LOCUL LUI ADLER ASTĂZI ÎNTR-O PSIHOLOGIE A MEMORIEI

Autor: Heinz L. Ansbacher, Ph.D, Burlington, Vermont, 1947. Ansbacher va deveni în cursul timpului o autoritate necontestată în înțelegerea teoriei și operei lui Alfred Adler.

Cu acest articol din 1947, Ansbacher se poziționează, deja, pe drumul său de participant activ la înțelegerea teoriei lui Alfred Adler. El a fost cel care a consolidat înțelegerea complexului de inferioritate și a rolului jucat de acesta în căutarea puterii.

(sursă fotografie: https://alfredadler.files.wordpress.com/2019/11/70f07-6a00e54ffb2b58883401116841a449970c.jpg)

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Introducere

Progresul științei se caracterizează prin formularea unor teorii pe baza observațiilor controlate sau non-controlate. Teoria va sugera alte observații care controlate vor conduce mai departe la modificarea sau la respingerea ei. Prezentul articol se apleacă asupra lui Alfred Adler, a teoriei sale în privința memoriei și a situației actuale a acestei teorii în lumina cercetărilor ce i-au urmat. Punctul de vedere al lui Adler direcționează, în special, către (1) procesul dinamic al aducerii-aminte, și către (2) importanța celor mai timpurii dintre amintirile copilăriei. Acestea corespund interesului lui Adler pentru o perspectivă mai degrabă idiografică decât nomotetică asupra problemelor psihologice, adică pentru acea perspectivă care urmărește înțelegerea unui eveniment anume care se petrece în viața unui anumit individ, și prezintă mai puțin interes pentru înțelegerea chestiunilor psihologice și extragerea unor legi general valabile (p.22). Iar astăzi vedem că punctele de vedere ale lui Adler au rezistat probei timpului și investigațiilor ulterioare.

Pentru discuția ce purtăm aici, este de dorit să punem față în față viziunile lui Adler și cele ale lui Freud, deoarece cele două teorii sunt astăzi adesea confundate. Este destul de frecventă și comună numirea drept psihanaliză a oricărei forme de psihologie a profunzimilor, inclusiv a Psihologiei Individuale a lui Adler. Această abuz de limbaj este similar celui comis adesea prin numirea drept Kodac a oricărui aparat de fotografiat în general, sau denumirea oricărui refrigerator ca Frigidaire (n.t sau cunoscutele copii de documente, drept Xerox-uri). Consecința acestui fapt este că ajungem să regăsim enunțuri precum cel ce urmează într-un manual recent de psihologie aplicată publicat de către o universitate: „ Unul dintre avantajele care vin odată cu psihanaliza păstorită de Freud, Jung, Adler și alții, este accentul pus pe omniprezența sexului” (7, p.106).

Dinamica aducerii-aminte

Asupra mecanismului general al aducerii-aminte, Adler scria: „Funcțiile memoriei… sunt dominate de către necesitatea adaptării. Fără memorie, individului i-ar fi imposibilă exersarea oricărei precauții privind viitorul. Putem deduce că în ele însele, toate amintirile urmăresc un țel inconștient. Amintirile nu sunt niște fenomene întâmplătoare, care ies la iveală accidental, ci se exprimă în mod clar printr-un limbaj de încurajare sau unul de avertizare în privința a ceea ce individul urmează să facă. Nu există amintire indiferentă sau ridicolă… Ne aducem aminte de acele evenimente a căror amintire este importantă susținerii unei tendințe (atitudini) psihice specifice, deoarece acele amintiri favorizează o importantă mișcare adiacentă. De asemenea, uităm toate evenimentele care ne deturnează de la împlinirea unui plan… Orice amintire este subordonată idei unui scop care dirijează personalitatea în ansamblul ei” (1, p. 48-49). Implicațiile acestei afirmații sunt foarte clare. Dacă tendința nostră este de a ne dirija către un obiect anume, atunci amintirile vor încuraja deplasarea în această direcție; iar, dacă atitudinea adiacentă este una de retragere, atunci amintirile vor suna a avertisment. Astfel, în funcție de anumită situație de viață, scena va fi dominată de amintiri plăcute sau neplăcute, cu un ton pozitiv sau negativ. Acest aspect este exprimat mai detaliat în cele ce urmează: „Din numărul incalculabil de impresii ce i se prezintă unui individ, el nu va alege să-și amintească decât pe acelea care, oricât de sumbre ar fi, îl fac să resimtă influența lor asupra situației sale. Astfel, aceste amintiri devin „Povestea-vieții-mele”, istorii pe care individul și le repetă pentru a se auto-preveni, sau pentru a se alina, pentru a se menține concentrat asupra propriului obiectiv, a se pregăti prin intermediul experiențelor trecute, a afronta viitorul cu un stil de acțiune al cărui rezultat a fost deja dovedit. În viața de toate zilele, amintirile sunt adesea utilizate pentru stabilizarea unei stări de spirit. Când un individ întâlnește eșecul acțiunilor sale și este descurajat în fața acestuia, atunci el își va aminti de precedentele sale eșecuri… Atunci când este bucuros și curajos în cele ce face, individul selecționează altfel de amintiri… Din această perspectivă, amintirile servesc un același scop ca și visele. Un melancolic nu ar putea rămâne niciodată astfel dacă și-ar aminti de izbânzile sale și de momentele lui bune trăite… Amintirile nu pot merge niciodată pe contrasensul stilului vieții” (2, p. 73-74). (n.t, aici H.L Ansbacher face următoarea notă de subsol: Pentru a-și asigura propria teorie, Freud a mers dincolo de principiul plăcerii, introducând instinctul de viață și pe cel de moarte, principiul întâiului dintre acestea fiind menținerea vieții individului și speciei. Însă, încă de la introducerea lor,  aceste concepte aveau să rămână ca niște enigme pentru psihologi. În ultima sa carte Symond (22, p.31n) declară că nu a putut găsi nicio probă care să susțină ideea acestor două instincte ca forțe psihologice. Iar, din punctul nostru de vedere, această concluzie are la bază una dintre cele mai îngrijite și sincere investigații a tuturor probelor posibile. Printre psihanaliști și conceptul instinctului morții pare încă a furniza anumite dificultăți de operare. De exemplu, Simmel (21) înlocuiește dualismul freudian cu constructe teoretice noi. Simmel găsește că viețile noastre sunt guvernate de instinctul erotic al dragostei care urmărește prezervarea speciei, și de instinctul destructiv, devorator al urii, care țintește prezervarea sinelui. Simmel introduce o modificare destul de radicală în teoria lui Freud și face o aproximare moderată a ideilor lui Adler de „interes social” și „străduința spre superioritate”. Teza lui Freud a fost testată în cercetarea psihologică în mai multe zeci de studii între care amintim pe cele ale lui Meltzer (20), Cason (8), Gilbert (17) și Barett (5). Cele mai multe dintre aceste studii au demonstrat că subiecții aveau în marea lor majoritate tendința de a uita lucrurile neplăcute, iar un anumit număr de întrebări a rămas fără răspuns. Între acestea din urmă, cea mai importantă din punctul nostru de a vede lucrurile este următoarea: „Care ar fi diferențele individuale… prin urmare, care se corelează cu tendința anumitor indivizi de a uita cu precădere lucrurile neplăcute?” (17, p. 33). Conform lui Adler, bineînțeles că punerea problemei în termenii plăcut versus neplăcut, presupune o formulare eronată a chestiunii; conform teoriei lui, în funcție de situația individuală, amintirile dezagreabile ar putea fi foarte necesare, tot așa cum cele plăcute ar putea fi deranjante. Întreaga întrebare ar trebui să fie reorientată, după cum a observat Meltzer, care a înțeles că amintirile plăcute și cele neplăcute trebuie corelate cu alți factori semnificativi măsurabili (20, p. 137).

Problema a fost reformulată în 1938 de către Barrett care pe baza une cercetări experimentale foarte minuțioase, a propus următoarea teorie: „Așa cum este raportat de către anumite investigații actuale, o atitudine dominantă agreabilă celor mai mulți dintre indivizi, este în parte responsabilă de furnizarea unei aduceri-amintiri relativ mai precise a elementelor agreabile ale unei situației date. Iar atunci când circumstanțele favorizează o stare de spirit dezagreabilă, ne putem aștepta ca indivizii să-și amintească mai degrabă de elementele neplăcute ale situației respective”(5, p. 53). Ceea ce urmează poate servi drept exemplu al tipului de cercetare realizate de către Barrett. Aceasta a lucrat cu 30 de indivizi cărora le-a citit în întâlnire individuală următoarea declarație: „El nu vroia să-i dea de treabă nevestei lui, însă o dată și încă o dată și tot astfel mai mereu, el călca cu ghetele lui pline de nămol pe unde ea tocmai frecase și spălase”. Citirea acestui text a fost urmată de citirea a 10 adjective: onest, crud, pervers, responsabil, adevărat, negândit, simpatic, obraznic, de încredere, nepoliticos. Optsprezece până la treizeci de ore mai târziu, 29 din cei 30 de subiecți își aminteau adjectivele neplăcute, iar al treizecilea dintre ei își amintitea un număr egal de adjective plăcute și neplăcute. Notăm faptul că indivizii nu aveau cunoștință de faptul că lectura textului și a adjectivelor va fi urmată de un test de memorie.

În 1941, de o manieră independentă, Edwards formula practic aceeași ipoteză: „Experiențele care se armonizează cu un cadru de referință existent, vor avea tendința de a fi mai ușor învățate și memorate decât acele experiențe care intră în conflict cu un același cadru de referință” (12, p. 36 & 13). Iar dovezile lui veneau din câmpul psihologiei sociale. El a comparat, de exemplu, reținerea de material pro și anti New Deal de către subiecți cu atitudini pro și anti New Deal, și în toate cazurile a găsit o cantitate de amintiri cu material compatibil cu atitudinea individuală pro sau contra, semnificativ mai importantă față de amintirile ce veneau din zona incompatibilă cu viziunea personală. Mai departe, Edwards va discuta teoria freudiană în ceea ce privește procesul aducerii-aminte și va arăta că Freud însuși nu era deloc într-atât de dogmatic privitor la principiul hedonistic al teoriei aducerii-aminte, pe cât îl făcuseră experimentaliștii să pară. Freud și-a limitat teoria asupra reprimării afirmând că „mecanismul defensiv de apărare împotriva asociațiilor psihice dureroase joacă un anumit rol în această chestiune, dar este departe de a explica totul” (14, p. 68); și, de asemenea, el era conștient de faptul că adesea „doar ceea ce este dureros, este dificil de uitat”. Însă rezolvarea pe care Freud o propune acestei contradicții aparente, nu ne conduce prea departe, atunci când zice: „Dovada unei tendințe particulare nu exclude în niciun caz contrariul său; este loc pentru fiecare dintre ele. Întrebările în chestiune sunt: în ce fel anume se poziționează aceste contrarii unul față de celălalt, și în ce fel se afectează unul pe celălalt?” (14, p. 68). Ei bine, vedem că nu putem reproșa cercetătorilor faptul că s-au interesat în primul rând de lucrurile asupra cărora Freud se exprima de o manieră definitivă, ei lăsând la o parte cele asupra cărora Freud nu propunea o soluție clară.

O a treia direcție de cercetare relevantă pentru subiectul nostru, este reprezentată de studiul experimental al lui Bartlett asupra memoriei al lui (6), devenit un clasic în chestiune. În miile de cazuri de aduceri-aminte pe care le-a recoltat, Bartlett a găsit că amintirea fidelă a unei întâmplări anume este un lucru cu totul rar. „Amintirea pare a fi mai degrabă o chestiune de construcție decât o simplă reproducere” (6, p. 205). „Construcția care se produce, este genul de construcție care ar justifica atitudinea observatorului. Iar atitudinea… este, în foarte general, o chestiune de sentiment, de afect. Din punctul nostru de vedere, ea este caracterizată de îndoială, de ezitare, surpriză, uimire, încredere, antipatie, repulsie, etc. Aducerea-aminte este, deci, o construcție realizată în mare parte pe baza unei astfel de atitudini, și efectul său general este acela al justificării acelei atitudini” (6, p. 206-207). Mai departe Bartlett concluzionează că ceea ne amintim este de așteptat să preia o anumită particularitate care, într-un caz individual, va exprima temperamentul sau caracterul individului care produce acea amintire” (6, p. 213). Ultimul paragraf al studiului lui Bartlett descrie memoria ca fiind un instrument ce permite atingerea anumitor scopuri, viziune ce continuă în direcția în care Adler ar fi făcut-o. „Am considerat memoria ca pe un succes pe direcția nesfârșitei lupte de a stăpâni și profita de o lume plină de diversitate și de schimbări rapide. Memoria… este una cu achiziția odată cu vârsta a simțurilor legate de distanță, și cu dezvoltarea imaginației constructive și a gândirii constructive în care regăsim în detaliu cea mai completă eliberare din strâmtoarea timpului și spațiului reprezentat” (6, p.314).

Ultimele, dar nu cele din urmă experimente ale anilor 1920 meritând a fi menționate aici, sunt cele ale lui Lewin și Zeigarnik (23) și ale celorlalți psihologi Gestalt-iști. Aceste experiemente i-au permis lui Kohler să tragă concluzia că reproducerea memorialistică se limitează în principal la cazurile „în care ea are o anumită valoare în raport cu întregul câmp al realului și cu întreaga sa dezvoltare dinamică ca și ansamblu funcțional”(18, p.343).

Cele patru serii de cercetări mai mult sau mai puțin independente unele de altele pe care tocmai le-am schițat aici, sunt în acord cu teoria lui Adler și conduc la concluzia că teoria lui Adler în ceea ce privește dinamica aducerii-aminte poate fi considerată astăzi ca fiind o achiziție fundamentală bine stabilită și că din ce în ce mai multe probe vin în întâmpinarea și spre confirmarea ei.

Importanța primelor amintiri din copilărie

Perspectiva lui Adler în ceea ce privește amitirile timpurii o regăsim prezentată succint în cele ce urmează: „Amintirile timpurii au o semnificație specială… Ele ne prezintă originile stilului vieții individului și expresia sa cea mai simplificată… Ceea ce este cel mai valoros în aceste amintiri, este faptul că ele ne prezintă modul de judecată al individului: «Chiar din copilărie eram o personă de felul ăsta», «Încă din copilărie, lumea era astfel pentru mine». Iar cea mai iluminatoare dintre toate… este amintirea-cea-mai-timpurie pe care individul o poate furniza. Cea mai timpurie dintre amintirile sale ne prezintă perspectiva individuală fundamentală asupra vieții; prima cristalizare satisfăcătoare a atitudinii sale generale în fața vieții”. Amintirile timpurii ne oferă următoarele două avantaje în evaluarea personalității: (1) „În ansamblu, oamenii sunt foarte doritori în a discuta amintirilor lor timpurii. Ei le consideră ca fiind faptice în sine și nu realizează sensul lor ascuns…”. (2) Înțelegerea și simplitatea amintirilor timpurii „ne permite utilizarea lor în anchete de masă… Este relativ indiferent dacă amintirile sunt exacte sau inexacte” (2, p. 74-75).

Ca și în privința aducerii-aminte în general, și în chestiunea actuală punctul de vedere al lui Freud diferă de cel al lui Adler prin accentuarea asupra negativului. Freud se interesa asupra amneziei în chestiunea copilăriei și înțelegea „că primii ani de viață, până la vârsta de cinci, șase sau opt ani, nu au lăsat aceleași urme în memorie ca experiențele ulterioare acestei vârste”. Deși există excepții, zicea el, „întâlnim incomparabil mai frecvent contrariul, adică un gol în memorie”. Conform teoriei lui Freud, o astfel de amnezie tinde a fi rezultatul reprimărilor pulsiunilor sexuale infantile și „o sarcină curentă a tratamentului psihanalitic este aceea de a umple golurile acestor amintiri infantile”. Totuși, în ciuda amneziei infantile, „anumite amintiri clar reținute ies la suprafață”. Acestea ne apar „adesea atât de banale și lipsite de un sens în sine, încât ajungem să ne întrebăm de ce tocmai acel detaliu, în particular, a scăpat uitării… Cum se face că ceva ce este important ajunge să fie reprezentat (în urma unui proces de condensare și , în particular, unul de deplasare) în memorie printr-un element aparent lipsit de însemnătate. Aceasta este explicația pentru faptul că am denumit aceste amintiri din copilărie ca fiind amintiri-ecran” (14, p. 177-178). „Aceste «amintiri din copilărie» ale individului înaintează în bloc către a deveni «amintiri de disimulare» sau amintiri-ecran” (16, p. 65). „Sărăcăcioasele amintiri din copilărie pe care le au în general oamenii, prezente încă înaintea oricărei analize, conservate într-un mod conștient, pot suporta un proces de falsificare… sau cel puțin pot conține un generos amestec de adevăr și minciună… Fantezia și realitatea trebuie tratate cu aceeași măsură și… nu are nicio însemnătate dacă experiențele din copilărie raportate vor fi aparținând uneia ori alteia dintre acestea” (14, p. 321-322). Aceste amintiri ascunse sau mascate nu pot fi interpretate decât în lumina unei psihanalize complete. Într-adevăr pentru a putea atribui o valoare amintirii ocultate a unei reminiscențe din copilărie, adesea ar fi necesară prezentarea ansamblului istoricului vieții persoanei respective” 916, p. 65).

Comparând pe Adler și pe Freud, putem spune că (1) ambii au fost de acord asupra (a) importanței atribuite amintirilor din mica copilărie, și (b) în a considera lipsit de importanță dacă amintirea respectivă corespunde sau nu unei realități efective. (2) Ei nu sunt de acord asupra următoarelor (a) Adler nu presupune nicio dificultate în interpretarea acestor amintiri, în vreme ce Freud afirmă contrariul; (b) Adler consideră în mod special clarificatoare cele mai timpurii incidente de viață pe care individul și le amintește, în vreme de Freud nu se pronunță niciodată asupra acestui aspect; (c) în vreme ce Adler nu o menționează niciodată, Freud insistă asupra amneziei infantile și se interesează cu predilecție asupra experiențelor infantile care ies la iveală doar în cadrul unei psihanalize.

Cercetări asupra amintirilor din copilărie au fost întreprinse încă din 1895 după cum o arată un material de Dudycha&Dudycha (11) care acoperă literatura de specialitate până în 1940. De la ei niciun alt raport în domeniu nu a mai fost reperat. Conform acestora, articolele se interesau în principal asupra exactății amintirilor, a vârstei medii din primele amintiri, asupra diferențelor de sex, modalităților senzoriale descrise în amintiri, emoțiilor atașate amintirilor; relației între vârsta din amintirea timpurie și nivelul de dezvoltare intelectuală și de limbaj; diferențelor rasiale. Mai multe studii s-au interesat asupra tonului hedonistic ale celor mai timpurii dintre amintiri și au condus la concluzii similare acelora raportate în general în privința tonului hedonistic și a memoriei. Caracteristica comună a practic tuturor acestor studii era faptul că ele considerau memoria în sine, separat de atitudinile și personalitatea individului, și se mulțumeau să aducă o anumită contribuție procesului general de dezvoltare, dar nu s-au interesat niciun pic asupra semnificației acestor amintiri pentru individul care le-a produs.

Doar două dintre studiile publicate s-au interesat de relația amintirilor timpurii cu factorii personalităților individuale și ambele studii au urmărit testarea anumitor aspecte implicate în teoria freudiană. Primul studiu, al lui Crook & Harden (10), a fost conceput să testeze ipoteza conform căreia amnesia infantilă se corelează pozitiv cu nevrotismul. Deoarece conform lui Freud amintirile-ecran sunt în sine nesemnificative, autorii studiului au putut să se dispenseze de notarea conținutului amintirilor. Ei au cerut pur-și-simplu participanților să indice numărul de amintiri de dinainte de vârsta de 6 ani, marcând cu cruci într-un tablou. Tabloul indica diferitele nivele de vârstă cărora le putea fi atribuită amintirea; astfel, putea fi determinată și vârsta cea mai precoce a amintirilor unui individ. Un număr relativ mic de cruci și o amintire de copilărie tardivă era considerat drept indiciu de amnezie infantilă, deci acestea deveneau și un indiciu de reprimare, deci de nevroză. Corelarea numărului de amintiri și a vârstei celei mai timpurii amintiri cu scoruri din testul Pressey X-O pentru nevrotism, au permis autorilor să constate că cu cât un individ era mai stabil din punct de vedere emoțional, „cu atât mai mult el conservă amintiri din primii șase ani de viață și cu atât mai precoce este vârsta de la care el conservă prima sa amintire timpurie”. Totuși, numărul subiecților nu era decât de 19, iar corelațiile nu erau fiabile din punct de vedere statistic. Prin urmare, Child (9) va repeta studiul cu 290 de studenți de colegiu. Cu toate că corelațiile sale tind să confirme ipotezele inițiale, ele sunt foarte slabe și nu se distanțează suficient de mult de zero, astfel că Child conchide că „nu se obține nicio asociere semnificativă între dimensiunile gradientelor de amnezie infantilă și cel de nevrotism”. Dar Child considera că ipotezele inițiale erau deducții îndoielnice ale teoriei psihanalitice și, în consecință, „rezultatele studiului nu pot fi considerate pentru moment ca și probe contra oricărui postulat psihanalitic”.

În ceea ce privește aspectele propuse în particular de Adler (2, p.75), nicio o cercetare bazată pe teoria sa asupra amintirilor timpurii nu ne este cunoscută. Am început un astfel de studiu în urmă cu un an; cercetarea este încă în curs, însă rezultate preliminare privind 271 studenți, bărbați de vârsta colegiului, sunt disponibile. Procedura a constat în două părți: (1) prima a fost administrarea unui chestionar simplu în care se cerea completarea următoarei propoziții: „Amintirea mea cea mai timpurie este…”. Iar următoarele instrucțiuni cereau scrierea celui mai timpuriu incident care-i venea în minte participantului și amintea individului că nu trebuie să-și facă griji dacă amintirea ce-i venea în minte era într-adevăr cea mai veche sau nu. (2) În a doua parte s-a administrat Maslow Security-Insecurity Test (19). Testul este conceput să răspundă următoarelor definiții ale insecurității: sentiment de respingere, de izolare, de unicitate; perceperea lumii ca periculoasă, a celorlalți oameni ca fiind esențial răi; sentimente de amenințare, de neîncredere, de rușine, de vinovăție; o tendință către pesimism, către nefericire. Sentimentul de securitate este definit după cum urmează: sentimentul de a fi iubit, de a aparține, de a fi în securitate, de prietenie, de calm; lumea este percepută ca fiind agreabilă, iar ceilalți oameni sunt percepuți ca esențial buni; o tendință spre optimism, către fericire și acceptare de sine; „interes social” în sensul adlerian al termenului.

Scopul specific al studiului era acela de a vedea dacă poate fi stabilită o relație între scorurile de securitate și anumite tipuri de amintiri. Pe scurt, rezultatele sunt următoarele:

• Subiecții care își amintesc a fi participat la activități de grup, ca fiind în general activ, ca fiind tratați cu grijă de către ceilalți (88 de subiecți sau 33% din grupul total), au mult mai frecvent scoruri mari de securitate decât scoruri mici.
• Subiecții care își amintesc de sine ca fiind separați de grup, ca obținând sau pierzând din prestigiu, ca a fi făcut ceva rău; sau cei care-și amintesc de alții care primesc atenție și grijă, sau care au suferit sau care și-au făcut rău unul altuia (54 de subiecți sau 20%din totalul participanților), au practic întotdeauna scoruri slabe la securitate.
• Amintirile despre boală, accident, interferența altor persoane, nu sunt legate de sentimentul de securitate, dar au o tendință de a se produce mai frecvent subiecților poziționați la mijlocul gamei de securitate decât către una ori alta dintre extreme (83 de subiecți, deci 30% din grup). Un mic grup de amintiri variate sunt incluse aici.
• Amintirile de inactivitate, de contemplare, de frică sau de martor al unui dezastru (46 de subiecți, 17% din grup) au o importanță ambiguă în sensul că le regăsim un pic prea des corelate cu scoruri foarte înalte sau scoruri foarte mici mai degrabă decît cu cele din zona mijlocie de securitate.

Contrar așteptărilor nostre, amintirile în care se primesc cadouri, un subgrup de 17 cazuri, s-au regăsit practic în grupul cu 40% cele mai ridicate scoruri de securitate și au fost astfel incluse în grupul I. Câteva exemple ar fi: „Când tata mi-a dat mie și lui frate-miu o brățară metalică de ceas”; „Mama îmi cumpărase o nouă pereche de pantofi”; „De Crăciun am primit un trenuleț”; „O doamnă a venit și mi-a dat un cățel de jucărie”. S-ar părea că amintirile din acest gen semnalizează o atitudine generală de genul: „oamenii sunt buni cu mine, lumea este un loc relativ bun”.

Un alt rezultat într-un fel neașteptat se referă la relația cu scorurile de securitate a amintirilor timpurii cu prejudicii suferite de alții. În acest subgrup intră doar 5 amintiri, dar toate sunt corelate cu scoruri din grupul celor 40% cele-mai-scăzute în privința securității. Aceste amintiri sunt: ”Când fratele meu își rupe brațul”; „Accidentul suferit de mama”; „Văzînd-o pe sora mea căzând și tăindu-se la picior”; „Fratele meu mai mare cade din pod”; „Văzând un spălător de geamuri câzând de la etajul trei”. Astfel de amintiri au, pare-se, un rol de avertizare: „lumea este periculoasă, iar eu, mai bine stau pe margine, de frică de a nu fi antrenat în această vâltoare”. Grupurile și subgrupurile care emerg din acest studiu sunt, în ansamblul lor, într-un uimitor acord cu anumite direcții date de Adler (3), cu toate că prezentul autor nu avea cunoștință la momentul studiului de categoriile propuse de Adler.

Acest studiu nu epuizează în niciun fel semnificația primelor amintiri. Examenul clinic al fiecărui caz ar permite fără îndoială descoperirea unei mulțimi de relații suplimentare, precum și o importantă redefinire a categoriilor propuse de noi. Dar studiul arată că, chiar și mijloacele grosiere precum cele folosite de noi, permit obținerea unor rezultate cantitative pentru o populație normală, care sunt într-un acord fundamental cu teoria adleriană asupra amintirilor timpurii. Pe de altă parte, dacă amintirile din copilărie ar fi fost „ocultate” în sens freudian, este foarte puțin probabil ca relațiile să fi putut fi demonstrate în măsura în care amintirile „ocultate” sunt considerate în ele însele denudate de sens, fiind simbolurile unor reprimări infantile care, la rândul lor, nu pot fi descoperite decât în timpul unei psihanalize aprofundate.

Sumar

În tentativa noastră de a găsi astăzi un loc lui Alfred Adler în zona psihologiei memoriei, am ajuns la următoarele concluzii:

1. Punctul de vedere al lui Adler privind faptul că atitudinile subiacente (sau obiectivele așa cum le-a numit el) sunt cele care determină în mare parte amintirea individuală, a fost confirmat de către numeroase și importante cercetări în domeniu.
2. Opinia sa conform căreia amintirile copilăriei mici sunt, în special, revelatoarele une atitudini fundamentale a individului față de viață, a fost confirmată temporar de anumite cercetări preliminare.
3. În schimb, despre teoria freudiană privind același chestiuni, care este în mod ferm legată de conceptul reprimării, se poate spune că astăzi această teorie nu este susținută de datele obținute de cercetări solide, în ciuda eforturilor considerabile ale psihologilor universitari.

În loc de comentariu suplimentar și recapitulativ, putem spune că Adler a putut fomula aceste teorii parțiale pornind de la viziunea holistică fundamentală a individului, viziune care este din ce în ce mai împărtășită în științele biologice și sociale actuale.

Bibliografie

1. Adler, A. Understanding human nature. New York: Greenberg, 1927. Pp. xiii-286.
2. Adler, A. What life should mean to you. Boston: Little, Brown & Co.,. 1931. P. 300.
3. Adler,A. Erste Kindhei tserinnerungen (First childhood recollections). Int. Z. Indiv. -PsychoZ., 1933, 11, 81-90.
4. Allport, G. W. Personality; a psychological interpretation. New York: Hy. Holt & Co., 1937. pp. Xiv-588.
5. Barrett, D. M. Memory in relation to hedonic tone.. Arch. Psychol., New York, 1938, No.. 223. Pp. 61.
6. Bartlett, F. C. Remembering; a study in experilnental and social psychology. Cambridge, England: University Press, 1932. pp. x-317.
7. Berrien, F. K. Practical psychology. New York: Macmillan Co., 1944. Pp. xii-584.
8. Cason, H. The learning and retention of pleasant and unpleasant activities. Aren. Psychol., New York, 1932, No. 134. Pp. 96.
9. Child, I. L. The relation between measures of infantile amnesia and of neuroticism. J. abnorm. soc. Psychol., 1940, 35, 453-456.
10. Crook, M. N., & Harden, L. A quantitative investigation of early memories. J. soc. Psychol., 1931, 2, 252-255.
11. Dudycha, G. J., & Dudycha, M. M. Childhood memories; a review of the literature. Psychol. Bull., 1941, 38, 668-682.
12. Edwards, A. L. Politicalframes of reference as a factor influencing recognition. J. abnorm. soc. Psychol., 1941, 36, 34-50.
13. Edwards, A. L. The retention of affective experiences; a criticism and restatement of the problem. Psycho I. Rev., 1942, 49, 43-53.
14. Freud, S. A. general introduction to psychoanalysis. New York: Liveright, 1935. Pp. 412.
15. Freud, S.. The history of the psychoanalytic movement.. In The basic writings of Sigmund Freud. New York: Modern Library, 1938. Pp. 931-977.
16. Freud, S.. Psychopathology of everyday life. In The basic writings of Sigmund Freud. New York: Modern Library, 1938., pp. 33-178.
17. Gilbert, G. M. The new status of experimental studies on the relationship of feeling to memory. Psychol. BuIl., 1938, 35, 26-35.
18. Kohler, W. Gestalt Psychology. New York: Liveright, 1929. pp. x-403.
19. Maslow, A. H.. , Hirsh, E., Stein, M.. , & Honigmann, I. A clinically derived test for measuring psychological,security-insecurity. J. gen. Psychol., 1945, 33, 21-41.
20. Meltzer, H. The present status of experimental studies on the relationship of feeling to memory. Psychol. Rev. , 1930, 37, 124-139.
21. Simmel, E.. Self-preservation and the death instinct. Psychoanal. Quart., 1944, 13, 160-185
22. Symonds, P. M.. The dynamics of human adjustment.. New York: Appleton-Century, 1946. Pp. xiv-666
23. Zeigarnik, B. Ueber das Behalten von erledigten und unerledigten Handlungen. (The retention of completed and incompleted activities.) Psychol. Forsch., 1927, 9, 1-85.