RESTRUCTURAREA RELAȚIILOR DEFECTUOASE DE FAMILIE

Autori: Willard și Marguerite Beecher – Beecher Consultation Center, New York, N.Y

Lucrare prezentată la a Șasea Întâlnire anuală a American Society of Adlerian Psychology, New York City, May II, 1957

---

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

---

Asiguram consultații pentru familiile cu venit mediu care nu-și permit o psihoterapie de lunga durată. Bazându-ne pe principiile psihologiei lui Adler, am reușit să concepem o metodă de terapie scurtă care necesită în medie paisprezece întâlniri de câte o oră, la o cadență săptămânală, în vederea reabilitării relațiilor defectuase din familie.

Principiul care ne guvernează este că individul, ca rezultat al pregătirii și al unei auto-perfecționări, dezvoltă pe parcursul copilăriei un stil de viață. Odată acesta format, individului îi este dificil să inventeze noi răspunsuri în afara acestui pattern. Pentru a furniza o terapie rapidă, vechile răspunsuri trebuie întrerupte și rapid re-condiționate în modaliltăți mai fertile. O trăsătură de caracter, din fericire, nu este o chestie-în-sine, statică, ce trebuie exorcizată sau analizată în afara contextului ei, ci est doar o descriere a felului în care noi relaționăm într-o anume situație. Poate fi schimbată prin re-educare (recenta Interference Theory of psychotherapy a lui Phillips este izbitor de asemănătoare cu punctul nostru de vedere. Conform lui Phillips: „Din punct de vedere teoretic, psihoterapia este descrisă cel mai bine, ca interferând cu caracteristicile de comportament și atitudine, decât ca metodă care aduce schimbarea prin extragere, descoperire sau retrăirea unor momente refulate. Reprimarea nu are loc în prezenta stare de fapt” (5, p. 175).).

Conform lui Adler: „Alături de un copil timid vom regăsi întotdeauna un adult supra-protector”; nu poți găsi această trăsătură numită „timiditate” decât în limita acestei conexiuni. Orice băț are două capete; prin urmare, în ideea de a face terapie rapidă, noi tratăm ambele capete simultan, ca pe o manifestare unică, în loc să tratăm copilul sau părinții în mod separat ca într-un vacuum. Noi mergem pe idea că relaționarea defectuasă din cadrul familiei, ce a condus copilul pe o cale eronată încă dintru-nceput, trebuie restructurată în ansamblul ei dacă vrem să punem copilul pe o cale mai constructivă. Dacă copilul nu a fost adus pe direcția cerințelor sociale de co-operare și încredere-în-forțele-proprii, acesta este o eroare în Gestalt-ul familiei în ansamblul ei (n.t. gestalt = un întreg perceput ca fiind mai mult decât suma părților componente).

O familie este ca un puzzle cu piese ce se potrivesc într-un întreg; pentru a schimba o piesă, toate celelalte trebuie schimbate corespunzător. Un individ problematic este o povară pentru toți cei ce-l însoțesc și îi privează de partea ce le revine în cadrul situației familiale. Multe oi liniștite pot ocupa același staul, dar e de ajuns una diferită, neliniștită, și toate încep să se calce în picioare. Odată ajuns la acest stadiu, este necesar să te confrunți cu toate laolaltă. Tot astfel, noi tratăm relațiile întregii familii în loc să tratăm individul „turbulent”.

Re-structurarea relaționării intra-familiale

Unul dintre noi (Marguerite Beecher) lucrează cu așa-numitul copil „problemă” timp de 45 de minute într-una dintre camere, în vreme ce celălalt (Willard Beecher), într-o altă cameră, lucreză cu părinții, frații și alți membrii ai familiei implicați în chestiune. Pe parcursul perioadei, fiecare se plânge de ceilalți; copilul se plânge de familia sa, iar familia se plânge de copil și de felul în care fiecare se ocupă de acesta. Nimeni nu se învinovățește de nimic! Învinovățirea celorlalți denotă o atitudine ne-responsabilă, dependentă, de-a-se-lăsa pe ceilalți. Exact această atitudine o atacăm în mod separat, „scuipând în ciorbă” (cum zicea Adler) fiecăruia în ceea ce privește învinovățirea celorlalți. Vom cere fiecăruia dintre ei să își corecteze greșelile și să devină mai încrezător în forțele sale în loc să acționeze ca un „trimis special al lui Dumnezeu” pe pământ ca să-i critice pe ceilalți.

Pentru ultimele 15 minute din întâlnire, ne adunăm laolaltă într-o cameră pentru ceea ce noi numim reuniunea colectivă (Joint Conference în textul original). Cu toții prezenți, fiecare este confruntat cu responsabilitatea proprie pentru comportamentele ce-i aparțin, în locul încercărilor deresponsabilizante de a juca rolul unui „Moise care scrie cele 10 porunci” pentru ceilalți. Lucrăm laolaltă pentru a schița modelul (blueprint in textul original) familiei ce garantează fair-play pentru toți membrii. Familiile vin la noi într-un stadiu de blocaj în resentimente reciproce. În chiar prima reuniune colectivă, perturbăm întreaga situație familială deoarece am învățat că nimic constructiv nu se poate înălța de vreme ce cu toții sunt închiși într-o luptă cu vechea lor gelozie competitivă si cu sabotarea reciprocă. Astfel, în reuniunea colectivă, arătăm tuturor tabloul de ansamblu și, prin urmare, lămurim situația fiecăruia ca și cum ar fi într-un bol de sticlă, vizibil, deci, din toate părțile (goldfish bowl, expresie din textul original). Astfel, fiecare membru trebuie să-și privească propriul comportament. Dacă nu o face, ceilalți membri ai familiei, îi vor atrage rapid atenţia de fiecare dată ce tinde să revină la comportamentul exploatant. Fiecare membru, apoi, îi va menține pe ceilalți pe acest nou model familial ori Magna Carta, structurat pe avantaje reciproce în loc de tratamente privilegiate.

Această restructurare conștientă a relaționării în familie s-a impus ca urmare a necesității de a furniza o terapie scurtă familiilor cu venituri medii. Descoperim cu bucurie că Margaret Mead a descris într-un mod similar schimbările profunde, fundamentale în comportamentul unui întreg trib în Noua Guinee (MEAD, MARGARET. New lives/or old. New York: Morrow, 1956). Aceștia au reconstruit modelul relațiilor comunității lor. Dinamica schimbărilor, așa cum este descrisă ea, pare a fi paralelă sau identică în ambele situații.

În restructurarea relațiilor familiale, suntem de părere că nici părinții, nici copilul nu sunt conștienți de întregul relațiilor defectuoase pe care-l hrănesc. Ei nu interpretează modelele relaţiilor lor de bază ca fiind defectuose. Scopul nostru este de a expune observațiile atât părinților, cât și copilului, și în special de a expune vechile porniri care mențin copilul într-o postură infantilă, ţinându-l mereu în spatele altor copii care învaţă să fie mai independenți decât el.

Abordarea copilului

Fiecare copil, indiferent de vârsta sa, este tratat ca o persoană responsabilă în drepturi proprii, și nu ca pe ceva prețios ca ieșit dintr-un basm (out of Peter Pan, in textul original). Îi explicăm deschis că ceea ce face nu este nici de ajutor, nici folositor și măsura în care ceea ce face perturbă cele din juru-i. În privința relațiilor umane, nu subestimăm niciodată inteligența copilului; nu-i vorbim niciodată pe un ton superior. Lucrând cu un copil, noi, ca adlerieni, ne concentrăm nu atât asupra emoțiilor, cât mai ales asupra felului în care el folosește acele emoții, în special asupra acelor modalități incorecte față de ceilalți, pe care copilul le folosește pentru a cîștiga propriile beneficii egoiste în cadrul familiei.

Presupunem că un copil nu poate „vedea pădurea din cauza copacilor” și, prin urmare, trebuie, pe măsură ce-l acompaniem, să numim fiecare copac drept ceea ce este. Îi explicăm că începem o investigație împreună care vizează căutarea „răspunsurilor” pentru care el este nesatisfăcut, descurajat, ori nefericit. Îi spunem că aceste răspunsuri vor fi ilustrate ca imagini ce vor înfățișa greșelile de ansamblu pe care el le face în viața sa.

Unul dintre aceste răspunsuri ilustrate, numit „figurină șchioapă” (the limping figure în textul original), a fost descris și discutat în altă parte (pp. 180-184, BEECHER, MARGUERITE, & BEECHER, W. Parents on the run; a common sense book/or today’s parents. New York: Julian Press, 1955). Astfel de reprezentări simplificate ale trăsăturilor obișnuite de comportament ale copilului sunt nelimitate în manifestările lor și pot varia conform cerințelor situației. Ele reprezintă o tehnică pe cât de impersonală, pe atât de puternică în captarea atenției imediate a unui copil și pentru a-l extrage din postura defensivă obișnuită. Ele sunt, de asemenea, o modalitate de a submina dependența infantilă, persistentă, și de a-l pregăti pentru o re-orientare către un scop mai matur în viață decât cel pe care-l urmează acum. Aceste reprezentări îi dau copilului un punct de referință pentru a evalua comportamentul uman în general, și îi furnizează în mod special o cale de a se auto-estima în privința gradului propriei maniere defectuoase de a percepe și de a se comporta în relație cu ceilalți.

De vreme ce fiecare băț are două capete, știm că este rar ca un copil să facă uz de noua sa „baghetă comportamentală” fără ca adulții din jurul său să participe într-o aceeași direcție a alterării propriilor comportamente inadecvate. O vorbă de duh zice: „Copiii sunt imitatori înăscuți; ei acționează exact ca și părinții lor, în ciuda tuturor eforturilor de a-i învăţa cum să se poarte”. Doar atunci când și dacă părinții unui copil își dreg propriile „proaste obiceiuri” și încep să acționeze într-o direcție cu mai mult bun-simț și pe o bază realistă, abia atunci, am observat, că aceste răspunsuri capătă un înțeles pentru copil și fac mai puțin posibilă și mai puțin urgentă acționarea in virtutea obișnuitei și defectuoasei direcții.

Cazul unei fete „retardate”

Cazul lui Mary ilustrează felul în care noi lucrăm cu un copil și cum arată o reuniune colectivă. La vârsta de 4 ani, May a fost etichetată de un pediatru ca „retardată mintal”. Când am cunoscut-o noi, Mary avec 8 ani, iar școala ajunsese la aceeași concluzie ca și pediatrul.

În prima zi când Mary a venit la centrul nostru, pe baza răspunsurilor ei la întrebări și a manierei în care se prezenta, am concluzionat că nu era retardată, ci doar un copil excesiv de dependent de ceilalți. Noi am privit-o ca pe o „mică șmecheră inteligentă” care uza de pretenția ori aparența de neajutorată într-atât încât să poată trăi ca un „viermișor într-un măr” (p.778, ADLER, A. Psychiatric aspects regarding individual and social disorganization – Amer. J. Sociol., 1937, 4 2 , 773-7 80). Observația noastră a fost verificată când am înțeles cât de natural se comporta Mary acasă. Ea putea, de exemplu, într-un mod voluntar să-și încheie nasturii în mod greșit pentru a atrage atenția celorlalți și a face ca unul dintre ei să o re-încheie la bluză. Ea putea lăsa toată mâncarea, neatinsă în farfurie, până ce unul dintre cei de la masă o implora să mănânce. Ea se încrunta continuu ca o regină ale cărei defavoruri erau căutat de toată lumea. Ea folosea frica de trăznet, sau de doctor, sau orice altceva ce putea născoci drept scuză pentru a „face caz”. Toată familia se plocona în faţa ei. In plus față de orice alte servicii, părinții îi făceau lecțiile pentru școală. Bunica, care trăia în aceeași casă, îi anticipa orice dorință. Un frate și o soră, câțiva ani mai mari decât ea, o răsfățau de asemenea. Pe scurt, toată casa se învârtea în jurul ei. Frustrarea și ostilitatea făceau regula în această casă. Fratele mai mare și sora ei erau blocați într-o competiție acerbă în a-și procura o fărâmă de atenție, încercând să fie mai mult decât sora lor mai mică. Era, în fapt, o competiție pe trei direcții între toți cei trei copii ai familiei în vederea obținerii unei porții cât mai consistente de atenție.

Pe parcursul celor 45 de minute ale primei intrevederi, Mary s-a încruntat și a pretins a nu înțelege despre ce anume este vorba.  Aceste eforturi emoționale ale ei au fost ignorate, iar ea a fost tratată cu solemnitate de parcă ar fi fost „Președinta Senatului”. Explicațiile au fost făcute în forma figurinelor desenate pentru a ilustra pentru Mary, felul în care ea își folosea trucurile pentru a păstra centrul atenției, pentru a-i face pe ceilalți să facă lucruri pentru ea, lucruri pe care la cei 8 ani, ea ar fi putut să le facă fără probleme.

În reuniunea colectivă ce a urmat, în ultimile 15 minute ale întâlnirii de o oră, am explicat tuturor – părinți, bunică, frate, soră – în prezența lui Mary, că ei au trăit cu o mică fată foarte inteligentă, care i-a prins pe toți în capcana de a face lucruri în locul ei, ea folosindu-se de „aparentă neputință”, făcându-se că nu înțelege, încruntându-se ca o regină la „supușii ei neloaiali”. Le-am spus tuturor cum Mary le-a aruncat vraja sa și cum i-a prefăcut în audiența ei captivă. Erau forțați să devină mai isteți decât Mary, pentru a scăpa capcanelor întinse de ea. La acest moment al întrevederii toată lumea a râs, și Mary laolaltă cu ei. Părinților le-am cerut să nu mai facă lecțiile în locul ei și să nu o mai implore să mănânce, ci pur și simplu să ia farfuria chiar și dacă ea nu a luat o singură îmbucătură. Le-am spus că dacă ea decide să-și închidă nasturii pe dos, ei ar trebui să fie îndeajuns de supuși reginei lor pentru a-i permite acest privilegiu și de a deveni orbi în faţa încruntările ei. Bunica a fost rugată să se facă că privește în altă parte și să găsească iute cea mai apropiată ușă pentru a nu mai fi tentată să joace un rol in jocul de clarvăzătoare al lui Mary. Fratele și sora au fost instruiți să-și repare relaţia, ceea ce ar fi trebuit să-i țină îndeajuns de ocupați pentru a nu mai avea timp să facă lucruri în locul lui Mary. Toți au fost asigurați că, dacă vor urma instrucțiunile, Mary se va mobiliza ”cu toată viteza înainte” deoarece „nici o actriță nu joacă cu sala goală”. Și Mary? Ei bine, ea a fost sfidată cu cerința de „a fi un ajutor, nu o povară” (Adler). Aceasta este o mostră în privința felului în care perturbăm echilibrul defectuos al familiei în reuniunea colectivă și este tipică pentru toate celelalte reuniuni ce vor urma. Am bifat problemele dependenței ce sunt prezentate așa cum ele ne apar și cum se rezolvă.

În timp ce întreaga familie a lui Mary fusese un culcuș cald pentru o întreagă frustrare, ostillități și rivalitate între frați, astăzi operează ca o matrice unsă, satifăcătoare și acceptabilă familiei. Iar Mary este astăzi o fericită, relaxată școlăriță de clasa a 4-a, ce-și face temele fără ajutor, ia note bune la școală, are încredere în forțele proprii și, în plus, participă la treburile casei.

Pentru a sumariza: noi nu tratăm simptomele copilului deoarece acestea sunt doar un barometru al condiției lui față de lumea exterioară. În loc de asta, noi țintim direct situația familială care susține într-un mod defectuos atitudinea dependentă a copilului. Ținta noastră este să punem copilul și pe fiecare dintre membrii familiei să stea pe propriile picioare. Când copilul a învățat să stea pe propriile picioare, simptomele sale se evaporă.

Bibliografie:

1. ADLER, A. Psychiatric aspects regarding individual and social disorganization – Amer. J. Sociol., 1937, 4 2 , 773-7 80.
2. BEECHER, MARGUERITE. Two hundred cases in retrospect. Amer. J. I ndiv. Psychol., 1954, I I, 9-22.
3. BEECHER, MARGUERITE, & BEECHER, W. Parents on the run; a common sense book/or today’s parents. New York: Julian Press, 1955.
4. MEAD, MARGARET. New lives/or old. New York: Morrow, 1956.
5. PHILLIPS, E. L. Psychotherap..,’V; a modern theor..,v and practice. Englewood Cliffs, N. J.: Prentice-Hall, 1956.