//
citești...
ALFRED ADLER

DEPENDENȚA și INTERDEPENDENȚA

Autor: Paul Brodsky


Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Adlerian Digitization Project (http://www.adlerjournals.com/)
Dependence-Interdependence by Paul Brodsky – November 1963 – v1#2
http://www.adlerjournals.com/_private/IP/IP%20v4%20n2/Maladjusted_Child-Brodsky.pdf
Traducere: Călin Coțoiu
Editare: Dr. Răzvan Gogălniceanu
Vă mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site.

Detașarea copilului de mamă e un proces lent și parțial dureros. Per total depășește separarea fizică a nou-născutului de mamă la naștere. Progresul creșterii urmează o linie de jos în sus, adică de la dependența completă la vârste foarte mici până la maturitatea adultului. Dependența devine din ce în ce mai complexă pe perioada tranziției: dependența fizio-biologică a nou-născutului transcede în „interdependența” adultului ca ființă socială. Astfel, dependența poate fi recunoscută drept factorul cel mai important pentru asigurarea supraviețuirii individului ca parte dintr-un întreg. „Omul nu vrea să fie independent, în sensul de a funcționa independent de interesul aproapelui, liber și detașat.” (1 p. 181)

Dependența pruncului poate apărea parazitară în momentul în care își ia ce are nevoie pentru supraviețuire de la gazdă, mama sa. În realitate, totuși, acea dependență este de natură simbiotică, aducând beneficii atât mamei cât și pruncului, relevându-se ca o manifestare de interdependență: pruncul, e.g., obține satisfacerea nevoilor de bază, în vreme ce mama, oferind această satisfacere, are experiența trezirii „dragostei materne”, ca o combinație de protecție, devotament și posesivitate. În acest mod, reciprocitatea beneficiilor prin dependență se prezintă ca un aspect al cooperării, manifestarea unei capacități caracteristice omului: interesul social.

În privința tranziției de la dependență la interdependență se pot distinge două seturi de caracteristici: un set mai vechi d.p.d.v. genetic, care slujește la supraviețuirea fizică a nou-născutului, precum sistemul de organe pentru digerarea hranei, și un set mai nou d.p.d.v. genetic, care slujește copilului la integrarea treptată în întregul reprezentat de omenire, constând în caracteristicile comunicării, în special interesul social. Din perspectivă genetică, interesul social pare a fi cea mai recentă caracteristică umană, iar dezvoltarea ei apare abia post-natal. Existența sa ca o capacitate înnăscută poate fi stabilită empiric observându-i manifestările. Prin definiție, interesul social este potențialul omului de a se vedea ca o parte integrală a omenirii; manifestările sale sunt contribuțiile la armonia și  progresul omenirii și cooperarea cu semenii, prin care individul atinge dezvoltarea optimă. Prin el, omul a depășit stadiile mai primitive ale instinctului de turmă, precum cel al păsărilor migratoare, și instinctul social, acela de stup. Coexistența și co-funcționarea au evoluat în timpul acelui proces în cooperarea individului cu întregul, spre beneficiul întregului, prin urmare pentru propria siguranță. Tranziția de la dependență la interdependență poate fi astfel înțeleasă ca o consecință a trecerii individului de la a căuta siguranță căutând îngrijire (dependență) la a căuta siguranță devenind parte din întreg (interdependență).

Tranziția de la dependență la interdependență merge în paralel cu o schimbare în modul în care predomină cele două seturi de caracteristici. În vreme ce ele funcționează ca un întreg și se manifestă ca „nevoi de bază” și „nevoi înalte”, respectiv, diferă la nivelul de dezvoltare la naștere și raportul dezvoltării în decursul creșterii individului: setul mai vechi este în părțile sale principale dezvoltat pe deplin, iar cel mai recent continuă să se dezvolte pe parcursul vieții individului, după un început rudimentar la naștere. În consecință, individul va căuta să-și satisfacă nevoile de bază fiind dependent de mediul înconjurător, mai ales de mamă, în timp ce nevoilor mai înalte, care se manifestă mai apoi, va căuta să le găsească satisfacerea prin integrarea în întreg: astfel, nevoile de bază sunt legate de ego, cele mai înalte sunt legate de comunitate.

Privit prin această prismă, stadiile dezvoltării descrise de Arnold Gesell (2) capătă o semnificație anume: în vreme ce reflectă progresul de la predominanța nivelului talmic la predominanța celui cortical, acestea reflectă și trecerea de la predominanța nevoilor de bază legate de ego (dependență) la cea a nevoilor mai înalte legate de comunitate (interdependență). Progresul e legat direct de detașarea individului pe parcursul anilor formativi. Din moment ce nevoile mai înalte, precum aceea de afirmare de sine, acceptare, dragoste și altele depind de satisfacerea lor din ce în ce mai mult bazat pe interacțiunea individului cu mediul înconjurător (câmpul de interacțiuni), limbajul și comportamentul social-personal va reflecta per total progresul în dezvoltarea interesului social.

Conform curbelor de dezvoltare ale lui Gesell (2), schimbarea în predominanță și, împreună cu ea, progresul făcut în integrare devine evident, de exemplu, în secvența de activități de joacă, de la joaca solitar-contemplativă la joaca de grup, cu schimbarea ușor de observat de la „interes” la „preferință”; sau în relațiile sociale care trec de la „activități imitative” la „prietenii mai puternice”, cu punctul de schimbare la „activități cooperative care înlocuiesc conținut fizic” Odată cu dezvoltarea verbalizării, comunicării și afirmării de sine, poate fi urmărită schimbarea în predominanță și progresul în procesul de integrare, de exemplu în secvențialitatea verbalizărilor de la „verbalizează finalitatea acțiunii” la „poate povesti cu acuratețe…”, cu schimbare la „cere să facă singur lucuri”, la „exprimă verbal dorințe…”

II

Progresul în această tranziție, însă, nu va fi făcut fără a se crea tensiuni, pe măsură ce copilul avansează în căutarea siguranței de la fi îngrijit la a se proteja de mediul înconjurător. Pe măsură ce acesta vede reacțiile mediului la acțiunile sale, acesta va învăța să interpreteze și să evalueze aceste reacții mai corect, eliberându-se astfel de tensiuni. Curiozitatea copilăriei și ascuțimea observațiilor pot fi astfel înțelese drept modul copilului de a colecta reacții, ceea ce îl va ajuta să-și evalueze șansele de a obține siguranță bazându-se pe oricare dintre cele două seturi de caracteristici. În abordarea sa adaptativă a vieții, copilul își manifestă puterea de creație în stilul de viață (3).

Având în vedere probabilitatea mare ca copilul să facă greșeli în interpretările sale, putem înțelege atitudinea adesea contradictorie a copilului mic care, încercând să se elibereze de tensiuni, ar putea să se întoarcă sfidător împotriva mamei, care poate să îl refuze când își dorește ceva – nevoi de bază, căutând în același timp afecțiunea ei – nevoi mai înalte. Putem înțelege atitudinea unui frate mai mic, care, admirând proiectul de joacă a unui frate mai mare, în același timp se pregătește să distrugă acel proiect: prin admirație, cere recunoașterea fratelui „cel mare” – nevoie mai înaltă, prin distrugerea proiectului el se așteaptă ca fratele său să își întoarcă atenția la el, – nevoie de bază. Similitudinea de scop, atingerea sentimentului de siguranță, se relevă în ambele atitudini contrastante, pe măsură ce copilul, încă incapabil de a decide pe care dintre seturi le preferă, încearcă să ajungă să-și formeze stilul său propriu de viață.

În ce măsură va reuși individul să-și dezvolte „capacitatea de a se vedea ca parte integrală din omenire” va depinde de măsura în care acesta reușește să se detașeze de mamă, cu alte cuvinte, de măsura în care îi reușește afirmarea de sine. Aceasta se obține în procesul de a face schimb de stimuli și reacții între copil și mediul înconjurător, care îl plasează în centrul unui câmp de interacțiuni.

Câmpul de interacțiuni constă în suma oamenilor cât și a obiectelor animate și inanimate, cu părinții copilului funcționând în mare parte ca interpretatorii interacțiunilor. La început, nou-născutul va recepta în principal stimuli care provin din câmpul său de interacțiuni, de exemplu din interior, nevoia de hrană, sau din exterior, vocea liniștitoare a mamei. Pe măsură ce primește stimulii și reacționează la ei, el începe să se miște pe drumul nesfârșit al invățării, al familiarizării. În curând trece de la rolul predominant pasiv la cela mai agresiv de a solicita reacții de la mediul înconjurător sondând, încercând, testând și chestionând. Limita până la care un individ este capabil și i se permite să se familiarizeze cu mediul va determina măsura în care se simte în siguranță și măsura în care poate să dezvolte încredere în sine. Faptul că este o limită la măsura în care se poate obține familiaritate este în sine un fenomen al câmpului de interacțiuni, făcând necesar pentru individ să învețe să trăiască cu o anumită măsură de nesiguranță și inadecvare, care poate fi redusă, dar niciodată complet.

Procesul de maturizare poate fi înțeles ca sporirea conștiinței de sine: de la identificarea copilului cu mama, a a se simți pe sine ca fiind în centrul câmpului său de interacțiuni în copilărie și adolescență, străduindu-se să fie „ca ceilalți” prin identificarea cu cei de vârsta lor sau prin secționarea unor adulți, venerarea unor eroi, ca formă de interacțiune, și mergând până la găsirea propriei identități prin faptul că se vede ca o parte din întreg.

Pe măsură ce se dezvoltă realizarea faptului că există ceva mai mare decât sine, din care omul face parte, și că progresul acelei entități mai mari decât sine depinde de contribuția adusă la scopul ultim de maturizare umană. Pentru copil, lucrul mai mare decât sine poate fi familia sa; pe măsură ce crește aceasta devine cartierul, comunitatea de prieteni, echipa; abia mai târziu o va percepe prin participarea emoțională, practică și spirituală la găsirea soluțiilor la probleme ridicate de comunitatea locală, de stat și națională, și în final se va percepe ca parte din omenire. Această realizare ca expresie a unui interes social bine dezvoltat aduce cu sine realizarea propriei valor. Aici se află scopul ultim în găsirea propriei identități: realizarea că suntem parte dintr-un întreg mai mare, universul. Este manifestarea interesului social în forma sa de dezvoltare maximă, atunci când „funcționează la fel de normal ca respirația”. (4)

III

Ca orice altă capacitate, interesul social are o arie în care să funcționeze, să crească și să se dezvolte. La început, dezvoltarea sa ca „abilitatea omului de a se vedea ca o parte integrală din omenire” va depinde de succesul individului în a se detașa de mamă, cu alte cuvinte, de măsura realizării de sine, a conștiinței de sine.

Experiența stimulilor și reacțiilor din câmpul de interacțiuni îl va stimula pe copil să tragă concluzii și să formeze opinii care de multe ori se vor dovedi a fi greșite; educație accidentală și non-sistematică. Cu toate acestea, el este asistat în acest proces de cei interesați de creșterea lor, în primul rând de părinți, mai târziu în viață familia, profesorii și alții; educație non-sistematică și sistematică. Din moment ce oamenii din acest mediu vor deveni într-un fel sau altul asociați cu aceste reacții, curiozitatea copilăriei cu sondarea, încercarea, testarea și chestionarea vor forma o punte între copil și acești oameni. Ceea ce spun ei să facă sau să nu facă copilul, interpretările, încurajările sau descurajările lor vor transmite copilului înțelesurile, valorile și standardele lumii adulte. Cu toate acestea, din moment ce oamenii din mediul său sunt și ei o parte din el, din acest câmp de interacțiuni, aceste standarde și valori vor reprezenta per total manifestările inter-relațiilor omului.

Cu toate acestea, a fi părtaș înseamnă mai mult decât participarea la activitățile de grup, a fi dus acolo unde merge grupul sau a te bucura de poziția de membru mai tânăr. Înseamnă a accepta reciprocitatea relațiilor din interiorul grupului, acceptarea răspunderii față de grup. Copilul trebuie ajutat să învețe să își asume partea lui de răspundere în acord to modelul său de a crește, ca un mijloc de a fi asistat în dezvoltarea interesului său social. În ajutarea lui în procesul de a învăța tehnicile de cooperare și contribuție ne folosim de înclinarea copilului către învățarea prin imitare, de dorința sa de a fi „mare”, și de nevoia de a se simți autosuficient. Nu numai că îl îndrumăm în acest proces prin propriile noastre exemple, dar îl și ajutăm să progreseze demonstrându-i cum se face într-un fel de mișcare cu încetinitorul, care îi facilitează observațiile și înțelegerea. De exemplu, atunci când un copil vine plângând la adult, nu trebuie să i se spună: „nu mai plânge”, sau „plânsul n-are rost”. Îi spunem să plângă, dacă asta îl face să se simtă mai bine. Cu toate astea, îi sugerăm să se oprească din plâns destulă vreme încât să poată înțelege despre ce e vorba și apoi putem să îl ajutăm; apoi poate să plângă la loc. Îi transmitem în acest mod că cooperarea sa constă în a face posibil pentru adult să afle unde poate să ajute. Din moment ce copilul trebuie să vadă că acțiunile sunt precedate de decizii și urmate de rezultate, de consecințe, disciplinarea trebuie bazată pe conceptul de câmp de interacțiuni, așa cum e descris mai sus. Pe măsură ce vede că acțiunile sunt urmate de consecințe, bune și rele, copilul va deveni conștient treptat de înțelesul real al răspunderii, ca acceptare a faptului că a cauzat o schimbare prin fapta lui.

În momentul în care acțiunile lui sunt înțelese ca mișcare către un scop de siguranță, nu va mai fi suficient să spunem auto-satisfăcut, atunci când căutăm motivul pentru un anumit comportament, că asta e un „mijloc de a obține atenție”, sau că „face asta pentru a i se da atenție”. Recunoașterea importanței schimbării de predominanță de la nevoi de bază la nevoi mai înalte, un model de comportament care interferează în permanență cu o comunitate, cu viața de grup,  poate fi înțeles ca un semnal de stres de la copil, care nu poate rezolva tensiunile care decurg din schimbarea de predominanță. Copilul va încerca să extindă situația care i-a oferit siguranță prin protecție, cu alte cuvinte va încerca să continue o relație infantilă căutând să fie îngrijit. Astfel, recunoașterea unui model de comportament ca fiind un simptom ne permite să „ignorăm” simptomul dincolo de semnificația sa de semnal de stres, dar trebuie să găsim o modalitate de a ajuta copilul să-și rezolve conflictul întărindu-i interesul social.

Sumar

Interesul social este o capacitate înnăscută, de natură genetică la om. Prin evoluția sistemului nervos central, culminând cu structura aparte manifestată la specia umană, omul a mers dincolo de stadiile primitive ale instinctului de turmă, ca formă de viață nestructurată, de adunare în grupuri, și instinctul social ca o formă mai structurată de trai împreună, spre Interesul său Social, văzut ca o capacitate de a deveni conștient de interdependența sa ca parte din întreg. Coexistența și co-funcționarea, ca manifestări ale acestor instincte, a evoluat în acel proces în cooperarea individului cu întregul, spre beneficiul acelui întreg, și prin urmare spre beneficiul individului. De la stadiile timpurii ale copilăriei în care siguranța se obține prin satisfacerea nevoilor de bază, trecând prin stadiul intermediar al adolescenței, în care siguranța se obține prin satisfacerea nevoilor mai înalte, până la cel principal prin conformarea cu ce e „bine de făcut”, individul crește și se maturizează găsind siguranță în contribuția la siguranța întregului, care este mai mare, văzându-și importanța pentru întreg: starea de adult.

Înțelesul creșterii se relevă ca mișcare de la relaționarea cu ego-ul către relaționarea cu comunitatea. Acest lucru se manifestă în dezvoltarea relației individului cu mediul înconjurător: de la relația de stimul-reacție, relație de dependență în copilărie, către interacțiunea de interdependență ca adult, și progresul de la a nu fi conștient de lanțul decizie- mișcare- consecință la acceptarea responsabilitățiii pentru rezultatele aduse de fapte. Prin urmare, toată educația trebuie orientată către facilitarea acelei tranziții, văzută ca procesul de a crește și te depărta de protecția parentală, mergând către o capacitate din ce în ce mai dezvoltată de a te menține în cadrul unui întreg. Cu alte cuvinte: educația trebuie să slujească creșterea și dezvoltarea interesului social.

 

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: