Autor: Dr. Alfred Adler
(sursa foto: https://www.oevip.at/psychotherapie/alfred-adler/)
Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:
Chestiunea selecționării simptoamelor de către individ, din punctul meu de vedere, este cea mai dificilă dintre subiectele psihologiei nevrozelor, dar și a psihologiei în general; și mai cred că acest subiect nu ar trebui abordat înainte ca psihologul să stăpânească numeroasele complexități pe care psihologia nevrozelor și psihiatria ni le prezintă în mod constant. Mai mult decât atât, psihologul trebuie să înceapă prin a se debarasa de toate prejudecățile vagi și de cele personale în ceea ce privește selecția simptoamelor, pentru că această chestiune necesită concluzii foarte bine închegate și niciuna dintre verigile raționamentului său nu-și permite să fie slabă. De fapt, psihologul trebuie să meargă până acolo unde va putea zice: „Dacă eu aș fi fost în aceeași situație ca acest copil, dacă asupra sensului vieții aș fi avut aceeași interpretare eronată și dacă aș fi fost format precum el, atunci aș fi avut aproape aceleași simptoame ca și el.” Și numai atunci, după o deplină identificare cu copilul, el ar putea concluziona asupra unei veritabile înțelegeri a cazului respectiv și a descoperirii motivului pentru care copilul a ales să se exprime folosindu-se de simptoamele respective.
Nu putem înțelege selecționarea simptoamelor decât dacă le considerăm ca pe niște creații ale individului, ca și cum ar fi niște opere de artă. Trebuie să ne ștergem din minte judecățile ce n-am impus, și să acceptăm cu admirație faptul că fiecare individ este artizanul propriului mod de viață, și asta chiar și în privința propriilor sale erori. În spatele erorilor sale nu se ascund cele mai potrivite dintre influențele la care a fost supus, iar reacția individului la aceste influențe a fost una eronată.
Atunci când ne străduim să dovedim ceva anume pornind de la un anume simptom, nu o putem face decât dacă considerăm simptomul respectiv ca fiind o parte a unui întreg, ceea ce vrea să însemne că trebuie să găsim în fiecare simptom acel-ceva care este mai profund decât semnele exterioare, vizibile, acel-ceva care subînțelege manifestarea actuală, precum și forma suferinței însăși. Trebuie să privim dincolo de durerea de cap, dincolo de simptomul de anxietate, de idea obsesională, dincolo de faptul că individul este un hoț sau că la școală este un pierde-vară. Dincolo de toate astea se ascunde încă ceva, ceva personal și care aparține în întregime persoanei respective. Frazele și formulele nu ne vor fi de ajutor pentru că, cu cât observăm mai clar simptoamele și cu cât înțelegem mai bine structurarea psihicului, cu atât mai mult realizăm că nu există două simptoame care să aibă exact aceeași semnificație. Există întotdeauna diferențe între ele, iar între aceste diferențe unele sunt foarte evidente. Însă în fiecare dintre cazuri putem enunța o ipoteză generală. Astfel, putem întotdeauna spune: „În acest simptom, în această exprimare creativă – creatorul și stăpânul fiind întotdeauna pacientul însuși – există inevitabil o mișcare care țintește obținerea unui soi de succes.” Întotdeauna va fi un „Eu vreau” și niciodată un „Eu sunt”; o dorință-de-a-deveni care nu poate rămâne invizibilă celui care studiază selecționarea simptoamelor. Fie că o vrem, fie că nu, orice student ar putea stabili o legătura între selecția une simptom și strădania individului în atingerea unui anume scop, însă nu va sesiza profunzimea ei și nu va înțelege deplin această străduință dacă perspectiva lui asupra situației este una eronată.
Întâi de toate trebuie să ne oprim asupra chestiunii eredității – și să vedem dacă ea joacă un rol în selecționarea simptoamelor, deoarece, adesea examinând arborele genealogic al unui pacient, constatăm o anumită similitudine cu simptoame deja exprimate în familia sa. Ei bine, am spus deja că nu putem niciodată trage concluzii pornind de la asemănările exterioare ale unor exprimări simptomatice similare, iar aici putem sublinia o dată în plus că, chiar dacă doi indivizi – chiar și dacă există legături strânse între ei – „se apucă” amândoi de unul și același travaliu, rezultatul obținut de fiecare dintre ei nu este niciodată unul și același. În Psihologia Individuală încercăm să scotem la lumină toți factorii care au făcut ca un individ să apuce o cale greșită, iar primul dintre acești factori este opinia copilului despre sine însuși: sinele fizic, atitudinea față de corpul ce i-a fost dat și care trebuie să suporte exigențele lumii înconjurătoare. Nu este foarte dificil să vezi că un copil este sigur de sine, că altul este mai puțin încrezător în sine, că unul este foarte activ, iar altul este mai puțin; că unul este temător și centrat pe sine însuși, iar că altul este tot timpul gata să fie laolaltă cu ceilalți, să facă lucruri împreună, să coopereze, să se joace, să ajute și nu-i gata tot timpul să lase greul pe seama altuia, etc. Desigur că prin alegerea acestor exemple, nu am atins decât câteva tipuri generale, iar aceasta nu ne va fi suficient în rezolvarea problemelor individuale, căci invariabil există mii de variațiuni de luat în considerare în cazuri individualizate. Totuși, ceea ce putem observa foarte iute, este influența pe care o are constituția fizică a copilului asupra acestuia, precum și măsura în care el este sănătos fizic; de asemenea, felul în care el reacționează la propriul corp și la propriile organe, felul în care se adaptează și le utilizează. Pentru un copil este foarte ușor să se înșele. Oricare ar fi mediul său înconjurător, copilul se găsește confruntat cu exigențe ale vieții, și oricât de lejere ar fi acestea, ele tot au o influența asupra respirației copilului, a mișcărilor sale, asupra felului în care asimilează mâncarea, asupra curățeniei personale, etc. Sigur că toate aceste funcții zilnice au de-a face cu sănătatea organică a copilului. Psihologia Individuală (nt. acesta este numele abordării căreia i-a pus bazele Alfred Adler după delimitarea, clarificare conceptuală și departarea de psihanaliza lui Sigmund Freud) poate afirma cu mai multă certitudine decât până acum că toți acei copii născuți cu defecte organice sunt influențați mai mult sau mai puțin de acest aspect al vieții lor; ei ne dau impresia unei slăbiciuni individuale, a unei insecurități și a unei inferiorități, care devine și mai pregnantă când individul se găsește într-o situație dificilă.
Este momentul să fac vorbire despre un punct foarte important care ne va apropia de înțelegerea selecționării simptoamelor. Dacă o astfel de situație de insecuritate, de sentiment de inferioritate, persistă pentru o lungă perioadă de timp, atunci este clar că copilul își va planifica viața și stilul de viată în concordanță cu aceasta. Prin urmare, putem concluziona că defectele fizice acționează ca un sort de „antrenament” pentru copil, în sensul că în funcție de acesta, copilul va deprinde o anumită atitudine față de sarcinile vieții, un antrenament a cărui caracteristică principală este că permite copilului o centrare anormală pe sine însuși și dezvoltarea anumitor tendințe de caracter pe care exteriorul le va judeca drept inadecvate și nejustificate. Dar, din punctul de vedere al copilului, aceste tendințe îi sunt atât necesare, cât și justificate. Veți constata, de exemplu, că un astfel de copil dă dovadă de o prudență exagerată, aceasta fiind o trăsătură care ne spune că el are puțină încredere în sine și că presupune că lumea-i plină de pericole. Veți regăsi trăsături de genul hipersensibilității care semnifică frica mare a copilul de a fi se regăsi perdant în cazul unui atac. Veți găsi trăsături de tipul nerăbdării, ceea ce-i, de asemenea, un semn al lipsei de încredere în sine, un semn că el nu poate aștepta, că dorințele lui trebuie împlinite imediat pentru că altfel trăiește echivalentul unui eșec.
După cum știți, există simptoame de natură fizică care apar în mod repetat sau ce cronicizează deși în spatele lor nu există nicio cauză organică. Adesea, totuși, ele divulgă „locul minimei rezistențe” (locus minoris resistantiae) a individului. În vreme ce în anii bătrâneții pot apărea manifestări clare ale unor probleme organice, vedem că în vremea copilăriei individul, fără a resimți bizareria situației, se va preocupa în mod particular și va dezvolta capacitatea creativă a ceea ce este „locul minimei sale rezistențe”. Copiii care suferă într-o anumită măsură de o slăbiciune a vederii, acordă un interes special observării perspectivei, culorii, liniei, umbrei și nuanțelor ei, în vederea surprinderii unei imagini cât mai complete. Fără niciun dubiu, ei suferă o presiune deosebit de puternică, iar uneori acesta poate fi transformată într-un oarecare profit; o tensiune pe care cu timpul ei o pot dirija pe canale ce le vor oferi o înțelegere mai deplină asupra lucrurilor vizibile (pictura, etc). Uneori, însă, ei renunță repede și nu se mai preocupă deloc de lucrurile vizibile, pentru că de multe ori în încercările lor au cunoscut eșecul. Aceleași observații se aplică și altor organe deficiente, de exemplu în inferioritatea organelor care țin de alimentație. Copiii cu deficiențe ale tractului digestiv, suferă adesea o perioadă lungă de timp și trebuie să trăiască mai mult flămânzind pentru a fi sănătoși sau pentru a supraviețui; ei trebuie să înghită alimente sub forme dezagreabile și veghează permanent la propria lor alimentație în așa fel încât interesul lor devine într-un mod artificial legat de hrană. (Ceea ce Czerny a remarcat încă de acum ani de zile). Constatăm frecvent că nu numai aparatul lor digestiv este sensibil și supus îmbolnăvirii, ci și că regăsim o aceeași susceptibilitate și în cadrul arborelui lor genealogic. Adesea, aceste persoane dezvoltă un mare interes pentru hrană, și pot chiar întoarce acest interes oarecum în propriul avantaj. Dar în realitate, ei își impun o povară și se comportă într-un fel care nu-i neapărat propice unei vieți armonioase. De aceea trebuie să înțelegem un aspect subliniat în orice sferă a existenței, și anume că oricare ar fi elementul din compoziția noastră fizică, din structura existenței noastre psihice, supus unei supra-licitări, atunci armonia unei vieți obișnuite este bulversată.
Curățenia, de exemplu. Să zicem că un copil decide să insiste excesiv asupra igienei personale și să o considere ca fiind lucrul cel mai important din viața sa. Crescând, dacă va persista în a considera această idee ca fiind primordială și că abia după împlinirea exigenței de spălare, va putea surveni tot restul în vieții, atunci individul va fi la doi pași de nevroza pulsiunii de lavaj. Un astfel de individ se va prezenta lumii (nu prin vorbe, ci lăsând-și curățenia să vorbeacă în locul său) în toată splendoarea imaculării sale, în detrimentul celorlalți, iar faptul că niciodată nu-i va considera curați pe ceilalți, îl va ajuta în felul în care va coopera cu ceilalți în câmpul muncii sale. După câte pot eu vedea, există, poate, o singură funcție care stresată în mod exgerat, nu poate produce niciun rău individual sau social, iar aceasta este interesul social (nt. în limba germană, Adler folosește termenul de gemeinschaftsgefühl, termen complex şi care nu este acoperit decât parţial de traducerea engleză ori de cea românească). Eu cred că recunoașterea rolului vital pe care îl joacă supra-accentuarea unei caracteristici, ne poate ajuta foarte mult în înțelegerea unui mare număr de simptoame, atât din interiorul, cât și din exteriorul sferei nevrozei.
Să luăm exemplul unui copil care a cunoscut dificultăți nutriționale. Profund preocupat de toate problemele legate de alimentație, lacom în special la mâncare, el nu va întârzia a vedea conexiunea dintre comportamentul alimentar și chestiunea banilor, lărgindu-și interesul pentru a-i include și pe aceștia din urmă. Regăsim adesea această dublă aviditate la o tipologie ce-am descris acum multă vreme, numind-o „Napoleonul de buzunar”. Există numeroase astfel de exemple și, uneori, ele deschid perspective de o natură atât de interesantă încât vă pot recomanda călduros să păstrați în minte acest aspect. Cu mult timp în urmă, Czerny sublinia importanța sistemului nutritiv în dezvoltarea psihicului individului și, de asemenea, în problematica nevrozelor. În fiecare caz, individualizat, există și alte puncte demne de menționat, dar pe care nu le pot aborda într-un astfel de material. Aici nu pot decât să indic psihologului o cale de urmat. Bineînțeles că uneori această cale este clar vizibilă, alteori ea este dificil de urmat, acest lucru este un lucru valabil nu numai în cazurile inferiorităților de organ care au influențat modul de viață al individului, ci este valabil în toate cazurile în care într-un fel ori altul, copiii s-au plasat în mod artificial într-o puternică opoziție cu cerințele vieții și nu sunt, prin urmare, pregătiți a satisface exigențele civilizației.
Trebuie, de asemenea, să ținem cont de influențele legate de educația copilului, influențe care se exercită asupra lui încă de la cea mai fragedă vârstă. Nu numai condițiile economice ale familiei, sau atitudinea profesorilor, sau competențele și experiența mamei, ci tot ansamblul situatiei familiale. Căci influențele vieții sociale se infiltrează încă din leagăn și sunt întotdeauna prezente, influențând copilul pe măsură ce crește.
Pentru a-și proteja propria personalitate, copilul este obligat să adopte o anumită atitudine față de familie; el trebuie să găsească o „direcție” pe care să o urmeze, iar într-un fel sau în altul, această direcție vizează rezolvarea tuturor problemelor vieții sale. În același timp, situația familială va fi un factor puternic stimulant și motivant, un factor care poate cu ușurință influența alegerea simptoamelor de către un copil; iar noi nu trebuie să negliljăm niciodată să reflectăm asupra felul în care aceasta a afectat psihismul copilului. Copilul trebuie să fie pregătit să răspundă unui flux constant de exigențe din partea vieții, exigențe care sunt destul de uniforme pentru oricare individ. Mama este cea care după putințele ei trebuie să-l ajute să pregătească cât mai bine această confruntare, pentru că, în final, atitudinea pe care el o va adopta, nu este în fapt decât rodul unei creații umane, și nicidecum soluția ideală a tuturor problemelor existențiale. De aceea, vom vedea tot felul de rezultate diferite obținute de pe urma educației copilului și a tentativei de a pune capacitățile sale primordiale în armonie cu viața civilizată. Putem vedea că vor fi făcuți nenumărați pași greșiți, că erori vor influența atitudinea copilului și-l vor face să încline către o anumită direcție [nt. în atitudinea lui față de viață], în așa fel încât inevitabila întâlnire cu problemele și sarcinile vieții îl va găsi într-o stare de pregătire precară. Am putea gândi aceste probleme ale vieții (bineînțeles că nu mot-à-mot) într-o lumină similară problemelor de matematică. Și atunci soluția corectă la o anumită problemă o vor avea doar cei care au urmat o formare în matematică. Noi trebuie să ne formăm copilul în așa fel încât el să devină un individ cooperant, în acord cu cultura noastră; trebuie să-l antrenăm să fie gata să rezolve numeroasele probleme care nu por fi soluționate fără interesul social; problemele lui „Eu” și „Tu”, problemele ocupaționale, problemele dragostei, cele pentru care este esențial ca individul să dețină un interes suficient pentru partenerul său și pentru ceilalți oameni, în general.
După cum știm, modul de viață este fixat până cel târziu cel de-al cincilea an de viață și nu suferă schimbare atâta vreme cât individul nu înțelege deficiențele construcției sale despre lume și nu le corectează. Acest stil-de-viață are o formă și o amploare care corespund stadiului de progres atins în viața copilului la momentul în care stilul se fizează. Deci, întrebarea care se pune este următoarea: în ce fel anume acest stil-de–viață special construit, cu influențele sale înrădăcinate de la mamă, de la mediul înconjurător, și, de asemenea, de la capacitățile creative proprii copilului, va reacționa atunci când copilul se va vedea confruntat cu o problemă față de care în stilul său de viață nu este pregătit să-i facă față? Răspunsul individului la acestă problemă ne va spune imediat în ce măsură ideile false despre lume și viață s-au strecurat în construcția stilului său de viață și ce amprentă și-au lăsat. Uneori, un copil reacționează într-un fel complet dependent de o altă persoană, ceea ce-l leagă de aceasta din urmă, iar acesta este cazul copilului răsfățat. În realitate, nu există decât foarte puțini copii care să nu fi fost menajați în copilăria lor, și este posibil ca orice copil la începutul vieții sale, să să cunoască răsfățarea într-un anumit grad. Astfel, modul potrivit de a forma un copil, este acela care cât de timpuriu posibil, deprinde copilul să devină un cooperator independent, acesta fiind scopul căruia îi sunt consacrate toate eforturile noastre. Și cu siguranță că nu am ajunge să vorbim despre simptoame, despre eșecuri și despre căile familiale urmate de către psihism, dacă am avea credința că responsabilii cu ale vieții sunt cu toții co-operatori, și că aceștia au iubit, au muncit și au trăit într-un mod cooperativ. Doar că nu este chiar așa. Astfel dintotdeauna omenirea este ocupată cu crearea de legi și cu instituirea de îmbunătățiri corective, etc. Dat fiind că metoda perfectă de educație a unui copil nu este decât arareori utilizată, întotdeauna vor fi numeroase puncte slabe în dezvoltarea fiecărui copil. Iar aici intervine funcția cea mai importantă a educației, adică aceea de a descoperi și de a ameliora încă dintr-un stadiu precoce al vieții copilului aceste puncte slabe. Oamenii vin adesea să mă consulte pentru a protesta: „Am făcut absolut tot ce-am putut; am căutat să-l fac cât mai independent și nu am avut niciun succes. De exemplu, nu vrea să mănânce, nu vrea să se culce, își evacuează greu intestinele, este gelos pe sora lui mai mică, udă patul, ne trezește noaptea, etc.” Nu le putem răspunde decât: „În orice caz, metoda pe care ați folosit-o, n-a dat rezultatele scontate!” Probabil că până astăzi nu am atins încă acel stadiu în care este posibil să educi un copil într-o asemenea măsură încât el să se orienteze intr-un mod natural către cooperare. Cu siguranță că în această privință societatea ar putea face mai bine decât o face astăzi, iar dacă ar face mai mult, atunci cu siguranță că nu ar trebui să suportăm copii care refuză să se achite de funcțiile cotidiene ale unei vieți civilizate. Căci un copil nu refuză aceste funcții civilizate decât atunci când mama lui nu reușește să i le transmită. Cu toate că pot exista dificultăți de surmontat în formarea unui copil, nu există niciun dubiu că ele pot fi surmontate cu succes. Iar dacă cineva are dubii, atunci țin să-i zic: „Dacă nu credeți că putem forma un copil astfel încât el să se adapteze exigențelor civilizate, nu credeți, totuși, că este posibil să formăm orice copil în a face exact contrariul acestora, adică că murdărească patul, să fie dificil la mâncare, să nu meargă la culcare și să-și deteste tatăl și mama?” Asta cu siguranță că nu ar fi prea dificil de făcut. Vedem, așadar, că toată problema simptoamelor este o chestiune care ține de educație, și că este vorba despre copii răsfățați – care nu au putut face față problemelor vieții și care sunt obișnuiți cu împlinirea a oricăror dorințe de către alții. Ei urăsc pe oricine încearcă să stea în drumul satisfacerii dorințelor lor. Aceștia sunt copii care se leagă foarte intens de o persoană și încearcă să-i elimine pe toți ceilalți din viața lor. Aceștia sunt copiii care mai târziu (dar chiar și la un stadiu precoce), în cazuri extreme, pot fi descriși ca având un sindrom oedipian. Ei își poartă sieși o dragoste intensă și se fălesc zicând: „Eu sunt primul la rând; nu îi vreau și nici nu mă obosesc să mă preocup de ceilalți.” Încă de la o vârstă foarte fragedă putem vedea refuzul lor de a coopera: formarea lor întru inadaptare începe cu prima lor zi de viață. Nu știu cum să accentuez mai mult asupra importanței nu numai de a nu răsfăța copilul din primii săi ani, dar de asemenea de a introduce o metodă clară încă de la debutul vieții pentru a evita pericolul unui conflict viitor cu exigențele vieții civilizate. Ca regulă generală, am încrederea că putem reuși. Și nu ajută la nimic să considerăm lucrurile ca fiind simple și astfel să gândim că copiii neîngrijiți sunt „în mod natural” înclinați să fie problematici.
Să vorbim acum despre problema copilului răsfățat. Acești copii trăiesc o situație în care sentimentul lor de inferioritate se intensifică într-un mod nemaipomenit; iar astăzi cunoaștem cu toții că această condiție există pentru că un copil răsfățat consideră orice situație ca fiind potențial periclitantă, ca pe o amenințare a limitelor sferei sale de influență, astfel încât el trăiește într-o lume în care suspectează prezența permanentă a unor pericole, a insecurității și a eșecului. Măcar, în cercul său de răsfăț copilul este rege, iar noi cunoaștem că copiii alintați sunt cei mai bine pregătiți pentru a deveni copii-tirani decât orice altceva. Mama este prima persoană a fi supusă tiraniei deoarece ea este prima persoană a se oferi pe sine însăși copilului, ceea ce face ca răsfățarea de către mamă să fie principala cauză ca un copil să apuce căi greșite. Există astăzi nenumărați părinți care nu posedă o înțelegere tocmai potrivită asupra realităților vieții; uneori ei înșiși au avut o copilărie răsfățată și sunt tributari unor tradiții înșelătoare. Și fac eroarea de a transmite copilului lor propriile noțiuni greșite [nt. despre lume și viață]. De exemplu, ei pun un accent exagerat pe chestiunea mâncării, dând astfel copilului posibilitate de a se răzvrăti contra mâncării. Și dacă un copil alintat remarcă faptul că răzvrătindu-se va primi și mai multă atenție și grijă, atunci mai abitir o va face. Nu poate fi niciun dubiu că un copil care refuză mâncarea are un simț al superiorității mult mai dezvoltat decât toți ceilalți copii și obține o satisfacție mult mai mare din cursa sa pentru superioritate în comparație cu ei. După câteva încercări de ajustare, acești copii alintați ajung să cunoască foarte bine punctul de la care pot reîncepe întotdeauna bătălia lor. Precum niște strategi încercați, copii răsfățați atacă acolo une rezistența celorlalți este cea mai vulnerabilă. Așa că dacă familia pune accentul pe curățenia patului, iar copilul are motive să creadă că va putea atrage atenția din partea mamei atât noaptea cât și ziua, atunci ne putem aștepta că el va deveni un udător de pat. Afirmînd acestea, precizez că nu neglijez câtuși de puțin faptul că existența unor deficiențe organice funționale, a unor anomalii fizice, etc., vor juca și ele un rol în toate acestea. Dar, dacă un copil alintat suferind de probleme fizice minore (lucru valabil și în cazul copiilor alintați și care nu au astfel de probleme) va fi certat în mod constant pe un subiect cum ar fi maniera corectă de a vorbi, sau de a mînca, sau de a dorim, de a-și evacua intestinele, de a urina, etc. – și i se vor ține prelegeri de o așa manieră încât el să realizeze impactul pe care îl are asupra celorlalți, atunci cu mare certitudine el va deveni un bâlbâit, un dificil la mâncare sau la culcat, și un pișăcios în pat. Și la fel stau lucrurile în privința dificultăților de evacuare intestinală. Mulți dintre părinți consideră evacuarea intestinelor ca pe o chestie de importanță vitală. Acest fapt va fi repede remarcat de către un copil alintat și va face în așa fel încât familia să ajungă să petreacă un timp prețios în jurul chestiunii evacuării intestinale a acestuia. Copilul se mișcă practic instinctiv, străduindu-se în atingerea nevoilor sale și își plasează în mod automat propria satisfacere pe un nivel superior celorlalți, astfel încît într-un fel sau în altul el să poată să-și croiască un drum către centrul cercului de răsfăț.
Cu siguranță există și alte aspecte ce ar putea fi discutate, dar intenția mea principală este de a arăta în ce fel o educație defectuoasă conduce la selecționarea anumitor simptoame. Iar dacă aceste simptoame dispar la un moment dat, acest fapt se va datora întotdeauna faptului că individul se regăsește într-o situație în care ele nu-i mai servesc la nimic. Pe măsură ce individul crește, situațiile problematice cu care se poate confrunta, sunt acelea la care nu se poate adapta, iar capacitatea lui de adaptare este defectuoasă deoarece el nu a deprins să fie un membru social, un cooperator cu ceilalți membri ai comunității. Într-o astfel de situație, apare o tensiune fizică, o tensiune care prin intermediul sistemului vegetativ va implica organele vulnerabile ale corpului individului, sau am putea spune că o inferioritate de organ se va manifesta. Pe măsură ce va descoperi utilitatea și eficacitatea une anumite metode de interacționare, persoana răsfățată o va utiliza din nou și din nou. Ca și în cazul nevrozei, obiectivul acestui individ este de a obține întotdeauna sprijin de la ceilalți; de a exploata tendința socială a celorlalți indivizi.
În mod deliberat am ales să prezint în acest capitol doar cazuri simple deoarece principalul meu obiectiv este acela de a arăta cum putem învăța să înțelegem felul în care se produce selectarea simptomului la copil. În continuare, aș dori să precizez că în cazul copiilor cărora le lipșește interesului social (n.t, în terminologia germană, gemeinschaftsgefühl, concept-cheie din teoria lui Alfred Adler), apare și lipsa unei alte importante capacități, o abilitate care determină în mod profund valoarea unui individ, și anume interpretarea activă. În viața de astăzi, încă chiar din copilăria mică, este foarte dificilă evitarea unei interpretări active, dar putem face încă multe pentru a reuși în această direcție, situație pe care o regăsim în cazul unei nevroze. Fiecare dintre noi se confruntă cu sarcinile vieții pentru că trăim într-o lume comunitaristă, dar în nevroză împlinirea acestor sarcini este redusă la minim. Individul nevrotic se atașază de o altă persoană care asumă și partea lui de responsabilitate; el insistă asupra cooperării între oameni, dar în același timp el însuși nu contribuie practic cu nimic. O astfel de situație nu poate exista decât dacă individul se simte amenințat de un posibil eșec, atunci când are chiar și o vagă impresie că ar fi prea slab, că nu are nicio valoare reală. Aceștia sunt indivizii care nu se gândesc decât la ei-înșiși și la propriul orgoliu: nu vor putea niciodată să se eludeze pe sine din ecuație, nu pot niciodată să-și concentreze toată forța pentru prea puțin pentru ei înșiși, și nu gândesc decât în termeni de tipul: „Cum îmi stă? Oare ce impresie o să fac? Oare ce cred oamenii despre mine? Eu ce câștig?”. La acești oameni găsim puternice sentimente antagoniste, gelozie, îndărădnicie în pofida a tot, etc. – ceea ce întotdeauna indică faptul că atitudinea lor către societate este una ostilă. Este o tendință care poate fi descoperită încă de la debutul vieții unui individ și care arată că educația sa nu i-a putut transforma prototipul (nt. termen este încă utilizat de către Henry Stein – promotor al CADP, Classical Adlerian Depth Psychotherapy, și care reprezintă în fapt individul imediat după naștere) într-un individ cooperant. În toate cazurile, dacă examinăm linia vieții a unui individ încă din copilărie, vom observa o coroborare a faptelor sale în această direcție.
Încă ne rămâne de discutat despre cum se manifestă puterile creatoare ale individului în formarea simptoamelor. Permiteți-mi să dau un exemplu: dacă mintea-mi scornește un scop care ar însemna să evit să mă mobilizez în sarcinile vieții, și că încă din copilărie, din cauza sentimentului meu de anxietate am fost deprins să las pe altul să facă în locul meu, să mă îngrijească, să mă susțină, să-și sacrifice libertatea proprie și să devină robul meu. Ei bine, într-o astfel de situație trebuie să fac în așa fel încât cu trecerea vremii aceasta să devină pe cât de mult se poate favorabilă mie și să îmi permită atingerea scopului personal fără a mă expune niciunui pericol. Așadar, în ce fel anume îmi voi modela anxietatea, această anxietate care mă absolvă de orice cooperare socială și care forțează o altă persoană să mă ușureze de povara acestei angoase?
La această întrebare pacienții ne dau un răspuns foarte clar. Ei nu înțeleg cele ce ne spun în același fel în care o facem noi și nu au nicio idee asupra faptului că ne deschid ferestrele uzinei mințiilor și ne permit să privim și să observăm ceea ce se petrece, de fapt, atunci când ei ne spun, de exemplu: „Simt că pământul mi se clatină sub picioare”, sau „Mă gândesc la moartea soțului meu”, sau „Mi-e frică să nu-mi pierd cunoștința, să nu fac o criză de inimă”, etc. În mod special în cazul individului răsfățat, gândurile despre posibila moarte a celorlalți joacă un rol nemaipomenit de important pentru că moartea i-ar putea priva de susținere, moartea celuilalt ar face să dispară unul dintre subiecții tiraniei lor. Pacientul este întotdeauna preocupat de gânduri de coșmar privind cele ce ar putea ajunge să trăiască dacă i-ar dispărea spijinurile, dar grație gândurilor lui, care pentru el ating niveluri de viață și de moarte, el este capabil să creeze o foarte puternică anxietate, să ajungă să se simtă ca și cum persoana în cauză ar fi moartă „cu adevărat”. Care va să zică el se identifică unei situații care ar putea, eventual, apărea într-un viitor. Acestea le regăsim adesea la pacienții melancolici care trăiesc ca și cum catastrofa s-a produs deja.
Cititorul va avea ocazia pe parcursul altor studii de a examina mai pe larg problematica selecționării simptoamelor la persoanele nevrotice adulte. Deocamdată, voi spune doar că dacă pe parcursul copilăriei un simptom este selecționat și dovedit realizabil și fesabil, atunci pe parcursul vieții sale adultul nevrotic il va folosi adesea ca pe un mijloc favorabil în vederea atingerii obiectivelor lui asociale. Aici nu este vorba despre „represalii”, ci despre profitarea prezentă și viitoare de pe urma unor experiențe din trecut.
În încheierea prezentului studiu, aș dori să citez două exemple simple care vor facilita citorului înțelegerea mai clară a întregii problematici a selecționării simptoamelor.
Cazul 1. Un băiat în vârstă de 13 ani era în clasa a 5-a la școală publică ceea ce înseamnă că fusese de două ori „repetent” deja. Era considerat ca fiind cel mai rău element al școlii, iar în plus de repetență, comisese furturi în diverse împrejurări și în mai multe rânduri fugise de acasă pentru mai multe zile fiind găsit și readus acasă de Poliție. La școală profesorul acestui elev a căutat să amelioreze comportamentul acestuia pedepsindu-l ori făcându-i morală, însă nici una dintre aceste încercări nu a funcționat. În final, elevul a fost trimis într-o școală de corecție unde ajunse cu un certificat care atesta faptul că este „slab la minte”.
Unul dintre profesorii de la școala de corecție era unul dintre învățăceii mei, și nu s-a oprit doar asupra simptoamelor descrise, ci a căutat să cerceteze și asupra modului de viață al băiatului și, în consecință, al felul său de a alege simtoamele, profesorul acesta fiind convins că nu există doi hoți identici între ei. Știind că erorile băiatului erau manifestările întregii sale personalități, s-a străduit să cerceteze nucleul acestei personalități cu gândul de a găsi „constituția psihică”.
Și-a dat seama că putea aborda chestiunea sub orice unghi pentru că (pentru a reveni la comparația noastră muzicală) în fiecare simptom se regăsește leitmotiv-ul complet și fundamental al individului. Prin urmare, a început prin a cerceta rapoartele anuale individualizate din perioada parcursului școlar al băiatului. De acolo, a aflat că băiatul avusese rapoarte favorabile pe parcursul primilor trei ani și că doar începând din clasa a 4-a acestea se înrăutățiseră. Concluzia a fost că pentru un motiv sau altul, copilul nu fusese pregătit să se confrunte cu exigențele clasei a 4-a. Profesorul intui că în clasa a 4-a avusese loc și o schimbare de institutor, ceea ce se dovedi adevărat. De asemenea, a putut afla că pe parcursul primilor 3 ani, copilul avusese un institutor prietenos, și schimbarea a făcut să se regăsească în fața unuia neprietenos, ceea ce spunea că în stilul său de viață copilul nu fusese pregătit de confruntarea cu un profesor neînțelegător. S-a putut trage concluzia că băiatul fusese un copil răsfățat care progresase doar condiționat (așa cum o cerea stilul vieții sale), adică numai atunci când era tratat într-un mod plăcut lui. Ca urmare, cu o astfel de constituție psihică, era evident că dacă copilul era supus unui test al capacităților lui de funcționare – cum fusese cazul în confruntarea cu un profesor strict – atunci copilul se vedea obligat să răspundă printr-un simptom care exprima refuzarea unei astfel de situații. Profesorul de la școala de corecție a putut concluziona acestea doar prin examinarea buletinelor școlare ale copilului, iar copilul a validat aceste observații. De asemenea, profesorul l-a întrebat: „Ce ai făcut cu lucrurile și cu banii pe care îi furai?”, iar băiatul a răspuns: „I-am dat altor băieți pentru ca ei să devină prietenii mei pentru că eu nu aveam niciun prieten; pentru că sunt sărac și cel mai prost din clasă, ceilalți mă evită întotdeauna”.
Aici vedem din nou la lucru influentul leitmotiv de bază; un leitmotiv care face ca furatul să fie selecționat ca simptom. Putem vedea dorințele băiatului, setea lui de afecțiune și disponibilitatea lui de a o obține pe căi neortodoxe. Am putea presupune că a fost răsfățat de mama lui, însă această presupunere trebuie coroborată cu alte fapte din voața copilului. Prin urmare, el a fost întrebat: „Care era obiectivul tău fungind de acasă?”, iar el a răspuns: „Mă ascund în pădure sau în vreun hambar. Însă tot timpul noaptea ieșeam în pădure ca să adun lemne pe care le puneam în fața bucătăriei pentru ca mama să aibă cu ce să facă focul pentru a găti.” După cum vedem, acesta este o situație în care el fură din nou; de această dată o face cu scopul de a-și mitui mama, pentru a-i obține afecțiunea, tot așa cum a făcut și cu colegii de la școală. Aceasta este singura modalitate pe care el o cunoaște și o folosește pentru a obține suficientă atenție, înțelegere și afecțiune din partea celorlalți, acesta fiind un aspect principal al vieții sale.
Ar putea cineva sugera o cale mai bună? El este un elev rău, dovedit de către profesorul său și nepregătit în a-și găsi un rost în viață – cum ar putea cineva ca el să-și facă prieteni? În circumstanțele date, eu nu mă pot gândi la mijloace mai eficiente decât cele pe care le-a ales el. Putem spune că în ciuda rezultatelor școlare, el este un băiat inteligent. Și-a făcut treaba cu aceeași minuțiozitate ca și oricare altă persoană inteligentă!
Aici puteți vedea selecționarea unui simptom; puteți vedea felul în care el atacă punctul vulnerabil pentru a-și atinge scopul. De la școală băiatul nu se aștepta decât la mustrare. Dacă eu m-aș fi așteptat la un asemenea tratament, cu siguranță că nici eu nu m-aș mai fi dus la școală. Această alegere este inteligentă, potrivită și intensă. De acasă a fugit pentru că tatăl său era strict și pentru că dacă venea acasă cu note proaste, tatăl îl bătea, iar maică-sa plângea și devenea ostilă. Iar el fugea de acasă pentru a putea ajunge la inima mamei lui. Vedeți, așadar, că în fiecare dintre simptoame există mai mult decât surprindem la suprafață, în profunzime există întotdeauna un leitmotiv. Baiatul fură pentru a-i mitui pe ceilalți, fuge de-acasă ca să-și neliniștească mama și pentru a-i câștiga afecțiunea, iar la școală refuză împlinirea exigențelor cerute protestând în acest fel împotriva lipsei de înțelegere resimțite din partea profesorului. Toate aceste simptoame fac parte din străduința lui de a obține căldură umană, afecțiune, de a fi menajat (nt. pampered, în originalul în limba engleză). Exemplificând cu acest caz, îmi doresc să vă arăt și felul în care constituția psihică își găsește rădăcinile în copilăria acestui băiat. Voi da curs acestei demonstrații pornind de la două dintre amintirile timpurii ale acestuia, deoarece așa cum am explicat cu alte prilejuri, amintirile sale ne vor spune care dintre numeroasele incidente din viața sa i-au lăsat o amprentă în memorie: „Când aveam patru ani, tata m-a trimis să-i caut un ziar, dar…”. Aici, putem deja comenta asupra cuvântului „dar” care este suficient pentru a ne tălmăci faptul că acest copil este pe punctul de a căuta să se sustragă cerințelor impuse de tatăl cel sever. El nu se interesează în fapt cerințelor tatălui, tot așa cum mai târziu nu-i va păsa nici de exigențele profesorului cel sever. Amintirea timpurie continuă după cum urmează: „… dar eu m-am dus să mă întâlnesc cu un unchi care mi-a dat prăjituri pe care eu le-am adus mamei mele.” În timp ce urmărim dezvoltarea planului său, putem vedea că copilul nu se interesează decât de mama lui; el își va arăta atenția către altcineva – fie bărbat, fie femeie – dacă și numai dacă această persoană îl va menaja, îl va răsfăța, așa cum o face mama lui. Ca și cum, fără răsfăț (nt. fără a fi menajat, fără a fi favorizat într-un fel sau în altul), el nu va avansa niciodată în viață.
În ceea ce privește tratamentul acestui copil, putem înțelege că el nu va putea fi influențat atâta vreme cât nu este într-un prim timp răsfățat, iar acest aspect nu poate fi înțeles decât dacă am reușit să surprindem într-adevăr quintesența stilului său de viață. Bineînțeles că nu vom obține nimic răsfățându-l; nu ar fi decât să repetăm un tratament pe care l-a mai cunoscut. Însă dacă nu o facem, dacă nu-l „încălzim” nițel la început, el nu va putea fi receptiv. Acesta este aspectul observat de către profesorul de la școala de corecție, el continuând să se ocupe de copil urmând această direcție.
Cealaltă amintire timpurie a acestui copil este următoarea: „Eram într-o gară și un vagon de marfă a luat foc. În vagon erau o mulțime de mingii pentru copii. Ceferiștii au încercat să salveze de foc aceste mingii și le aruncau afară din vagon. O întreagă liotă de copii și de adulți se adunaseră la fața locului și luau mingiile de cum erau aruncate din vagon.”
Vedem bine că încă de cînd avea doar trei ani, furtul devenise ceva facil și fezabil. De la un astfel de eveniment, acestui copil îi este lesne să tragă concluzia că lucrurile pot fi foarte simple, fără bătaie de cap, fără necesitatea de a coopera, fără exercitarea vreunui efort personal, pur-și-simplu lăsând pe ceilalți să facă treaba. Ca și cum ajutorul ceilalți este oricum asigurat, așa că putem împărți roadele muncii lor.
Mai departe aș dori exemplific din nou, cu un caz necomplicat dar care exprimă foarte clar procesul selecționării simptoamelor. Citind rândurile ce urmează, aș dori să vă amintiți un lucru despre care am făcut deja vorbire: copiii răsfățați sunt lași și anxioși pentru că sunt obișnuiți să obțină întotdeauna ajutor de la ceilalți, și când ajung în situații în care se simt amenințați în felul lor de a fi, ei vor dezvolta mereu simptoame de anxietate.
Cazul 2. Un copil care la vârsta de cinci ani era unul dintre copiii cei mai refractari pe care i-am putea imagina. Își solicita mama într-atât de mult încât aceasta era întotdeauna într-o stare de epuizare. Se urca încălțat pe mese, linciurea cu mâinile în farfuria de supă; luase șubelnița și deșurubase toate șuruburile cadrului de la pat, distrusese toate jucăriile, etc. Dacă maică-sa vroia să citească, îi stingea toate luminile, dacă cînta la pian, el se pornea să urle din toți rărunchii. Este clar că era o povară teribilă pentru părinții săi, iar aceștia au făcut tot ce au știut mai bine pentru a-l redresa. Încă din acest stadiu al cazului putem face observația că aceste comportamente răutăcioase sunt cu siguranță consecința unor testări cărora copilul le-a fost supus într-un fel sau în altul; iar în acele situații el s-a confruntat cu ceva căruia nu i-a putut face față. În cursul timpului părinților li s-au dat tot soiul de sfaturi și li s-a spus să-l lase să iasă afară cu alți băieți. Ei bine, atunci când ei au făcut acest lucru, băiatul s-a îmbibat de cele mai imunde exprimări și revenea acasă împuțit din cap până în picioare.
Taică-su l-a dus la Zoo gândind să-i abată mintea către alte lucruri. Și drept consecință baiatul a atras atenția părinților lui dezvoltând probleme de somn, urlând noaptea (cum o fac adesea copiii răsfățați), având chiar uneori comportamente de tip somnambulist. După ce fuseseră la Zoo, strigătele nocturne au crescut în intensitate, și nu se mai dădea dus la culcare; nu mai putea închide ochii de frica șerpilor pe care ii arătase taică-su la grădina zoologică și pe care acum îi vedea de cum închidea pleoapele. După cum vedeți, odată dus la Zoo, acest copil folosea pur-și-simplu această instituție după bunul plac dictat de stilul-vieții lui. Acest copil fusese supus unui test odată după nașterea fratelui său. Consecința venirii pe lume a fratelui său a făcut ca atenția de care beneficiase până atunci să se restrângă, iar el încerca toate mijloacele posibile pentru a recâștiga statutul de figură centrală de care se bucurase până atunci.
Vedem că acest copil a ales anxietatea ca simptom. De ce oare nu a ales să ude patul? Sau să aibă probleme la defecare? Avea el oare o problemă diferită, poate moștenită? Avea el alte „zone erogene” (nt. probabil că autorul face aici o referire peiorativă la modalitatea psihanalitică de interpretare propusă la acea vreme de către Freud)? Mă gândesc că poate că v-ați dori ca să fac în așa fel încât acest copil să fie unul care să ude patul, sau să-i cultiv o tendință de a avea probleme de evacuare intestinală. Ei bine, nu! Felul în care explic eu lipsa acestor comportamente, este legat de faptul că mama lui nu a acordat niciodată o atenție deosebită nici chestiunii urinatului, nici aceleia legate de evacuatul intestinului, astfel că copilul nu a avut niciodată ocazia de a realiza că și pe baza acestora ar fi putut dezvolta niște arme redutabile pentru a-și recâștiga locul pierdut.
Problema selectării simptoamelor nu poate fi înțeleasă dacă o tratăm ca pe o problemă de tip matematic care nu cere altceva spre rezolvare decât folosirea formulei potrivite. Trebuie să respingem toate încercările de restrîngere a soluției la o simplă formulă. Trebuie să realizăm faptul că în procesul înțelegerii unei situații trebuie să căutăm dovezile care stau la baza intuițiilor pe baza cărora am emis o ipoteză de lucru, intuiții ce sunt cu atât mai aproape de adevăr cu cât suntem în posesia unei importante experiențe. În plus, pe parcursul acestui proces de înțelegere, este necesară și confirmarea respectivei ipoteze.
Trebuie, așadar, ca în cursul procesului de înțelegere a cazului din perspectiva Psihologiei Individuale să putem efectua un diagnostic general, însă doar acest lucru nu este nici pe departe suficient și trebuie urmat de un diagnostic special, în așa fel încât să se poată scoate la iveală personalitatea în integralitatea ei, indivizibilă. De aceea am numit abordarea aceasta: Psihologie Individuală.
(nt. individual adică care se preocupă de totalitatea indivizibilă a persoanei; din latinescul individuus, ne-divizat; în același timp notăm faptul că termenul pretează la anumită confuzie și de aceea o mare parte dintre terapeuții formați în orientarea psihoterapeutică propusă de Alfred Adler, preferă se o numească Psihologie sau Psihoterapie adleriană).
alfredadler 
Discuție
Niciun comentariu până acum.