Autor: Dr. Frederic Feichtinger, Doctor medic, Profesor asistent la catedra de Psihiatrie clinică a Colegiului de Medicină din cadrul New York University.
Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:
Alfred Adler a fost fără discuție primul psiholog care a scos în evidență mai mult decît oricare altul totalitatea, unitatea, integralitatea unei persoane. Psihiatria recunoaște astăzi acest important principiu al totalității. Înțelegem din ce în ce mai clar că analiza întregului prin intermediul analizei părților lui este o procedură artificială necesară doar în scop didactic. Altfel, noi gîndim individul în termenii de corp și minte, și niciodată în categoriile corp sau minte. Niciodată nu trebuie să uităm că între cele două există o constantă și fundamentală legătură. Și în plus, din ce în ce mai clar vom vedea că nu putem separa acest binom corp-minte de socialul înconjurător ori de mediul universal. Faptul că nu cunoaștem prea mult despre inter-relaționarea individului cu universul, nu scuză ignorarea acestui aspect.
Studierea acestei entități complexe care este personalitatea, necesită studiere activităților desfășurate de către individ. Examinarea la microscop a oricărui organ, inclusiv a creierului, tot ne va păstra într-un întuneric complet în ceea ce privește personalitatea individului. Acțiunile individului trebuie studiate sub două aspecte: 1) studiul direct, prin observarea acțiunilor persoanei respective; iar 2) studiul indirect, a ceea ce individul recunoaște a fi făcut.
Pacientul trebuie să ne povestească despre experiențele sale „interioare”. Asta include gîndurile sale, sentimentele, dorințele sale, felul în care el înțelege lucrurile, visele sale, amintirile, etc. Alfred Adler spune că: „Cel mai important mijloc de a ajunge la o înțelegere rapidă a ceea ce un individ înțelege despre sine însuși și despre viață, ne vine prin intermediul amintirilor sale timpurii”.
Este fascinant să vezi cum această metodă simplă ne permite să examinăm cazuri fie în policlinică, fie în spital cînd nu avem la dispoziție timpul necesar unui interviu detaliat. Mai simplu decît să explicăm teoretic, este să prezentăm cîteva exemple; fiecare poate, de altfel, experimenta acestea pe sine însuși sau pe ceilalți.
Recent, studenții au venit la spital în vederea completării studiilor lor psihiatrice și a examinării unei paciente. Aceasta fiind o asistentă medicală, a fost extrem de necooperantă și foarte indignată de evaluare psihiatrică. Ea considera că este într-adevăr bolnavă dar la nivel somatic, plîngîndu-se de inimă, de palpitații, insomnie, amețeală, anxietate, pierderea apetitului și tremurături. Pacienta de 28 de ani, avusese investigații somatice complete; rezultatul fusese negativ, însă ea insista că ceva nu e în ordine în ceea ce o privește. Așa cum am menționat mai devreme, lipsa ei de cooperare permitea o breșă foarte redusă în privința diagnosticării problemelor ei psihice.
În ideea ajungerii mai rapide la un rezultat, am întrebat-o: „Care este primul lucru care vă vine în minte cînd vă gîndeți la copilăria dumneavoastră?”. Pacienta mi-a răspuns: „Nu-mi este foarte clar, dar mama mi-a povestit că atunci cînd aveam în jur de 6 ani, vroiam foarte tare să merg la școală, însă cînd am ajuns s-o fac, mi-am dorit să termin cît mai repede.” Studenții mediciniști poate că nu înțeleg mare lucru din răspunsul pacientei. Dar eu i-am asigurat că această tînără este foarte puțin adaptată la lumea în care trăiește și că ea ne va dovedi că întotdeauna își dorește să obțină o poziție cu responsabilitate; dar că o dată ajunsă acolo, își dorește să o părăsească cît mai repede.
Următoarea întrevedere a arătat că intuiserăm corect. Prima ei opțiune fusese să devină asistentă medicală. Îi plăcea foarte mult acest lucru, însă atunci cînd a trebuit să lucreze în spital, în azil, a simțit că era prea mult efort pentru ea, că nu era plătită îndeajuns și s-a decis să facă altceva.
Puțin înainte de a renunța la postul de asistentă, ea se plînsese de nevozitate și palpitații și pentru plecare ei din sistemul medical dăduse vina pe aceste simptoame.
După o scurtă perioadă, si-a găsit un post de secretară, dar nici acest post nu i-a plăcut foarte mult. De vreme ce simptomele se accentuaseră, ea s-a simțit obligată să renunțe din nou la postul său. Acum căuta din nou un loc de muncă, dar simptoamele se agravaseră atît de mult încît ceruse să fie acceptată pentru o perioadă de spitalizare.
Întrebată despre interesul în ceea ce privește viața de cuplu și mariajul, ea a spus că se îndrăgostea foarte des, dar că renunța întotdeauna.
Fără prea multe explicații studenții ar putea înțelege că pacienta furniza prin intermediul amintirilor sale timpurii, propriul model de viață: cînd înăuntru-cînd afară, vrînd să aibă responsabilitate-distanțîndu-se iute de ea. Mai departe era foarte clar că simptoamele-i serveau drept un foarte bun alibi în a renunța, a părăsi responsabilitățile.
Un pacient de 38 de ani suferea de o nevroză anxioasă. De fiecare dată cînd pleacă de acasă, el prezintă simptoame de anxietate severă cu palpitații, amețeală, sentimentul de frică că ceva rău urmează să se petreacă, tulburări intestinale. A renunțat la slujba sa de comis-voiajor. Amintirea lui timpurie este: jucîndu-se cu un tren împreună cu tatăl lui.
Pacientul nu prezintă prea mult interes în privința vieții; el se bucură jucîndu-se cu un tren împreună cu tatăl său. Faptul că mama sa nu apare în amintirea timpurie, este un semnal foarte nefavorabil și indică un sentiment de neglijare din partea ei. El nu poate uita acest aspect și modelul lui de viață se constuiește în jurul acestei experiențe. În fapt, pacientul fusese foarte legat de tatăl său ce murise de timpuriu. Niciodată nu se înțelesese cu mama sa, iar în prezent relația lor este încă conflictuală și cu dispute între ei. De obicei, el o contactează cînd are nevoie de susținere financiară din partea ei, de vreme ce el nu cunoaște tocmai succesul în viață – lucru care nu-i de mirare cînd îi privim amintirea timpurie.
O femeie de 35 de ani a fost spitalizată după o tentativă de suicid și a fost diagnosticată cu psihonevroză în contextul unei ușoare depresii. Amintirea ei timpurie este: „Eu am fost întotdeauna un copil bolnăvicios și întotdeauna am vrut mai mult decît ce-aveam”.
Prima ei amintire relevă faptul că ea nu are prea mult curaj, este centrată pe sine, arată o importantă autocompătimire și nu are interes social (n.t. – gemeinschaftsgefühl este conceptul original utilizat de către Alfred Adler pentru a furniza o înțelegere asupra legăturii individului cu semenii, cu lumea și cu universul). Ea considera că totul i se cuvine fără a da ceva în schimb – o imagine tipică pentru un pattern nevrotic. Chiar și astăzi, pacienta este încă în mod constant impresionată de slăbiciuninea ei, este complet nesatisfăcută în privința vieții ei, în special a vieții maritale; și analiza relevă că tentativa ei suicidară a fost realizată ca o răzbunare împotriva soțului ei care, după cum spune ea, nu-i poate oferi ceea ce își dorește ea în viață.
Un pacient bărbat de 33 de ani suferea de o nevroză anxioasă, de fobie și de o ideație suicidară. Pacientul se temea de mulțime, de oameni, nu putea merge în metrou tren sau să treacă printr-un tunel. Amintirea lui timpurie este: „La vîrsta de 10 ani am fost teribil de dezamăgit cînd părinții mi-au spus că nu există Moș Crăciun. Întreaga lume părea să se fi prăbușit”.
Acest pacient exprimă: „Vezi acum ce teribilă este această viață care-mi distruge credința în Moș Crăciun”… Pacientul, care este un om însurat, continuă să viseze cu ochii deschiși și este nedoritor și incapabil să se confrunte cu realitatea.
Un pacient bărbat de 20 de ani ce fusese diagnosticat cu o tulburare de adaptare și cu personalitate schizoidă, mi-a povestit următoarea amintire: „Mama îmi bagă săpun în gură ca să mă oprescă din plîns”. În cazul acestei amintiri noi înțelegem: „Pînă și maică-mea îmi face viața mizerabilă și dezgustătoare”. Pacientul avea mari dificultăți în colaborarea cu oamenii, neparticipînd niciodată la activități sociale. El era o personalitate autistică tipică, și foarte rar deschidea gura să zică ceva.
O pacientă de 30 de ani, de orientare homosexuală, își amitește: jucîndu-se cu băieți și legîndu-se unii pe alții. Ea l-a legat pe un băiat și i-a făcut niște noduri enorme. Dar băiatul și-a impins picioarele, le-a tras laolaltă și a ieșit din legătură. Ea s-a simțit foarte rău pentru că fusese luată de proastă. Cea de-a doua amintire timpurie este: niște băieți mai mari alergau după ea și după alți copii. Unul dintre băieții mari a prins-o și i-a dat una peste fund. Ea s-a simțit umilită.
Pacienta urăște bărbații, aceștia nu prezintă nici un interes pentru ea, ea trăiește cu alte femei ca și cum ar fi măritate. Idea primei ei amintiri este: „numai băieții pot fi atît de răi, ei te domină și te rănesc”.
Un pacient de 26 de ani suferind de tulburare nevrotică compulsivă și de o nevroză sexuală, povestește după cum urmează: „Cînd aveam 7 ani – nici n-o să vă vină să credeți că-mi amintesc asta – după ce am fost circumcizat, m-am simțit obosit și m-am culcat pe o pernă enormă. Toți veneau să se uite la mine”.
Prin intermediul acestei amintiri, pacientul își arată interesul deosebit în privința sexului, în special a organului său sexual, și izolarea în care trăiește astăzi. El își dorește să fie lăsat în pace în privința responsabilităților și se bucură să fie centrul atenției. Faptul este că pacientul nu are prieteni de nici un sex, că este nedoritor în a se confrunta cu viața și că își explică eșecurile constante prin intermediul conflictelor sexuale pe care într-un mod mîndru de sine le consideră ca fiind un „conflict Oedipian”.
Un barbat de 40 de ani, adus în azilul psihiatric după o tentativă de sinucidere prin tăierea gîtului, mi-a spus următoarele: „Către vîrsta de 3 sau 4 ani, îmi amintesc cum am fost lovit în cap cu bîtă de baseball în timp ce priveam meciul. În timp ce-mi creștea ditamai cucuiul, m-au dus acasă cîteva străzi mai încolo și s-a făcut un ditamai tărăboiul pe tema asta, iar din cîte îmi amintesc eu nu sufeream deloc”. O a doua amintire: „Imi amintesc că odată la școală m-am făcut că mă doare capul ca să evit să mă asculte la o lecție pe care n-o învățasem. Spre casă, îmi amintesc cum mă loveam deliberat în cap ca să îmi provoc o durere reală pentru cînd ajung acasă”. Pacientul s-a recuperat rapid după tentativa de sinucidere, fără efecte secundare, și mai tîrziu mi-a spus că de fapt nu avusese nici o intenție de a se sinucide, ci că se săturase de locul lui de muncă și de căsnicie.
Acest pacient denotă o lipsă completă de curaj, o dorință de a fi răsfățat, și nici măcar nu are curajul de a evita în mod deschis responsabilitățile. El trebuie să se lovească în cap de unul singur pentru a-și crea un alibi. În fapt, tentativa suicidară fusese un bluff, un alibi în ideea de a fugi de responsabilitățile căsniciei.
Un pacient bărbat de 42 de ani care a fost adus într-o unitate de sănătate mintală suferind de isterie și de idei obsesive severe, povestește: „Cînd pășeam, copil fiind, în spatele sicriului tatălui meu, am avut cea mai mare străfulgerare din viața mea dîndu-mi seama că omul pe care îl urîsem atît de mult, era mort”. Obsesiile lui principale erau să își omoare soția și copilul și să țipe „FOC” într-un loc public cum ar fi la film sau la teatru.
Tot pattern-ul vieții sale se construiește în jurul unor sentimente de ură și distrugere.
O pacientă femeie în vîrstă de 32 de ani, care fusese adusă într-o instituție de sănătate mintală în urma unei tentative de sinucidere, și care era suferindă de psihonevroză și alcoolism, mi-a povestit următoarea amintire: „Cînd aveam 3 ani, mama mi-a făcut o masă specială. Prietenele mamei mă întrebau cum mă simt. Eu spuneam: „Mă simt perfect oribil”. Toți rîdeau și gîndeau cît era de drăguț să zic asta, eu un copil mic, însă eu mă simțeam îngrozitor”.
Amintirea ei relevă faptul că ei îi plăcea să fie o „cenușereasă”, de vreme ce nu putea să fie o „prințesă”.
O pacientă, femeie de 35 de ani, suferind de o paranoia severă, își amintește: „Cînd aveam 2 ani s-a născut o soră de-a mea și eu am aruncat-o din leagăn. Mama m-a certat, dar eu i-am zis: „Mai bine o arunci în rîu”. Cînd aveam 3 ani, mama a plecat la cumpărături și m-a lăsat singură acasă. Îmi amintesc cum doi șoricei fugeau prin cameră, iar eu eram speriată. Dar apoi, mi s-a părut că cei doi șoricei sunt îmbrăcați în bărbat și femeie și că dansau în mijlocul camerei. Și deodată totul dispare”.
Aici vedem puternicul resentiment de a fi detronată și caracterul gelos și agresiv cu care vrea să elimine orice concurență. În cea de-a doua amintire, apar fantasmele ei. Nu ne surprinde faptul că mai tîrziu în viață această persoană dezvoltă o reacție delirantă și proiectivă de gelozie, numită paranoia.
Acestea sunt doar cîteva exemple pentru a ilustra cît de interesantă și necesară este studierea experienței interioare a unei personalități. Nu cu mult timp în urmă, moștenirea ereditară și mediul erau privite ca avînd o influență principală în dezvoltarea personalității. Dar, din nou Alfred Adler a fost cel care a spus răspicat că experiențele personale – amintirile și experiențele trecute – au o influență enormă și categorică asupra dezvoltării personalității ca întreg.
În studierea personalității și a tulburărilor nevrotice, amintirile timpurii adesea ne permit o evaluare fundamentală:
- A începuturilor unei povești de viață, asupra punctului de start în dezvoltarea personalității, asupra acțiunilor sale, a relațiilor cu ceilalți și a abilităților de a coopera.
- A problemelor cu care se confruntă un pacient, a felului în care le rezolvă, și a indiciilor în privința felului în care se va confrunta cu probleme viitoare.
- A originilor modelui său de viață, a conceptului de sine, asupra interesului său principal și a scopului său în viață.
alfredadler 
fiecare om e unic dar gindurile si actiunile lui pot fi conditionate sau manipulate in mod pozitiv sau negativ
Scris de florin | 30/05/2016, 11:36 amDraga Florin, iti multumesc pentru comentariu. Sigur ca citindu-l, vad utilizarea lui „dar” si ma intreb care este raportul dintre cele doua propozitii ale comentariului. Ma gandesc ca cele doua propozitii sunt ambele adevarate, insa ma indoiesc ca exista un alt raport.
Scris de alfredadler | 30/05/2016, 1:39 pm