupra dezvoltării teoriei motivației primare la Adler, a răspuns următoarele: „ Cum de altfel Adler l-a scris în 1926 și în 1931, a fi om înseamnă a avea sentimente de inferioritate. Ceea ce semnifică că Adler nu a abandonat înțelegerea sa precoce asupra sentimentului de inferioritate. În înțelegerea mea asupra chestiunii, nu există etape” ( comunicare personală din 18 septembrie 2016).

Iar în cadrul lucrărilor la proiectul de traduceri adleriene clasice, noi am avut acces la scrieri și opinii ale mai multor profesioniști clinicieni care au lucrat în strânsă colaborare cu Adler. Scrierile lui Anthony Bruck, Alexander Müller și Sophia deVries se alătură celor ale lui Kurt Adler, Sophie Lazarsfeld, Lidia Sicher, Erwin Wexberg și Beran Wolfe, între alții, confirmă cele afirmate de Ansbacher asupra teoriei lui Adler. Scrierile și prezentările lor clinice, utilizând înțelegerea lui Adler privind motivația ca străduință de la un minus la un plus, constituie o aprobare a integrității intelectuale a soților Ansbacher.

Privitor la cea de-a treia supoziție; sau în care Adler credea că apartenența era motivul principal

Cărțile lui Adler consultate de Griffith și Powers sunt „presărate cu discuții asupra străduinței către superioritate, asupra străduinței de la un minus la plus, asupra străduinței de a depăși sentimentele de inferioritate, precum și alte exprimări similare” (Griffith, 1988b, pg. 3). Aceste aspecte erau exacte și atunci și acum. Azi avem de asemenea coroborarea celor 12 volume care constituie The Clinical Works of Alfred Adler (CCWAA).

Încă din primele patru volume, cele două cărți, A Study of Organ Inferiority (Adler, 2002a) și The Neurotic Character (Adler, 2002b), și mai mult de 40 de articole publicate (Adler, 2003a, 2003b), teoria compensației se conturează la Adler, iar de la aceasta el va dezvolta formularea ideii sale de străduință. Aceasta este exprimată inițial în termeni biologici (adică, inferioritatea de organ) sau care țin de gen (cum ar fi protestul masculin), însă ele nu reprezintă teorii diferite, după cum diferite nu sunt nici conceptualizările asupra motivației ființei umane (după cum sugerează Oberst & Stewart, 2003, pg.21). Exprimările respective reprezintă doar reiterări clarificatoare ale felul în care Adler privea mișcarea psihologică de la un minus resimțit către un plus resimțit.

Volumele 4-11 din operele complete ale lui Adler sunt de asemenea presărate cu declarații, articole sau capitole întregi care ilustrează coerența poziției lui Adler asupra conceptului de străduință și a felului în care ființa umană o utilizează. Volumul 4 conține articolul din 1918 asupra lui Dostoievski, care marchează începuturile încorporării de către Adler a conceptului de Gemeinschaftsgefühl  ca și generator de direcție în cadrul mișcării produse de străduința individului. Această formulare se regăsește în Respecting Differences 225 în care Adler ține cont de aspectul biologic al străduinței și de influența integrării sociale, ceea ce Adler numea odată „dubla dinamică” (Eife, 2018). Acest aspect se va regăsi de atunci încolo în cadrul teoriei lui Adler fie publicată, fie nepublicată.

Ultimul apărut în seria CCWAA, volumul 12, grupează o serie de conferințe inedite intitulate The General System of Individual Psychology. Editorul precizează că într-un material non-datat „terminologia și stilul lui Adler sugerează că prezentele conferințe au fost oferite târziu în cariera sa, și că ele reprezintă un rezumat al teoriei sale mature asupra personalității, precum și principii de prevenție și tratament” (Stein, 2006, p.v.). Pentru subiectul nostru, acest volum este extrem de util pentru că el este constituit de conferințe ținute în anii considerați ca făcând parte dintr-o a treia periodă a dezvoltării teoriei sale asupra motivației. Este înțesat de referințe la adresa evoluției (ceea ce, de altfel, subliniază și Ferguson) și încă din capitolul de deschidere (Unique Goal of Overcoming) și până la final, există doar două referințe la apartenență ca și nevoie sau caracteristică umană.

Prima dintre aceste mențiuni se regăsește într-un context unde Adler face referire la mișcarea copilului și la importanța de a-i dezvolta copilului interesul de a contribui laolaltă cu ceilalți. Adler nu vorbește despre acest fenomen ca fiind unul natural sau ca fiind un factor motivator pentru toți indivizii, ci chiar contrariul. Adică, sarcina de a dezvolta copilului străduința naturală către o direcție a utilului și contribuției revenindu-i celui care se îngrijește de copil (Adler, 2006, pp. 85-86). Cea de-a doua menționare a apartenenței, Adler o va face în legătură cu un copil răsfățat cu care a lucrat, precizând că copilul „aparține numai … mamei sau poate unor alte persoane la fel de răsfățate”(pg.109).

Cercetând cele de mai sus în lumina zecilor de referințe făcute de Adler privind „străduința” (e.g. „puterea străduinței”, „forța străduinței”, „străduința spre o formă ideală”, „străduința de la minus la plus”, străduința de a depăși dificultățile”, „străduința dinspre inferior către superior”, „străduința pentru obținerea unui echilibru”, „străduința pentru o împlinire ideală”), nu regăsim nicio menționare a vreunei „strădanii de a aparține”. Adler insistă mai degrabă zicând că: „toată viața noastră are la bază acest efort, această dorință de a merge înainte, de a avansa” (pg.17). Și contrar distincției făcute de Ferguson între gândirea evolutivă la nivelul speciei și cea la nivelul individual, Adler susține că obiectivul ficțional ultim al individului, privit dintr-o perspectivă evoluționistă, străduința unitară, țintită, eficientă, este cea care garantează beneficiul supraviețuirii:

Trăgându-și seva din puterea creativă a personalității, această forță a străduinței se exprimă sub formă de mișcare. Iar dacă acest dinamism, această străduință într-un scop de împlinire este congruentă cu direcția fluxului evoluției, atunci pot înțelege de ce anume toate detaliile minții și corpului unui individ se conectează pentru a forma o unitate.” (pg. 16, §373)

Faptul că Adler și concepția sa despre procesul străduinței ființei umane au câștigat în claritate, este o concluzie legitimă – și putem înțelege și faptul că scopul final al unui individ poate fi privit în diferite moduri, iar Adler a avut propria sa manieră în a-l înțelege. Chiar și dacă am privi acest scop final în termenii efortului depus pentru a aparține unui grup, ipoteză pe care Adler nu a discutat-o în niciun fel, accentul ar rămâne tot asupra străduinței individului și nicidecum asupra apartenenței. Cum explicăm acest lucru? Prin faptul că străduința este neutră, este un proces, pe când apartenența ca și țintă poate avea variante, poate fi pozitivă sau negativă.

Cît privește apartenența, geniul lui Adler a fost cel care a captat faptul că un minim de Gemeinschaftsgefühl, inerent oricărui proces de deplasare, de mișcare existențială, este cel care determină direcția mișcării, cel care gestionează utilitatea sau inutilitatea mișcării respective pentru comunitatea umană. Acest lucru a fost menționat pentru prima dată în 1918 și se regăsește menținut până în scrierile târzii. Ceea ce vrea să spună că prin simplul fapt că ne naștem în această lume, noi, ca ființe umane, suntem parte a lumii sociale, chiar dacă o acceptăm sau nu. Apartenența la lume este o consecință automată; și nu există un alt loc pentru a fi om, altul decât comunitatea umană. A aparține nu este o scop în sine, este un dat; și ne revine fiecăruia acceptarea acestui fapt și gestionarea nenumăratelor mize cere întră în joc. Adler ne învață că cei care dovedesc un sentiment comunitar ridicat, vor trece cu succes testul funcționării în viață, în vreme ce cei care nu dovedesc un grad adecvat de sentiment comunitar, vor pica acest test.

Spus într-o singură frază: se pare că în afară de Dreikurs și de elevii săi, niciunul dintre principalii susținători ai lui Adler, niciunul dintre cei care s-au ocupat de o biografie a sa, nicicunul dintre ceilalți clinicieni care au lucrat alături de Adler, și niciuna dintre scrierile acestuia nu sunt în acord cu supoziția lui Dreikurs-Ferguson asupra teoriei motivaționale a lui Adler.

Impactul asupra terapiei

În multe privințe, în măsura în care ar sublinia necesitatea unei corecții de traiectorie și a unui mijloc de dezvoltare a unui consens științific asupra teoriei motivației la Adler, aceasta ar fi de dorit la finalul acestui articol. Însă lucrurile nu se opresc aici. De fapt, discuția asupra diferențelor teoretice nu și-ar atinge scopul și ar fi greșit înțeleasă, dacă nu o legăm de celelalte aspecte importante, cum sunt cele ale aplicațiilor în cadrul terapiei ale felului în care vedeau lucrurile cei doi oameni, ale felului în care cei doi au găsit cu cale să formeze angajamentul propriilor studenți în abordul clinic al terapiei, ori a relației ce există între diferențele teoretice și între personalitățile celor doi.

Aceste chestiuni fac obiectul altor scrieri și nu pot fi dezvoltate integral aici. În spațiul ce ne rămâne, găsim necesar să prezentăm două întrebări în privința felului în care diferențele teoretice dezvoltate mai devreme au un impact asupra terapiei și terapeuților ce tratează din abordare adleriană. Prima chestiune are de-a face cu ceea ce noi considerăm minimalizarea de către Ferguson a teoriei lui Adler în favoarea a ceea ce ea consideră a fi o evoluție din perspectiva lui Dreikurs; iar a doua întrebare ridicându-se asupra mijloacelor de a trata problema identitară pe care aceste diferențe o ridică.

Minimalizarea lui Adler?

În 1988, și repetate rânduri de atunci încoace, Ferguson a insistat asupra faptului că „Adler nu era întotdeauna clar în scrierile sale” (Griffith, 1988c, pg.3). Între alte comentarii asupra relației Adler-Dreikurs, în 2000 ea afirma că munca lui Dreikurs reprezenta „o avansare în teoria adleriană” (Ferguson, 2000, pg. 201).

Opiniile bine informate, ar trebui să se bucure de respectul tuturor. Tot așa după cum o critică bine susținută și fondată, este mereu binevenită. Și totuși, este benefic să fim conștienți de impactul unei opinii critice, mai ales atunci când aceasta nu-i nici bine fondată și nici bine informată. Ni se pare că declarații precum cele făcute de Ferguson lasă impresia nedorită că cei ce se interesează asupra Psihologiei individuale, găsesc scrierile originale ale lui Adler fie obscure, ceea ce presupune necesitatea ca altcineva să explice ceea ce Adler dorea să transmită, fie învechite, ceea ce necesită ca altcineva să le țină permanent la zi sau să facă în așa fel încât teoria lui Adler să avanseze în ton cu prezentul. Noi respingem ambele implicații.

Odată cu finalizarea editării CCWAA, care în mare parte implică traduceri proaspete și lisibile, dar complexe, putem promova accesul profesioniștilor interesați direct la operele lui Adler. Care-i scopul? Nimic nu poate înlocui lecturarea aprofundată a gîndurilor originale ale lui Adler. O lectură aprofundată nu oprește nici pe noul-venit, nici pe adlerianul cu experiență de a face efortul de a pătrunde sistemul coerent și integru al teoriei și abordării terapeutice propuse de Adler. Să nu împiedicăm pe niciunul dintre cei curioși să descopere felul în care „personalitatea lui Adler prinde din nou viață… din spatele literelor și al paginilor” operelor lui originale (Furtmüller, 1964, pg. 362).

Cât privește progresul în cadrul teoriei lui Adler, noi credem că nu poate fi nici răuvoitor, nici neprofesional ori ireverențios să investigăm măsura în care formulările lui Dreikurs sunt congruente cu avansarea teoriei lui Adler. Atunci când studenți și psihologi sunt interesați să învețe despre Adler, ei trebuie să acceadă la informațiile exacte pe plan clinic și istoric, informații care explică ceea ce Adler a zis și a făcut. Dacă cineva dorește să afle mai multe despre cei care aplică metodele clinice și teoria lui Adler, atunci cel interesat ar trebui poată avea acces la un material clar asupra ceea ce nu îi aparține lui Adler, ci celor ce i-au urmat. Ceea ce, așa cum am văzut în partea principală a acestui articol, nu este unul și același lucru.

Oare nu este o soluție rezonabilă aceea de a sugera ca cuvintele și formulările folosite de Adler să fie numite „adleriene”, iar cele ale lui Dreikurs „dreikursiene”? Noi credem că ar fi foarte util dacă materialul în sine – adică articolele din Journal of Individual Psychology – ar fi desemnate astfel. În contextul actualului articol, putem adăuga că Dreikurs însuși ar fi susținut o deosebire de acest gen. Merită a fi împărtășite două anecdote asupra manierei în care Dreikurs se identifica el-însuși, ambele fiind propuse de către cel de-al doilea autor al prezentului material:

„Împreună cu Bob [Powers]am urmat un program de formare în cadrul vechiului Institut Alfred Adler, deci asta fiind la începutul anilor 80. Nu-mi amintesc subiectul ce se discuta la acel moment și nici de toți cei care erau prezenți, însă îmi amintesc foarte bine de Bernie Shulman fiind în picioare, povestind un moment în care Dr. Dreikurs se găsea pe o scenă, conferențiind, cu spatele la o tablă mare și neagră. Shulman povestea cum, privind către audiența din sală, Dr. D stând la stânga tablei se întoarse la un moment dat și scrise «adler», apoi se întoarse și trecând de partea dreaptă a tablei scrise «horney», pentru ca după asta să meargă și să traseze pe mijlocul tablei între cele două cuvinte un semn apăsat cu creta. Apoi, întorcându-se către public a spus ceva de genul: «Iată poziția mea!» sau, poate «Iată unde mă aflu eu!»”(a se vedea în Terner & Pew, 1978, pg. 191).

Cealaltă anecdotă propusă de Jane Griffith are o notă și mai personală: „Într-o zi Bob Powers i-a cerut lui Dreikurs să folosească termenul de «dreikursian» ca referință la numeroasele contribuții aduse de către acesta în psihologie. Bob mi-a zis că Dreikurs a fost foarte mulțumit de această idee”.

Ni s-ar părea întru totul legitim să facem așa cum a sugerat Ansbacher în 1985 (Griffith, 1985, 1988a) creditându-l pe Dreikurs pentru formulările sale, inclusiv pentru poziția în legătură cu conceptul de apartenență despre care am vorbit în prezentul articol, precum și pentru teoriile și justificările pe care le aduce Ferguson. Formularea conform căreia „motivația fundamentală a ființelor umane este nevoia de apartenență (Ferguson, 1989)”(Ferguson, 2010, pg. 1), este pur și simplu una dreikursiană. Este vorba despre doi oameni care teoretizau în mod diferit. Și cine ar putea să se opună? Doar că acest aspect trebuie identificat cu claritate. O astfel de atribuire a terminologiei și ideilor ar fi exactă din punct de vedere istoric și utilă din punct de vedere profesional celor care preferă să explice teoria adleriană fără a face incursiuni în evoluțiile dreikursiene. În fond, asta a urmărit încă de la început cercetarea diferenței Adler-Dreikurs: „Facem un deserviciu tuturor acelora cărora încercăm să le comunicăm principiile proprietății intelectuale atunci când permitem o interschimbabilitate neatribuită între formulările celor cei doi, și, poate și mai grav, ajungem să renunțăm complet la a ne mai referi la procesul de străduință spre superioritate” (Dubelle, așa cum este citat în Griffith, 1988a, pg. 1).

Bibliografie

Adler, A. (2002a). Journal articles: 1898–1909. A study of organ inferiority: 1907. The mind–body connection, social activism, and sexuality (G. L. Liebenau, Trans.). In H. T. Stein (Ed.), The collected clinical works of Alfred Adler (Vol. 2, pp. 1–229). Bellingham, WA: Classical Adlerian Translation Project.

Adler, A. (2002b). The neurotic character: Fundamentals of Individual Psychology and psychotherapy (C. Koen, Trans.). In H. T. Stein (Ed.), The collected clinical works of Alfred Adler (Vol. 1, pp. 1–315). Bellingham, WA: Classical Adlerian Translation Project.

Adler, A. (2003a). Journal articles: 1910–1913. Elaborating on the basic principles of Individual Psychology (G. L. Liebenau, Trans.). In H. T. Stein (Ed.), The collected clinical works of Alfred Adler (Vol. 3, pp. 1–217). Bellingham, WA: Classical Adlerian Translation Project.

Adler, A. (2003b). Journal articles: 1914–1920. Expanding the horizons of child guidance; Neurosis & psychosis (G. L. Liebenau, Trans.). In H. T. Stein (Ed.), The collected clinical works of Alfred Adler (Vol. 4, pp. 1–224). Bellingham, WA: Classical Adlerian Translation Project.

Adler, A. (2005). The case of Miss R. In H. T. Stein (Ed.), The collected clinical works of Alfred Adler (Vol. 9, pp. 141–320). Bellingham, WA: Classical Adlerian Translation Project. (Original work published 1929)

Adler, A. (2006). The general system of Individual Psychology: Overview and summary of Classical Adlerian theory and current practice. In H. T. Stein (Ed.), The collected clinical works of Alfred Adler (Vol. 12). Bellingham, WA: Classical Adlerian Translation Project.

Ansbacher, H. L., & Ansbacher, R. R. (1956). The Individual Psychology of Alfred Adler. New York, NY: Basic Books.

Bottome, P. (1957). Alfred Adler. New York, NY: Vanguard Press.

Dreikurs, R. (1971). Social equality: The challenge of today. Chicago, IL: Adler School of Professional Psychology.

Eife, G. (2018). Inferiority feeling and community feeling in Adler’s concept of the dual dynamic. In P. Prina, C. Shelley, K. John, & A. Millar (Eds.), Adlerian Year Book, 2018 (pp. 89–102). London, England: U.K. Adlerian Society and Institute for Individual Psychology.

Ferguson, E. D. (1984). Adlerian Theory: An Introduction. Chicago, IL: Adler School of Professional Psychology.

Ferguson, E. D. (1989). Adler’s motivational theory: An historical perspective on belonging and the fundamental human striving. Individual Psychology, 45(3), 354–361.

Ferguson, E. D. (2000). Motivation: A biosocial and cognitive integration of motivation and emotion. Oxford, England: Oxford University Press.

Ferguson, E. D. (2010). Adler’s innovative contributions regarding the need to belong. Journal of Individual Psychology, 66(1), 1–7.

Ferguson, E. D. (2016). An interview with Eva Dreikurs Ferguson: Reflections on a lifetime of Individual Psychology by R. M. Kern & W. L. Curlette.

Journal of Individual Psychology, 72(1), 12–28. Furtmuller, C. (1964). Alfred Adler: A biographical essay. In H. L. Ansbacher and R. R. Ansbacher (Eds.) Superiority and social interest, pp. 309–394. New York, NY: Norton.

Griffith, J. (Ed.). (1985). Readers Write. Individual Psychology Reporter, 3(3), 7. Chicago, IL: Americas Institute of Adlerian Studies.

Griffith, J. (Ed.). (1988a). IP theory revisited: The goals of striving. Individual Psychology Reporter, 5(2), 1, 3, 6, 7. Chicago, IL: Americas Institute of Adlerian Studies.

Griffith, J. (Ed.). (1988b). IP theory revisited: The goals of striving—II. Individual Psychology Reporter, 5(3), 1, 3, 6, 7. Chicago, IL: Americas Institute of Adlerian Studies.

Griffith, J. (Ed.). (1988c). IP theory revisited: The goals of striving—Dialogue. Individual Psychology Reporter, 5(4), 1, 2, 3, 4, 7, 8. Chicago, IL: Americas Institute of Adlerian Studies.

Hoffman, E. (1994). The drive for self. Alfred Adler and the founding of individual psychology. New York: Addison–Wesley.

Horney, K. (1950). Neurosis and human growth: The struggle towards selfrealization. New York: Norton.

Markova, D., & Cěchova, D. (2016). Adlerian ethics: Applications in counselling and psychotherapy (A. Shearman & D. Shearman, Trans.). London, England: Adlerian Society U.K. and Institute for Individual Psychology.

Mosak, H., & Maniacci, M. (1999). A primer of Adlerian psychology. New York, NY: Brunner-Routledge.

Nelson, J. (1995). Positive discipline. New York, NY: Ballantine Books. (Original work published 1981)

Oberst, U. E., & Stewart, A. E. (2003). Adlerian psychotherapy. An advanced approach to Individual Psychology. New York, NY: Brunner-Routledge.

Orgler, H. (1963). Alfred Adler: The man and his work. New York, NY: Mentor.

Rattner, J. (1983). Alfred Adler (H. Zohn, Trans.). New York, NY: Ungar.

Shifron, R., Abramson, Z., Joosten, T., Bettner, T. L., & Ferguson, E. D. (2018). Adler and Dreikurs in a changing world: Refugees in 2017. In P. Prina, C. Shelley, K. John, & A. Millar (Eds.), Adlerian Year Book, 2018 (pp. 165– 183). London, England: U.K. Adlerian Society and Institute for Individual Psychology.

Sperber, M. (1974). Masks of loneliness: Alfred Adler in perspective (K. Wilson, Trans.). New York, NY: Macmillan.

Stein, H. T. (2006). Editor’s preface. In A. Adler, The general system of Individual Psychology: Fundamentals of Individual Psychology and psychotherapy (H. T. Stein, Ed., The collected clinical works of Alfred Adler, Vol. 12, pp. v–vi [Bellingham, WA: Classical Adlerian Translation Project]).

Terner, J. & Pew, W. L. (1978). The courage to be imperfect. The life and work of Rudolf Dreikurs. New York, NY: Hawthorn Books.


Erik Mansager este co-director of Family Counselling Services in Geneva, Elveția, și fost președinte al North American Society of Adlerian Psychology. El este Diplomate în Psihologie adleriană și formator CADP, beneficind de certificare în Classical Adlerian Depth Psychotherapy (CADP).

Jane Griffith este profesor emerit în psyhologie în cadrul Adler University, Chicago. Ea este fost președinte al North American Society of Adlerian Psychology și coautor alături de soțul ei, Robert L. Powers, a patru cărți: Understanding Lifestyle: The Psycho-Clarity Process, The Key to Psychotherapy: Understanding the Self-Created Individual, IPCW: The Individual Psychology Client Workbook, and The Lexicon of Adlerian Psychology: 106 Terms Associated with the Individual Psychology of Alfred Adler. Împreună cu Powers, ea a practicat în cadrul cabinetului lor din Chicago și a fondat Adlerian Psychology Associates. Ea a condus seminarii de formare în cadrul Americas Institute of Adlerian Studies.

 

 

 

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: