Cîteva condiții necesare în schizofrenie

 Autor: Dr. Bernard H. Shulman, Chicago, Illinois

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Din punctul de vedere al autorului, circumstanțele prezentate în acest material par a fi necesare prezenței unui proces schizofrenic la ființa umană. Fără ca aceste condiții să fie reunite, schizofrenia nu va apărea. Reacțiile psihotice tranzitorii care își fac apariția în condiții de stress major, nu sunt incluse în acest context, cu toate că autorul nu pretinde că ele ar fi complet diferite de o stare psihotică schizofrenică. În vreme ce aceste condiții sunt considerate ca necesare, ele nu sunt și suficiente pentru a explica schizofrenia.

Următoarele afirmații nu sunt noi. Ele au fost făcute sau sugerate de Alfred Adler și recent repetate de către Kurt Adler, iar în anumite aspecte sunt similare ideilor vehiculate de către Sullivan.

1. Schizofrenicul este o persoană care un scop în viață postat foarte sus: a fi perfect, ca-un-dumnezeu sau a-tot-superior într-un fel. Scopul este caracterizat de o relativă inflexibilitate, are calitatea de tot-sau-nimic, și de implinire imperioasă. Nu permite permite alternative sau doar unele nesemnificative din punctul de vedere al persoanei vizate.
2. Orice înfrîngere (oricît de neînsemnată) sau orice posibilă înfrîngere în urmărirea acestui scop este percepută ca intolerabilă, imposibil de îndurat, ca și cum trebuie evitată cu orice preț. (conform Masserman; Ryle).
3. În ideea de a urma scopul ori de a evita orice înfrîngere în urmărirea lui, orice altă opțiune se consideră de inferioară. Astfel, bunele relații umane, regulile și obiceiurile societății, sănătatea, chiar viața însăși au o valoare inferioară celei de urmărire a scopului.
4. Situațiile normale de viață sunt percepute ca și cum nu permit atingerea scopului prin mijloace social constructive, acceptabile, de bun-simț; prin urmare, bunul-simț (fiind investit cu o valoare inferioară scopului urmărit) este descalificat atunci cînd interferează cu urmărirea scopului. Autorul materialului preferă să numească acest aspect ca și decizie pe care o face individul și care conduce la psihoză.
5. După ce această decizie non-conștientă a fost luată, individul folosește o logică privată (Adler, Dreikurs), o abordare personală a vieții care poate fi utilizată numai ca urmare a descalificării bunului-simț. Această abordare personală facilitează urmărirea scopului și evitarea diferitelor eșecuri în urmărirea lui.
6. Bunul-simț ar interfera cu motivațiile individului. Prin urmare, el se face imun la apeluri logice ori raționale.

Adler a spus că instalarea psihozei la vîrsta adolescenței ori la vîrsta adultă este precedată de o perioadă de antrenament non-conștient. Prin asta el vroia să zică că individul se pregătește pe sine în a se încrede mai degrabă în concepții despre viață personale, neverificabile, non-valide, decît în opinii care au la bază un consens. Un alt autor (Boisen) a spus că schizofrenicul cultivă o minciună și o dovedește ca fiind adevărul. Tot acest autor adaugă că schizofrenicul este apoi preocupat doar de eliminarea tuturor încercărilor societății de a-l readuce în logica vieții, acolo unde el așteaptă doar eșecuri. De asemenea, Dreikurs și Thornton au semnalat „lupta de putere” din schizofenie.

Teoria conform căreia schizofrenia este o fragmentare a eului și/sau o pierdere a relațiilor obiectuale, nu aduce nimc nou celor de mai sus. Schizofrenicul intenționează să elimine toate relațiile care interferează cu scopul ficțional. De asemenea, pare că schizofrenicul este bine integrat în propria-i poveste. Desigur, soluția sa este inadecvată și neadaptată, iar cineva ar putea crede că mecanismele de apărare ale schizofrenicului s-au dezintegrat, cînd de fapt el a trebuit să renunțe la mecanismele respective pentru că ele făceau parte din cadrul sistemului operativ anterior și erau încă în legătură cu modurile de funcționare de bun-simț. Teoria psihanalitică vorbește despre schizofrenic ca fiind copleșit de impulsurile sine-lui. O astfel de formulare este coerentă cu teoria mecanicistă a libidoului și cu topologia sine-eu-supra-eu, dar nu are niciun loc într-o teorie care est holistică și fenomenologică.

Alți cercetători au sugerat existența în copilărie a unui mediu specific schizofrenogen (Kanner, Mahler, Rosen, Fromm-Reichman). Adler însuși spunea că orice copil ar putea fi făcut schizofren printr-o descurajare sistematică. Bender și alții, totuși, susțin că „nu există un astfel de pattern uniform al dinamicilor familiale” cum ar fi mame abandonante, tați brutali, etc. Din experiența autorului, constelația de familie a fiecărui schizofren va revela acei factori de mediu care promovează și încurajează dezvoltarea schizofreniei. Totuși, pare că nu există nici o constelație de familie pe care să o putem califica drept schizofrenogenă. Chiar și în cea mai destabilizantă familie, un copil poate deveni schizofren, altul nu. Kalmann si Bender sugerează cauze constituționale. În timp ce acestea pot foarte bine exista, autorul acestui material consideră că ele tot nu pot „cauza” schizofrenia fără implinirea condițiilor necesare menționate mai sus.

Condiția indispensabilă, conform acestei teorii, est „decizia” individului de a renunța la validarea consensuală. Simptomele bolii sunt consecința acestei decizii.