//
you're reading...
ALFRED ADLER, VARIA

Muschetarii nu se retrag niciodată

R la odihna pe malul Dunarii (la popoul Austriei)

Autor: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

 

 

copyright sign mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site.


Citind materialul lui Willard Beecher (https://alfredadler.wordpress.com/2016/05/29/observatii-despre-alcoolici/) în care el descrie o sumă de observații pe marginea felului în care văd lucrurile și se comportă alcoolicii, m-am pomenit ca-mi răsuna în cap un banc care-mi vine adesea în minte în terapie. Cel cu muschetarii. Un fel de vorbă: „Un muschetar nu se retrage niciodată! El înaintează în direcție opusă”.

Ei bine, iată că încep chiar cu asta.

Muschetarii nu se retrag niciodată!

Materialul propus de Willard Beecher atinge un subiect aproape minții, dar și vieții mele. Am cunoscut pe propria mea piele ceea ce înseamnă băutul c-un rost strîmb. Am lucrat și continui să lucrez cu oameni care consumă strîmb, dacă pot spune astfel. Beecher descrie simplu și curat, în spiritul analizei adleriene, tocmai denaturarea percepției prin intermediul schemei de apercepție.

Scriind asta, realizez tulburarea cu care ar putea fi primită ultima afirmație. Schema de apercepție ar putea fi privită ca fiind un soi de fluid de reguli nescrise pe baza cărora fiecare individ își duce viața. Într-o discuție privată, Erik Mansager observa că din punctul său de vedere, schema de apercepție este rigidă. Greu de pus laolaltă ideea mea de fluid și idea de rigiditate de care face vorbire Erik. Pentru mine ideea de fluiditate are de-a face cu faptul că schema de apercepție este ca un fluid care ia forma oricărui vas în care este pus – adică individul va pune schema sa de apercepție la lucru în fiece situație cu care se confruntă. Individul va privi fiecare situație prin prisma schemei sale de apercepție; adică felul subiectiv și personal de a privi oamenii, lumea și viața, va ocupa de o manieră fluidă neconștientă explicarea conștientă a fiecărei situații cu care conștiința se întîlnește. Cît privește rigiditatea despre care face vorbire Erik Mansager, ei bine, eu o înțeleg ca fiind de fapt natura subiectivă, individualizată a schemei de apercepție, cu care omul cîntărește fiecare situație, interacțiune ori confruntare cu viața. Personal, găsesc conceptul de rigiditate prea rigid pentru a judeca viața. Spun acest lucru gîndindu-mă la faptul că gîndirea însăși este un proces al vieții. Fiind așa, gîndirea, și implicit schema de apercepție, se regăsesc sub ideea de proces. Muschetarii nu se retrag niciodată! Ideea de niciodată este cea care inspiră rigiditatea. Generalizările („toți bărbații”, „femeile”, „romînii” etc.) și sentințele absolutizate (de exemplu „niciodată”, „întotdeauna”) respiră rigiditate.

Dar eu revin și îmi spun că viața se regăsește în cadrul unui proces, iar conceptul de schemă de apercepție reflectă viața și pemite întrezărirea echilibrului dinamic. Pe de o parte schema care încadrează, supune unei rigori, propune o rigidizare, iar pe de altă parte procesul de apercepție care se bazează pe fluiditatea memoriei și a apercepțiilor produse în cursul experiențele personale.

Există un continuum între normal-nevrotic-borderline-psihotic?

Dacă ne propunem o respirație mai largă, o perspectivă deschisă, am putea percepe faptul că procesul vieții este supus analizei individuale, iar ceea ce rezultă este în fapt o impresie încețoșată, cu lumini, cu umbre, cu dubii și aproape-certitudini, o impresie fluidă asupra realității. Aici vedem cum nu se poate mai bine descris continuumul normal-nevrotic-borderline-psihotic.

S-a spus că nevroticul face în viața sa un fel de dans. Un pas înainte, un pas înapoi. Despre psihotic s-a spus că și-a creat deja o lume a sa în care gestionează fluiditatea lumii de o manieră imaginată doar de el însuși. Scopul însă rămîne același pentru noi toți, fluida senzație de siguranță, fluida bună impresie despre noi înșine.

Sigur că vom avea impresia de nemișcare, de rigiditate în cazul nevroticului. El face un pas-înainte-unul-înapoi, însă aceasta este tocmai reprezentarea mișcării sale. Aș putea zice că schema de apercepție a nevroticului este cea care ne dă măsura forței schemei de apercepție. Această forță generează celorlalți impresia de rigiditate cu care este percepută străduința nevrotică către siguranță și superioritate. Însă pusă la treabă, această schemă face ca „muschetarul să înainteze în direcția opusă”. Un pas înainte, un pas în direcția opusă.

Aceste reguli de gîndire nescrise sunt unice, individualizate, cel mai adesea sunt păstrate la un nivel neconștient, însă într-un schimb activ și dinamic de informații cu prezentul conștient. Într-un fel, fenomenul denaturării subiective de care se îngrijește schema de apercepție, stă de cele mai multe ori la baza cortinei de fum pe care o ridică între el și lume nevroticul ori psihoticul. În terapie, atunci cînd vorbesc cu omul din fața mea, eu îi mai spun „praf în ochi”. Cortina asta de fum, Beecher o numește Side-Show. În fapt ea este o măsură de protecție, de siguranță. Rostul ei este de a păstra integră imaginea de sine. Schema de apercepție este în fapt sursa de înțelegere a vieții, sursă de la care se adapă și mintea muschetarului care nu se retrage niciodată. El va găsi întotdeauna mijlocul de a înainta, chiar și dacă asta înseamnă uneori să înainteze în direcția opusă. În fine, indiferent ce va face, mai devreme sau mai tîrziu ne va permite să intuim direcția pe care tot caută să o ascundă prin intermediul comportamentului său. Uneori, spectacolul este atît de fastuos încît observăm punerea în scenă a mai multor comportamente.

Caz clinic

Apropo de cele de mai sus, îmi amintesc de situația unui om care venise în terapie pentru a discuta despre comportamentul său addictiv față de jocurile mecanice. Începuseră să-i dea bătăi de cap. Pentru mine, era primul caz de addicție, alta decît alcoolul. Într-un final, povestind ne-am mai luminat. De fapt, omul avea o problemă cu jocurile mecanice din pricina faptului că ajungea acasă tîrziu în noapte, și soția, mamă de copil mic, începuse să se îngrijoreze pentru el. Hm! Însă spectacolul a continuat. În fapt, omul ajunsese să meargă la jocuri mecanice, noaptea, pentru că sala respectivă era singurul loc care se dovedea că are trei calități: era lîngă casa lui, era liniștită, ferită de ochii lumii, și rămînea deschisă oricîtă vreme i-ar fi trebuit omului ca să se trezească din beție. Obiceiul făcea ca din cînd în cînd, nu des, dar nici rar, omul să bea „cîteva” beri cu colegii. Ascultîndu-l în minte mi-a venit și povestea fetei care nu era „nici călare, nici pe jos, nici încălțată nici desculță, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată”. Omul nu se considera un mare consumator. Adică nu ducea multe după cum se zice în argoul cunoscătorilor. Prima bere îl destindea. Restul cunoșteau calea. Și cum nu îi trebuiau multe, la un moment dat pornea către casă. Situația însă era atît de dificilă, încît trebuia să se oprească la sala de jocuri mecanice pentru a-și da răgazul de a se limpezi la minte și de a pleca către casa une îl așteptau soția și copilul mic.

Era clar pentru acest om faptul că își iubea soția, își dorise să aibă un copil, el era un om muncitor și onest, apreciat. Ei bine, îmi spunea că nu poate să ajungă acasă băut și neștiutor de sine. Prin urmare, faptul că era iubitor, onest, muncitor, apreciat, făcea după spusele lui ca să ajungă să aibă probleme cu jocurile mecanice unde ajunsese să cheltuiască îndeajuns de mulți bani încît să îi pună în pericol situația.

Un pic mai tîrziu am aflat, că frica acestui om era aceea de a nu fi capabil de a fi un tată bun pentru copilul său. Era tracasat de această idee și nu știa ce să facă atunci cînd se găsea cu copilul în brațe. Nu era în stare să vorbească soție sale despre acest aspect pe care el îl considera pueril, prostesc. Însă, pe de altă parte, tocmai acest aspect pe care îl minimaliza, era cel care îi dădea de furcă. Nu se putea ridica la înălțimea unor standarde de a fi tată – copilăria lui fusese tracasată de un tată băutor, violent și despotic – iar standardele clientului meu erau complet altele. Însă, cum să le pună la treabă, ei bine, asta nu știa.

Comportamentul său de băutor, de jucător de jocuri mecanice, fuga sa de acasă, îl ocrotiseră pînă la un punct de confruntarea cu frica de a nu fi îndeajuns de bun tată pentru copilul lui.

Ceea ce nu spune însă Beecher, este că a lucra cu acești oameni, are de-a face de fiecare dată cu etapa unde se găsesc ei în procesul schimbării – acela despre care vorbesc de mulți ani Prochaska și DiClemente, fondatorii modelului trans-teoretic al stadiilor schimbării. În privința clientului despre care am vorbit mai sus, lucrurile s-au mișcat repede. A cuplat rapid în cadrul legăturii terapeutice, a vorbit cu curaj, s-a mirat sincer de faptul că în spatele dependenței sale stătea ceva, și s-a găsit în stare să se confrunte cu acest bagaj personal. Era pregătit de schimbare. Fără opoziție, fără rezistențe.

Un fel de concluzie

Faptul că m-am confruntat eu însumi cu acest aspect – și după cum știu, nu voi înceta în a mă confrunta cu acest comportament nevrotic și însingurător – mi-a permis să analizez eu însumi din perspectivă adleriană cele ce se întîmplă în cele trei „ringuri” despre care vorbea Adler (asocierea cu ceilalți, căsnicia și munca).  Side-Show-ul despre care face vorbire Beecher fiind adesea o sursă de alinare. Lucrînd cu oameni care se confruntă la rîndul lor cu comportamentul alcoolic, mi-a permis să mă aproprii de înțelegerea acestuia. Perspectiva lui Adler este una care mi-a fost de ajutor în regîndirea scenei spectacolului.

Îmi vin în minte cîteva cazuri în care am cunoscut succesul alături de oamenii cu care am lucrat, precum și vreo cîteva unde am ajuns doar la o ameliorare. De vreo două-trei dăți ce-mi vin acum în minte, am întâlnit oameni cu bogate resurse intelectuale, dar cu o îndărătnicie nemaipomenită. După spusele lui Beecher, Adler a descris asta prin „înaintare în direcție opusă”. Iar minte mi-a venit: „Un muschetar nu se retrage niciodată! El înaintează în direcție opusă”. Chiar așa este. Am văzut la lucru inteligența în slujba minunatului Side-Show. Spectacolul lua ochii. Doar că direcția omului era către ascunderea propriilor frici legate de ceea ce înțelegea el prin succes și respectabilitate.

Henry Stein ne-a spus într-o discuție privată: „people may use ruminations to exhaust themselves”. Un punct de vedere care face mult sens în chestiunea despre care discutăm. Alcoolicii par să folosească alcoolul pentru a-și epuiza temerile, fricile, manierele nevrotice de a se imagina pe sine lumea și pe ceilalți.

Pînă la urmă pentru mine alcoolicii sunt niște muschetari. Avant-la-lettre ori post-factum ori mai știu eu cum, însă niciodată mintea lor nu-i în prezent. Toți alcoolicii cu care am lucrat au avut probleme cu „vidarea minții”, cu tehnica de mindfullness, cu starea prezent. Mințile nostre obișnuiesc să fie ori în viitor anticipînd, ori în trecut rememorînd. Prezentul este prea confruntativ pentru noi.

Mai devreme sau mai tîrziu, unii dintre noi reușim să regăsim direcția cea bună, să stăm drepți și demni în fața greutăților unei vieți pe care o percepem nevrotic.

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: