Interpretarea lui Adler asupra Amintirilor timpurii: istoric al chestiunii

Autor: Heinz L. Ansbacher, profesor emerit de psihologie al University of Vermont, autoritate necontestată în înțelegerea operei lui Alfred Adler, a fost cel care a consolidat înțelegerea complexului de inferioritate și a rolului jucat de acesta în căutarea puterii.

(sursă fotografie: https://alfredadler.files.wordpress.com/2019/11/70f07-6a00e54ffb2b58883401116841a449970c.jpg)

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Interpretarea amintirilor timpurii a devenit metoda nepereche, cea mai caracteristică, cea mai utilă din psihologia adleriană. Adler considera „semnificația amintirilor timpurii ca fiind una dintre cele mai importante descoperiri din Psihologia individuală” (II, p.121). Laolaltă cu analiza constelației familiei, dezvoltată în principal de Dreikurs (20), analiza amintirilor timpurii este astăzi privită de către cei mai mulți ca fiind baza evaluării personalității în citire adleriană sau în înțelegerea stilului vieții unei persoane. Scopul prezentului studiu est e acela de a explora originea acestei metode.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu asta, am dori să clarificăm încă de la început asupra aparentului paradox că psihologia adleriană este într-adevăr orientată către prezent și viitor, scop-orientată, decât orientată către trecut, deși se interesează de trecutul individului, întrebându-l despre amintirile sale timpurii. Paradoxul este lesne rezolvat dacă realizăm că omul în concepția lui Adler este privit ca fiind activ, decis, un organism parțial auto-determinat, decât ca o ființă pasivă ori simplu mecanism reactiv. Acestea lămuriri permit următoarele considerații: (a) o amintire este înțeleasă mai degrabă ca o acțiune a individului, decât ca fiind „cauzată” de către o anumită experiență; individul „alege” să rețină acel incident în particular. (b) Într-un grad necunoscut, amintirea variază față de faptele obiective, și prin acest fapt, ea este o construcție a minții individului. (c) Într-o amintire anume, felul în care individul răspunde situației descrise, este mai important decât situația în sine. Toate acestea fac ca amintirea să poată fi utilizată în terapie pentru a-i arăta individului felul său caracteristic de a acționa și a privi viitorul, și, în același timp, că încă din copilărie el poartă cu sine această imagine ca pe un semnal sau ca pe o atenționare în acțiunile viitoare.

AMINTIRILE ȘI FABRICAREA LOR

Una dintre primele luări de poziție ale lui Adler în privința amintirilor a fost aceea că: „adevărata atitudine a unei persoane în fața vieții poate fi întrezărită încă din cele mai timpurii vise și amintiri recoltate, dovedind că aceste amintiri sunt construite în concordanță cu o manieră caracteristică de a proceda ” (2, p.99). Adler a făcut această declarație în cadrul prezentării sale din 1911, la Societatea de psihanaliză din Viena, și care a marcat separarea lui de Freud. În acele vremuri Adler utiliza în general împreună cele două concepte de amintiri și vise.

A considera o amintire ca pe o construcție care ar avea un scop, era foarte departe de Freud care concepea amintirile timpurii ca fiind un fundal al experiențelor sexuale traumatizante. Adler exprimase încă din 1907 această diferențiere de Freud. În opinia lui,  cel care reprima traumele sexuale  și le deghiza în spatele unui ecran de amintiri, nu era neapărat nevroticul, ci mai degrabă „indivizii non-nevrotici erau aceia care păstrau secretul traumelor lor sexuale”. Și chiar mai important: „Nimeni nu trebuie să supra-estimeze trauma”. În schimb, oricine ar trebui să înțeleagă că „constituția găsește trauma sexuală” (23, p.252, italice în textul lui Ansbacher). Știind că la acea vreme, în 1907, Adler se folosea de metafore biologice, precum în textul său Study of Organ Inferiority (I), putem substitui „constituție” cu „individ”. Astfel, textul citat mai sus vrea să spună că individul selectează mai degrabă activ din mediul său înconjurător decât să se regăseacă expus în mod pasiv stimulilor înconjurători.

În 1912 apare opera majoră a lui Adler, The Neurotic Constitution (3) (cu titlul original de Über den nervösen Charakter – reținem aici comentariul lui Ansbacher privind faptul că el considera traducerea engleză de la acea vreme ca fiind nesatisfăcătoare, ceea ce va face ca el să nu o utilizeze în textul de față). În acestă carte, Adler consideră amintirea ca având o funcție aperceptivă „subordonată ficțiunii directoare” (68). Această ficțiune care ghidează individul, presupune că „copilul a găsit în exterior un punct unitar fix la care se va raporta și se va strădui către acesta cu toată energia psihologică a dezvoltării sale” (68). „Acest punct efectiv în afara sferei corporale, către care se orientează psihicul însuși este centrul de gravitație al gândirii, trăirii și voinței umane. Iar mecanismul memoriei aperceptive permite trecerea dintr-un sistem funcționând pe premise obiective către o schemă ce tratează subiectiv, modificată de ficțiunea viitoarei personalități” (p.68, italice în original). Prin intermediul acestor mecanisme și stări-de-fapt psihologice, „întreaga nostră orbită perceptuală devine limitată”(p.68). Adler face trimitere aici la Charcot, Kant și James. Există de asemenea o notă de pagină care menționează pe Bergson, la care ne vom întoarce mai târziu în textul nostru.

Privitor al aplicabilitatea acestor considerații în diagnostic și tratament, Adler spune: „Metoda de lucru a memoriei nostre conștiente și non-conștiente… urmează idealul de personalitate” (p.74). Prin urmare, „fiecare dintre liniile-ghid nevrotice abstracte … poate fi accesibilă conștiinței prin intermediul imaginii dintr-o amintire sau poate fi făcută accesibilă într-o astfel de imagine” (p.79). La nevrotic, imaginea din amintire poate fi adesea de o natură „traumatizantă”. Totuși, „niciuna dintre aceste imagini din memorie, fantezii din copilărie, nu a funționat vreodată patogenic ca o traumă psihică. Doar atunci, la debutul nevrozei … cele mai potrivite imagini din memorie sunt extrase din materialul unui trecut îndepărtat. Ele devin semnificative în contul utilității lor în a face posibil comportamentul nevrotic și interpretarea lui, aceasta datorându-se relevanței relației dintre ele (p.79).

Pe scurt, putem zice că memoria est „tendențioasă” (p.178) prin aceea că ea susține tendința individului. Sau că „Nevroticul nu suferă de urma amintirilor sale, ci el le fabrică” (italicele aparțin lui Ansbacher) și se folosește de ele în urmărirea scopurilor sale (p.155). „Pentru psihic, și în special pentru cel nevrotic, semnificația amintirilor rezidă în selectarea specială a acelor urme de amintire și a tendinței lor de a putea fi conectate cu apercepția nevrotică” (p.179).

A PUNE ACCENTUL PE AMINTIRILE CELE MAI VECHI

La vremea cînd scria The Neurotic Constitution, Adler nu făcea nicio distincție între amintirile timpurii și ceea ce el numea în general memorie aperceptivă și tendențioasă. De fapt, în această carte el face referire o singură dată la amintirile din copilărie în acest fel, și o face într-un mod pasager, spunînd că pregătirea unei eventuale nevroze „poate fi cel mai clar observată în amintirile din copilărie, în visele care se repetă frecvent, în expresiile faciale și generale, în jocul copiilor și în fanteziile lor despre eventuale meserii și despre viitor” (3. P.86).

În plus, există o notă de subsol în care cea mai veche amintire timpurie este menționată special după cum urmează: „Psihologia individuală … acordă o mare importanță înțelegerii celor mai vechi amintiri timpurii și a arătat că ele prezintă semne revelatorii ale vremii în care stilul vieții se construia” (3, p.80n) (O nota a lui Ansbacher zice că: Adler a folosit termeni variați de genul prima, ori cea mai veche, ori cea mai timpurie dintre amintiri. Noi trebuie să urmăm recomandarea lui Mosak (22) și să folosim doar termenii de „timpurie” sau „cea mai timpurie amintire” în traducerea variațiilor terminologice ale lui Adler, precum și în scrierile noastre personale). Dar această notă de subsol nu a fost adăugată decît în ediția din 1928. Un indiciu al acestei adăugiri tîrzii este faptul că termenul de „stil de viață” nu este utilizat de către Adler decât începând cu 1926. În 1912, cînd termenul de „amintire timpurie” nu era încă conceput în deplinătatea sensului său, întregul domeniu al memoriei și al amintirilor juca un rol mai puțin important decît visele și interpretarea acestora (această afirmație se bazează pe examinarea foarte minuțiosului index găsit în recenta ediție germană a The Neurotic Constitution, editată de profesorul Wolfgang Metzger, și la care noi ne referim pe parcursul întregii noastre lucrări. S-au găsit 59 de intrări pentru vise și cuvinte derivate, și numai 25 de intrări pentru memorie și imagini din memorie, incluzând cele două citate de mai sus asupra amintirilor timpurii).

Adler a abordat pentru prima dată în mod specific amintirile timpurii într-un material despre tulburările de somn (4) publicat în 1913. Materialul include două cazuri, dintre care unul care nu se interesa decît de gândurile de la trezire și de visul pacientului. Al doilea caz începe de asemenea cu gândurile din timpul nopții și de la trezire, dar le leagă de o serie de amintiri timpurii. Subiectul este un medic care își amintește mai multe întâlniri cu moartea în cursul copilăriei timpurii și care apoi decide să devină medic pentru a combate moartea și frica de moarte. Gândurile care au cauzat insomnia din acea noapte erau, de asemenea, asupra felului de a salva vieți.

Adler a considerat acest caz atât de important încât la inclus în două dintre colecțiile sale de texte. Prima, Heilen und Bilden, publicată în 1914, includea și texte ale colegilor săi, și nu a fost niciodată tradusă în engleză; cea dea doua colecție, Praxis und Theorie des Individualpsychologie, publicată în 1920, includea doar texte ale lui Adler și a fost tradus in engleză. În prima colecție găsim cazul medicului sub titlul „A Contribution to the Psychology of a Physician’s Vocational Choice” (5), în vreme ce a doua colecție reproduce în integralitate textul original (6). De altfel, cele două volume alături de The Neurotic Constitution, reprezintă cele trei opere fundamentale ale lui Adler. Medicul despre care se face vorbire în material s-a dovedit a fi însuși Adler. Acest fapt a devenit evident după apariția unui articol autobiografic puțin cunoscut (6) al lui Adler și care cuprinde între altele amintirile medicului, dar mai ales prin intermediul biografiei publicate de către Phyllis Bottome după moartea lui Adler. Această biografie conține trei pagini de amintiri timpurii scrise de către Adler „pentru buna dirijare a viitorului său biograf” (19, p.30). Încă o dată aceste amintiri se confundă într-un mod generos cu cele ale medicului din articol, ceea ce nu mai lasă nici un dubiu asupra faptului că acel medic era însuși Adler. În fapt, documentul original din 1913 revelase deja întrucîtva existența unei nuanțe autobiografice ce poate fi regăsită în pasajul următor: „Această scurtă analiză s-a petrecut în timp ce scriam la cartea mea” (4, p.93 I). Acest pasaj, totuși, a fost eliminat în reeditarea celor două colecții de texte. Pentru noi este valoroasă confirmarea faptului că interesul lui Adler în privința amintirilor timpurii începuse în timp ce scria The Neurotic Constitution.

Interpretarea de către Adler a propriilor amintiri timpurii era destul de limitată, referindu-se doar la alegerea profesională și la faptul că trezindu-se în toiul acelei nopți, gîndurile sale erau din nou preocupate de aceeași temă generală. Pornind de acolo, el a dedus că a făcut o inferență în legătură cu privirea generală asupra vieții. Un comentariu făcut în altă parte de către Adler, explicitează toate acestea: „Amintirile din copilăria timpurie, ca și fanteziile asupra alegerii profesionale, conțin întotdeauna o privire efectivă asupra vieții (gestaltende Welanschauung) fără a ține cont dacă este vorba despre amintiri adevărate, fantazate ori reconstruite” (Birstein)(2, p.I07n) (nota de subsol a lui Ansbacher: J. Bistein căruia Adler îi atribuia meritul importantei concepții exprimate aici, a participat la întâlnirile conduse la acea vreme de către Adler, de-a lungul anului 1913, și a publlicat mai multe materiale în Zentralblatt für Psychoanalyse und Psychotherapie, editat atunci de către Stekel, înainte ca Adler să fondeze propriul său jurnal. Birstein era considerat ca fiind localizat la Odessa).

În finalul acestei secțiuni, merită să notăm faptul că Adler pornea la una dintre cele mai importante contribuții ale sale, interpretarea amintirilor timpurii, prin interpretarea propriilor amintiri – tot așa cum Freud pășea în interpretarea viselor interpretându-și visele proprii.

PAUL SCHRECKER

În materialul în care își împărtășea propriile amintiri timpurii, Adler adăuga o notă de subsol propoziției următoare: „Și apoi am ajuns la alegerea medicinei ca opțiune profesională pentru a combate moartea și frica de moarte” (6, p.179). În aceasta citim: „Asupra semnificației morții în filosofie a se citi P. Schrecker, Bergson’s Philosophy of Personality. Munich: Reinhardt, 1912.”(în nota de subsol Ansbacher clarifică: În traducere numele lui Bergson este omis din titlu.). Adler va menționa în două ocazii numele lui Schrecker, în ambele împărțind cu Schrecker creditul pentru înțelegerea amintirilor timpurii. Cu prima ocazie, de asemenea într-o notă de subsol, în 1914, Adler scrie: „Fabricarea tendențioasă și conservarea amintirilor din copilăria timpurie au fost subliniate de către mine și de către Schrecker (Congresul de Psihoterapie, Viena, 1913) (8, p.175n). Cealaltă mențiune figurează într-o monografie publicată pentru prima dată în 1917, și care spune: „Eu și Schrecker, noi am subliniat tendința minții individului de falsificare a amintirilor timpurii în favoarea planului vieții” (10, p.12).

Necunoscând nimic direct despre relația dintre Adler și Schrecker, putem face numai inferențe. Există, totuși cele două contribuții ale lui Schrecker citate de Adler, ambele publicate.

Publicații

Asupra amintirilor timpurii. Imediat după Congres, articolul citit de Schrecker a fost publicat sub titlul „Individual Psychology Significance of First Childhood Recollections” (25). Este primul text pe acest subiect. Dincolo de interesul său istoric, textul în sine merită de asemenea a fi citit . Totuși, acest material a fost complet neglijat pînă acum în literatura adleriană. Referința bibliografică a textului publicat nu a fost niciodată subtituită referinței la Congres, în ciuda multiplelor tiraje ulterioare ale cărții în germană în care era inclus textul lui Adler ce conținea acestă referință. Încă și mai rău, în ediția engleză numele lui Schrecker a fost omis și creditul acordat acestuia de către Adler a fost trecut în contul Congresului (9, p.242n). Articolul lui Schrecker nu figurează nici măcar în lista celor 337 de articole ale „Bibliography of Individual Psychology” a lui Wexberg (27, pp. 180-190).

Asupra lui Bergson. Este foarte probabil ca grație lui Schrecker, Adler să fi făcut cunoștință cu filosofia lui Henri Bergson. Pe parcursul celui de-al doilea sementru al lui 1910, Schrecker a participat la Collège de France la un curs asupra personalității ținut de Bergson, după care s-a întors la Viena. La debutul lui 1912 cînd a apărut The Neurotic Constitution a lui Adler, textul conținea o notă de subsol după un paragraf dedicat „memoriei aperceptive” în care se citește: „Aici trebuie fac de asemenea referire la teoriile fundamentale ale lui Bergson, fără a putea include in mod adecvat punctele sale de vedere semnificative” (3, p. 68, a doua parte a propozitiei fiind inclusă numai în această primă ediție, p.32). Interesant este că Schrecker nu este menționat aici, dar în 1912 de asemenea, Adler publica monografia dedicată de către Schrecker lui Bergson (24) în seriile pe care le fondase imediat după separarea de Freud și înainte de a fi pornit propriul său jurnal. Adler se referea la această monografie în prima sa mențiune la Schrecker, mai sus, și din nou câțiva ani mai tîrziu când îl menționează pe Bergson împreună cu Vaihinger (7, p. 229n).

Monografia lui Schrecker se interesează asupra conceptului de om al lui Bergson. Opus unei viziuni elementariste, Bergson vede omul ca pe o ființă activă, străduindu-se către un țel (24, p.8) ale cărui funcțiuni sunt toate în serviciul vieții, similar cu viziunile lui James, Vaihinger și ale altora (P.9). Schrecker discută o „tendință la auto-conservarea psihologică” ca pe o presupoziție tacită în toate teoriile psihologice, dar o găsește în mod explicit la Adler, și în această lumină, către finalul cărții el va examina teoria nevrozei a lui Adler în referință la Bergson (p.52).

Există mai multe alte publicații minore ale lui Schrecker în legătură cu teoriile lui Adler.

Raport biografic (Conform notei de subsol lui Ansbacher: „Ținem să exprimăm sincera nostră gratitudine Dnei Leah C. Furtmüller, văduva lui Carl Furtmüller, pentru ajutorul foarte generos pe care l-a avut la cercetarea surselor și a punerii laolaltă a celei mai mari părți a acestor informații pe care se bazează această abordare biografică a lui Schrecker”.)

Cine a fost acest Paul Schrecker care la vârsta de 24 de ani a contribuit în așa scurt timp la Psihologia individuală ? Născut la Viena în 1889, el a început studiile la Universitatea de aici în 1908, înscris într-o primă etapă la cursuri de filosofie și psihologie, el a petrecut a doua parte a lui 1910 în Franța după cum a fost menționat aici mai sus, și apoi s-a concentrat asupra dreptului în care își va obține diploma în 1913. După obținerea diplomei în drept, Schrecker a devenit director al unei mari fabrici de mobilă, păstrând un interes în filosofie și scriitură. Către 1925, el se instalează la Berlin unde frecventează Universitatea și obține în 1928 doctoratul în filosofie. Începând de atunci și până în 1933, el a continuat să frecventeze cercetarea acolo. Odată cu ascensiunea lui Hitler, Schrecker plecă la Paris. Acolo, el va edita o carte de scrisori și manuscrise ale lui Leibnitz (1646-1716), filosoful german cu vocație către organic și teleologic, și a colaborat la o ediție de opere complete ale idealistului francez Malebranche (1638-1715). În 1941 Schrecker a venit în Statele Unite unde a făcut parte dintre cadrele facultății New School for Social Research până în 1945. Apoi la Columbia University până în 1947, Swarthmore, Bryn Mawr și Haverford până în 1950, și apoi la University of Pennsylvania până în 1961, cînd devine profesor emerit de filosofie. În 1948, el publică Munca și Istoria (26), republicată în colecție de buzunar în 1967 și 1971. În plus față de articolele din revistele savante, el a scris de asemenea pentru Harper’s Magazine și Saturday Review of Literature. El a fost înscris și în International Who’s Who, în 1953 și în Directory of American Scholars, în 1957. Schrecker a murit în Philadelphia în 24 decembrie 1963.

Dacă, după primele sale contribuții, Schrecker a dispărut de pe scena adleriană, probabil că acest lucru se datorează faptului că el a fost întotdeauna mai preocupat de filosofie decât în psihologie. În monografia dedicată lui Bergson el a explicat că referitor la Bergson a discutat mai degrabă cu Adler decât cu Freud pentru că era mai atras de teoria lui Adler, „de punctul de vedere filosofic, unicul asupra căruia autorul se consideră competent să se aplece”. Din acest punct de vedere, teoria lui Adler „are avantajul de a fi unitară și în acord cu teoriile filosofice” (24, p.42n). Phyllis Bottome raportează că acolo a avut loc o separare între Schrecker și Adler (19, p.121). Dar văduva lui Schrecker în Toronto, cu toate că nu l-a cunoscut în acele vremuri, scrie: „Nu-mi amintesc să-l fi auzit vorbind nici de Adler, nici de opera lui, altfel decât cu respect și admirație” (conform notei de subsol a lui Ansbacher: „Dna Anne M. Schrecker, comunicare personală, 21 decembrie 1972”).

HENRI BERGSON

Ce vroia oare Adler să zică prin faptul că „teoriile fundamentale ale lui Bergson” erau importante din punctul lui de vedere? Henri Bergson (1859-1941) este filosoful francez care la turnanta secolelor, a oferit o viziune alternativă la orientarea mecanicistă și cauzalistică, dominantă a științelor de care Adler se eliberase, viziune care putea contribui astfel la o bază teoretică solidă a Psihologiei individuale. Deși el are și niște aspecte romantice și mistice, Bergson este considerat în principal ca având o viziunea pragmatică (27, p. 579), care era și orientarea lui Adler. Walter Kaufmann îl include pe Bergson în marea varietate a filosofilor pragmatici unde se gșsesc și Pierce, James, Dewey, F.S.C. Schiller, Vaihinger și Nietzsche (21, p.88). Adler vorbea și el despre „importantele învățături” ale lui Bergson pe care le conecta cu cele ale lui James (3, p.68) și Vaihinger (7, p. 229). (conform notei lui Ansbacher: relația lui Adler cu pragmatiștii anglo-americani a fost demonstrată într-un articol al lui Winetrout (29); relația cu Nietzsche, într-o lucrare a lui Ansbacher (15); iar relația cu Vaihinger, într-un volum editat de către soții Ansbacher (14, p.77-87)).

Una dintre ipotezele de bază ale lui Bergson se referă la „caracterul utilitar al funcțiilor nostre mentale care sunt în mod esențial îndreptate către acțiune” (17, p. Xvii). „Noi pornim de la acțiune … această facultate a noastră de a schimba lucrurile, o facultate … către care converg toate puterile corpului organizat” (p.67). Aceasta implică o orientare către viitor. „Asupra viitorului mă interesez și eu, și dacă aș putea repara acest prezent indivizibil … el ar indica tot direcția viitorului” (p.177).

În ceea ce privește știința, Bergson împărtășea poziția pragmatică generală care zice că știința este un instrument în serviciul omului, iară nu absolutul. „Obiectul esențial al științei este acela de a lărgi influența noastră asupra lucrurilor… Chiar și atunci cînd se lansează în domeniul teoretic, este de așteptat ca ea să își adapteze comportamentul la forma practicii generale. Oricare ar fi înălțimea la care ajunge, știința trebuie să fie pregătită să recadă în câmpul acțiunii și să se pună imediat pe picioare”(18, p.330). Bergson privește tulburarea mintală ca pe „o ruptură a legăturii care unește această viață psihică de acompaniamentul său motor, ca pe o slăbire… a atenției ce acordăm vieții exterioare” (17, p.XV). În rândul pragmaticilor, unica contribuție a lui Bergson este lucrarea sa asupra memoriei (17), unde teza sa principală este „dacă memoria există… atunci aceasta are o utilitate” (p.70). „Funcția corpului nu este de înmagazinare de amintiri, ci de a alege… amintirea cea mai potrivită, cea care poate completa și clarifica situația actuală din perspectiva unei acțiuni finale” (p.233-234). Prin urmare, memoria nu este „dezinteresată”; funcțiunea ei primordială este „de a evoca toate acele percepții din trecut care sunt analoage celei din prezent … și prin urmare de a ne sugera decizia care este cea mai utilă pe moment” (pp.302-303). Pe de altă parte, „conștiința… lasă deoparte imaginea acelor amintiri care nu pot fi coordonate cu percepția prezentului și care sunt incapabile de a forma cu aceasta o combinație utilă momentului” (p. 96-97).

Un enunț cu o pertinență specială pentru tehnica adleriană de înțelegere a amintirilor timpurii este următorul: „Câteva amintiri superflu pot reuși a se introduce clandestin prin poarta întredeschisă. Aceste amintiri, mesageri ai inconștientului, ne amintesc cele ce purtăm după noi fără să ne dăm seama” (18, p.5). Adler a recunoscut că aceste amintiri ”superflu” au de asemenea o utilitate a lor, și anume aceea de a ajuta individul a-și rezolva problemele personale în concordanță cu un stil de viață care îi este propriu și de care nu este neapărat conștient.

Pe scurt, Bergson susține într-o manieră totală felul în care Adler găsește util să înțeleagă amintirile ca fiind tendențioase și influențate și în serviciul unor țeluri și obiective proprii individului, și că putem, deci, deduce (infera) din amintirile unei persoane, ideile și obiectivele pe care aceasta le are.

F.C. Bartlett (16), psiholog experimentalist, ajunge, după Bergson și Adler, la aceleași concluzii. El va găsi că „descrierea amintirilor ca fiind «fixă și lipsită de viață» nu este decât o ficțiune dezagreabilă” (p. 311). „Procesul amintirii este determinat în mod inevitabil de către temperament și caracter” (p.308), iar „trecutul este re-făcut, re-construit în mod continuu în interesul prezentului” (p. 309). Memoria este „o mare realizare în linia luptei fără sfârșit de a stăpîni și a se bucura de o lume plină de varietate și schimbări rapide” (p. 314). Totuși, în cartea lui Bartlett nu există nici o mențiune nici la Bergson, nici la Adler – ceea ce spune mult asupra separatismului stiințific.

SUMAR ȘI CONCLUZII

Examinînd contextul în care se dezvoltă psihologia adleriană și accentul ei asupra amintirilor timpurii, am constat că, încă din 1907, Adler susținea că individul joacă un rol activ în privința a ceea ce își amintește. Prima dată când Adler se confrunta cu înțelegerea amintirilor timpurii, a fost atunci când și-a examinat propriile amintiri timpurii, în perioada 1911-1912 când lucra la cartea sa, „The Neurotic Constitution”.

În aceeași perioadă, un tînăr student, Paul Schrecker, participa la dezvoltarea Psihologiei Individuale și a perspectivei ei asupra amintirilor timpurii. El a fost cel care a publicat primul articol asupra acestui subiect și citirea lui din perspectiva adleriană, și tot el a fost cel care a adus în atenția lui Adler importanta contribuție a lui Henri Bergson. Materialul prezintă un scurt rezumat biografic al lui Schrecker și importantele observații ale lui Bergson în privința memoriei.

Următorul pasaj din Adler (13), din ultimii ani ai săi, 1933, par a fi o concluzie potrivită în cazul prezentului articol: „Este de înțeles că într-un stadiu timpuriu al eforturilor mele de a pune în lumină unitatea de necombătut a vieții psihice, a trebuit să mă confrunt cu funcția și structura memoriei. Am putut confirma afirmațiile unor autori ce mi-au precedat, conform cărora memoria nu trebuie nicidecum considerată o adunătură de impresii și senzații; și că impresiile nu persistă sub formă de «mneme», [ci memoria este]o expresie parțială a puternicei omogenități a vieții psihice. Sinele, ca și percepția, are ca sarcină integrarea impresiilor într-un stil de viață complet și de a le folosi în acord cu acesta (p.203). Trebuie, așadar, să contăm pe existența a atîtea forme de memorie cîte stiluri de viață sunt (p. 205). Eu mă interesez în special asupra amintirilor pe care le considerăm cele mai vechi. Motivul fiind că ele pun în lumină evenimente, reale ori imaginate, raportate corect ori nu, și sunt cele mai aproape de o construcție creativă a stilului vieții în primii ani ai copilăriei, și care de asemenea revelează într-o mare măsură asupra procesului de elaborare a acestor evenimente de către stilul vieții (pp.208-209)”.

Adler ajunsese la concluzia: „Nu voi investiga nicio personalitate fără a întreba despre amintirea cea mai timpurie” (14, p.351).

(Nota traducătorului român (conform https://cnrtl.fr/definition/mn%C3%A8me# , site explicativ accesat în 08.11.2019): MNÈME, subst., PHILOS. Mémoire au sens large, comprenant la mémoire inconsciente et la mémoire organique; p.méton., trace organique qui serait la base matérielle du souvenir. La difficulté apparaît saisissante, si l’on songe à l’étrange dualité de la mémoire, ou plutôt à la Mnème, au sens des Allemands (Ruyer, Conscience, 1937, p.129).L’engramme représenterait l’unité mnémonique enregistrée, la mnème (individuelle ou collective) serait constituée par l’ensemble des souvenirs ou engrammes (Encyclop.Sc. Techn., 1972, p.696)).

Bibliografie:

1. ADLER, A. Study of organ inferiority and its psychical compensation (1907). New York: Nerv. Ment. Dis. Pub. Co., 1917.
2. ADLER, A. Zur Kritik der Freudschen Sexualtheorie des Seelenlebens (1911). In A. Adler, C. Furtmiiller, & E. Wexberg (Eds.), Reilen und Bilden. 3rd ed. Munich: Bergmann, 1928. Pp.92-109.
3. ADLER, A. tJoer den nervosen Charakter (1912). Intro. by Wolfgang Metzger. Frankfurt am Main: Fischer Taschenbuch Verlag, 1972.
4. ADLER, A. Individualpsychologische Ergebnisse beziiglich Schlafstorungen. Med., 1913, 31, 925-933.
5. ADLER, A. Ein Beitrag zur Psychologie der arztlichen Berufswahl (1913). In A. Adler, C. Furtmiiller, & E. Wexberg (Eds.), Rei/en und Bilden. 3rd ed. Munich: Bergmann, 1928. Pp. 341-344′
6. ADLER, A. Individual-psychological conclusions on sleep disturbances (1913). In Practice and theory of Individual Psychology. Totowa, N. J.: Littlefield, Adams, 1968. Pp. 172-183.
7. ADLER, A. On the role of the unconscious in neurosis (1913). In Practice and theory of Individual Psychology. Totowa, N. J.: Littlefield, Adams, 1968. Pp. 227-234.
8. ADLER, A. Lebensliige und Verantwortlichkeit in der Neurose und Psychose (1914). In Praxis und Theorie der Individualpsychologie. 4th ed. Munich: Bergmann, 1930. Pp. 170-177.
9. ADLER, A. Life-lie and responsibility in neurosis and psychosis (1914). In Practice and theory of Individual Psychology. Totowa, N. J.: Littlefield, Adams, 1968. Pp. 235-245.
10. ADLER, A. Das Problem der Homosexualitat (1917). Leipzig: Hirzel, 1930.
11. ADLER, A. Problems of neurosis (1929). New York: Harper Torchbooks, 1964.
12. ADLER, A. Something about myself. Childhood and Character, 1930, 7(7), 6-8.
13. ADLER, A. Social interest: a challenge to mankind (1933). New York: Capricorn Books, 1964.
14. ADLER, A. The Individual Psychology QI Allred Adler. by H. L. & Rowena R. Ansbacher. New York: Basic Books, 1956.
15. ANSBACHER, H. L. Adler’s „striving for power,” in relation to Nietzsche. I ndiv. Psychol., 1972, 28, 12-24.
16. BARTLETT, F. C. Remembering: an experimental and social study. London: Cambridge Univer. Press, 1932.
17. BERGSON, H. Matter and memory (1896). New York: Macmillan, 1911.
18. BERGSON, H. Creative evolution (1907). New York: Holt, 1911.
19. BOTTOME, PHYLLIS. Alfred Adler: a portraitfrom life (1939). 3rd ed. New York: Vanguard Press, 1957.
20. DREIKURS, R. The psychological interview in medicine. J. Indiv. Psychol., 1952-53, 10, 99-122. Also in Psychodynamics, psychotherapy, and counseling. Chicago, Ill.: Alfred Adler Inst. Chicago, 1967, Pp. 12515
21. KAUFMANN, W. Nietzsche: philosopher, psychologist, anti-Christ. 3rd ed. New York: Random House Vintage Books, 1968.
22. MOSAK, H. H. Early recollections as a projective technique. proj. Tech.,1958, 22, 3°2-31 I. Also in G. Lindzey & C. S. Hall (Eds.), Theories of personality. New York: Wiley) 1965. Pp.105-113.
23. NUNBERG, H., & FEDERN, E. (Eds.) Minutes of the Vienna Psychoanalytic Society. I. z906-z908. New York: Int. Univer. Press, 1962.
24. SCHRECKER, P. Henri Bergsons Philosophie air Personlichkeit: ein Essay uber analytische und intuitive Psychologie. Munich: Reinhardt) 1912.
25. SCHRECKER, P. Die individualpsychologische Bedeutung der ersten Kindheitserinnerungen. Psychoanal. Psychother., 1913-1914, 4, 121-130.
26. SCHRECKER, P. Work and history: an essay on the structure oj civilization.Princeton, N. J.: Princeton Univ. Press, 1948; Gloucester, Mass.: Peter Smith, 1967; New York: Crowell, 1971.
27. THILLY, F. A history of philosophy. by L. Wood. 3rd ed. New York: Holt, Rinehart & Winston, 1957.
28. WEXBERG, E. (Ed.) Handbuch der Individualpsych%gie (1926). Vol. 2. Amsterdam: Bonset, 1966.
29. WINETROUT, K. Adlerian psychology and pragmatism. In J. Psychol.,1968 , 24, 5-24.