//
you're reading...
PSIHOLOGIE & PSIHOTERAPIE ADLERIANA, VARIA

ÎNȚELEGEREA TEORIILOR

Autori: Willard Beecher


Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Adlerian Digitization Project (http://www.adlerjournals.com/)
Meaning of Theories by Willard Beecher – 1941 – v2#3
http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/Meaning_of_Theories.pdf
Traducere&corectură&editare: Dr. Răzvan Gogălniceanu
Vă mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site.

Disputele  caustice care continuă într-un mod foarte vehement între diferiți membri ai diferitelor școli de gîndire psihologică, indică o neatenție ori o lipsă de înțelegere asupra adevăratei naturi a unei teorii. Natura didactică a unor declarații de opinie realizate în virtutea susținerii uneia ori alteia dintre teorii, indică faptul că susținătorii acesteia au ajuns să o privească mai degrabă ca pe un „adevăr științific”, în loc de o teorie științifică. Este o diferență considerabilă între o discuție asupra meritelor relative ale teoriilor și disputele verbale întru dovedirea veridicității ori falsității uneia ori alteia dintre teorii.

Ar putea fi utilă scurta revedere a unor idei din „Philosophy of As If” a lui Vaihinger. El propune atenției noastre faptul că noi nu putem să cunoaștem cu adevărat ce se petrece fie de o parte, fie de cealaltă parte a pielii corpului nostru – așa-numita Lume Reală este, într-un final, necunoscută nouă! Animalul uman ”cunoaște” numai senzațiile pe care le primește via sistemul său nervos. Pentru a rămîne în viață sau pentru adaptarea la lume și oameni, animalul uman trebuie să interpreteze dacă  senzațiile primite îl ghidează sau nu către supraviețuire. Pe scurt, apercepțiile pe care el le crează între sistemul lui senzorial și cel motor, sunt cele care determină caracterul calitativ și direcțional al acțiunii sale, moartea sau supraviețuirea lui ca organism. El nu are niciun aparat capabil să-i ofere recunoașterea unui „adevăr absolut”, nici chiar dacă acest adevăr ar exista.

Încă de la naștere el se confruntă cu necesitatea realizării unor adaptări la lumea exterioară. La început el pur-și-simplu „simte”. Anumite senzații va căuta să le retrăiască, iar pe altele va căuta sa le evite. Pe măsură ce amintirile unor astfel de experiențe se înmulțesc, el apercepe lucrurile și senzațiile; el nu mai simte pur și simplu. De acum el începe să acționeze „ca-și-cum” pentru a supraviețui el ar putea să dea crezare interpretărilor pe care el le dă senzațiilor receptate. De vreme ce animalul uman nu poate cunoaște natura absolută a lucrurilor, el treuie să genereze ficțiuni, „ca-și-cum-uri”, teorii etc., care să-i facă adaptarea posibilă. Din experiențele trecute și, prin urmare, de pe urma apercepțiilor sale, el trebuie să fie capabil să-și prevadă viitorul în funcție de probabilitatea statistică a supraviețuirii. Dacă „ca-și-cum-urile” (apercepțiile) corespund a ceea ce există în lumea exterioară, el va avea o mai mare probabilitate de a supraviețui decît dacă intuițiile sale cad la o distanță mult prea lungă.

Nu există nici un dubiu că există o lume reală exterioară, chiar dacă niciodată nu putem spera într-o cunoaștere absolută a naturii acesteia. Problemele încep numai atunci când credem că ceea ce înțelegem noi „ca-și-cum”, adică teoria pe care noi o folosim pentru adaptarea la lume, este chiar copia realității înseși! Oamenii din antichitate și primitivii au o mulțime de teorii, de „ca-și-cum-uri” despre tunet. Grecii antici, de exmplu, gîndeau că Zeus era cel care arunca ceva anume care făcea teribilul zgomot. Zeus era pentru ei o realitate, nu îl priveau ca pe un „ca-și-cum” – deci era simplu pentru ei să-și imagineze că el făcea zgomotul acela. Dar astăzi unde este Zeus pentru noi și unde se găsește „adevărul” explicațiilor care depindeau de existența lui?

Apoi, pentru a mai adăuga confuziei noastre, limbajul pe care îl utilizăm este plin de cuvinte care se referă la categorii, cum ar fi cald-rece, bun-rău, normal-anormal, puternic-slab. Și pentru a face situația și mai și, de la aceste categorii noi elaborăm entităţi precum Bunătatea şi Răutatea pe care le privim ca fiind esenţe sau standarde absolute de comparaţie. Privind prin prisma asiduității eforturilor noastre de a înțelege, nu este deloc surprinzător că am imaginat în capul nostru o mulțime de concepte, de categorii și principii. Tragedia umană începe numai atunci cînd sfîrșim prin a crede că aceste categorii, aceste „ca-și-cum-uri” care există numai în gîndirea noastră, există cu adevărat în lumea exterioară.

O teorie, prin urmare, nu este sub nici o formă o „copie a realului”; nu este decît un modus dicendi ori „un fel de a privi lucrurile și de a apercepe” astfel încît noi să putem face intuiții mai multe și mai securizante în ceea ce privește supraviețuirea. Orice teorie sau               „ca-și-cum” sau ficțiune trebuie să fie în sine o entitate logică. Teoria antică grecească asupra tunetului trebuia să furnizeze un Gestalt ori un tablou chiar dacă acesta e o fictiune sau este animist (n.t – ANIMÍSM s. n. Credință potrivit căreia orice în univers, și universul însuși, are un suflet sau este o ființă vie. – Din fr. animisme. Sursa: https://dexonline.ro/definitie/animism). Atîta vreme cît suntem conștienți că o teorie nu este decît una dintre multiplele posibilități de a privi ceea ce se petrece în lumea exterioară, atunci o putem folosi ori lăsa deoparte în funcție de cît de bine servește scopului personal; niciodată nu trebuie să ne găsim în postura de a o apăra ori de a-i contrazice pe care nu o acceptă ca pe un adevăr în sine. În cazul în care observăm că teoria noastră înmulțește numărul „intuițiilor corecte”, atunci putem să ne facem o idee despre ceea ce coexistă și despre secvențialitatea evenimentelor viitoare, și atunci ar fi bine să o ținem minte și să o folosim pînă apare un alt „ca-și-cum” ce ne permite o intuire cu o mai bună aproximare.

În privința a ceea ce este numit eclecticism, aici cîteva teorii au configurații destul de apropiate încît anumite părți să poată fi comparate și inter-schimbate fără violarea logicii fundamentale a lui „as if”. Însă nu există nicidecum o variantă de a lua „partea cea mai bună” din fiecare teorie și de a le pune laolaltă în ideea propunerii celei mai bune teorii.  Cineva poate, totuși, privi orice situație dintr-un punct de vedere referențial propriu („ca-și-cum”), sau poate privi mai multe puncte de vedere concurențiale, ceea ce poate fi benefic, în funcție de cel care gîndește. Nu trebuie să uităm nici un moment că suntem prinși într-o rețea a apercepțiilor, obligați să ghicim care este direcția de supraviețuire cea mai potrivită pentru noi.

Orice teorie, inclusiv una științifică, întotdeauna trebuie privită în mod conștient ca un modus dicendi și nu ca fiind un adevăr. La un seminar, Adler ne-a atenționat să nu credem că oricine „are” un complex de inferioritate. El ne-a spus că complexul de inferioritate există doar în capul lui Dr. Adler și nu în individul din fața lui. Adler a spus că este doar o invenție a lui pe care el a găsit-o utilă în prezicerea felului în care individul însuși ar relaționa cu lumea exterioară și în situațiile stressante, iar că el, Adler, nu uită niciodată faptul că acesta este doar o ficțiune, o invenție, iar nu însăși realitatea.

În trecu au existat multe feluri de a privi „realitatea” și probabil că vor fi mai multe în viitor. Anticii credeau în magie și animism, perspective care erau „ca-și-cum-urile” cele mai potrivite lor. Omul modern – în special, omul de știință – tinde să privească lumea exterioară din două perspective diferite: cea a cauzei-efect și cea a mijloc-final. Este, din nou, futil să aducem argumente dacă lucrurile sunt efectele unor cauze ori dacă ele sunt mijloace către un final. Putem privi totul „ca-și-cum” ar fi fie unul fie altul dintre acestea. Asta-i o chestiune a propriei nostre alegeri și asta nu ne spune nimic despre realitatea a ceea ce vedem, pentru că asta-i de necunoscut nouă.

Fizica a fost odată descrisă în termeni de cauză-efect. Mai recent a fost un trend de a privi un același fenomen din perpectiva relației mijloc-final. Psihologii au încercat ambele variante pentru justificarea comportametului uman. Avem școli de gîndire de psihologie care privesc abilitățile din posesia unei persoane, ca fiind „cauze„ ale „efectelor” lui. Adler a ales să privească abilitățile ca fiind mijloace dezvoltate întru susținerea supraviețuirii. Pui banii jos și pleci cu oricare dintre variate; sunt „absurdități” ușor de dovedit în fiecare dintre „ca-și-cum-urile” acestea, dacă îți place să faci din vorbe ambiguități și sofisme.

Acum, toate cele de mai sus ne fac să ne punem întrebarea de ce anume oamenii subscriu mai lesne și mai ardent la psihologiile lui Freud sau Watson sau altele de tipul cauză-efect, decît o fac către psihologiile de genul lui Adler, psihologii ale utilului sau de tipul mijloc-final.

Chiar și despre asta este posibil să inventezi o mulțime de „ca-și-cum-uri”. Un istoric ne-ar putea spune că tipul de gîndire cauză-efect (logic) este unul dintre dintre cele mai vechi. El ne-ar putea arăta cum oamenii au gîndit că marile dezastre erau rezultatul furiei divine. El ne poate arăta că această perspectivă sau modus dicendi avea o distribuție geografică întinsă și pe o perioadă de atît de îndelungată de timp, încît nimănui nu i-ar trece prin minte să pună în discuție cadrul de referință prin care el a ajuns la această explicație.

Un antropolog interesat de studiul culturilor din perspectiva relativei lor structuri, ar putea atrage atenția asupra faptului că noi suntem copiii civilizației occidentale. În cultura noastră, modelul dominare-subordonare a circulat din generație în generație, dînd formă de mii de ani credințelor și necredințelor noastre. Din acest model moștenim o credință adînc înrădăcinată în superioritate și inferioritate, precum și o puternică tendință către competiție, autoglorificare incisivă și aroganță. Psihologia și filosofia propuse de Adler sunt contrare tuturor acestor țeluri individualiste. Din acest motiv ele contravin întregul model cultural, tot așa cum și creștinătatea a pățit-o. Două mii de ani de creștinism nu ne-au făcut creștini. Oare faptul că Adler a cerut să-i privim pe ceilalți ca pe niște membri egali ai familei umane, asta să fie explicația pentru numărul redus de ascultători? Cursurile care promit dezvoltarea dominantei personale și a abilității de a-i conduce pe ceilalți, cîștigă peste tot atenție și aderenți. Seminariile de Psihologie Individuală (n.t – adleriană) la început atrag interesați. Pe măsură ce devine clar că Psihologia Individuală nu este o formulă magică de autoglorificare, ci una care cere să trăim ca între egali, mulțimile se dispersează. Rămîn numai câțiva care să ducă munca mai departe. Și poate că trebuie spus că și mulți dintre acești puțini rămași, de asemenea sunt mai interesați să îi „ajusteze pe ceilalți” decît ei înșiși să se schimbe. Dorința de a-i influența pe alții și astfel de a ocupa o poziție de fictivă superioritate, ține atît de mult de moștenirea noastră culturală, încît nici unul dintre noi nu e liber de influența acestui blestem.

Antropologul va spune mai departe că obiceiurile instituțiilor oficiale și ale vieții nostre obișnuite sunt fondate pe relaționările superior-inferior. Acest model de organizare socială nu favorizează egalitatea; sentimentul de apropiere între angajat și angajator este descurajat, etc; distanța este cultivată.

Ca urmare, „grupul superior” deține puterea. Ei acționează ca-ntr-o dogmatică și sunt întotdeauna puternic tradiționaliști și conservatori, cu frica schimbărilor ce îi pot duce la pierderea controlului. O nouă psihologie, noi metode de învățare în școli, noi planuri sociale în medicină, business, asigurări, ori orice altă zonă, sunt ținute frînate în dezvoltarea lor. Multe psihologii sunt produsele culturii noastre și prin urmare favorizează credința în relaționările superior-inferior, sau le privesc ca fiind de neocolit sau iremediabile. Din acest motiv ele cîștigă cu ușurință acceptarea  dogmatică, de vreme ce susțin „exclusivitatea”. Scopul Psihologiei Individuale este ca toți să putem înțelege! Dogmatica interpretează asta ca pe un afront direct și se teme de răspîndirea unor astfel de informații. Ei doresc să-și mențină propria ficțiune de atoate-cunoscători, precum și pretenția de infailiblitate.

Învățăturile fundamentale ale Psihologiei Individuale sunt atît de utile, încît nici o dogmă nu le poate nega utilitatea. În același timp, ei nu pot accepta sterilitatea multora dintre principiile pe care le propun astăzi. Pentru a putea ieși din situația lor dificilă, ei absorb puțin cîte puțin din ideile propuse de Psihologia Individuală, ca și cum ar fi propriile lor idei, „ca-și-cum” ei înșiși au gîndit acestea. Încet, încet vor ajunge să o accepte în întreaga ei structură, dar sub propriul lor patronaj (de exemplu, Karen Horney în „Noi descoperiri în Psihanaliză”); ei nu admit niciodată propria lipsă de atoate-cunoaștere printr-o inversare de strategie.

De ani de zile suntem martori ale acelorași chestiuni în zona politicii. Partide minoritare ale Statelor Unite militează de ani pentru anumite reforme de mult necesare, dar nu trec de momentul votării. Cu vremea, sentimentele și circumstanțele au obligat partidul majoritar să-și modifice punctele de vedere sau să piardă putere. Așa-numitele idei excentrice ori nebunești ale unor minorități au ajuns proprietatea dogmelor unei majorități.

In lumina acestor relaționării și tendințelor observabile existente în cultura noastră, psihologii care urmează ideile Psihologiei Individuale, nu trebuie să fie descurajați de numărul mic de aderenți și de lenta creștere a curentului. Nicidecum nu va crește altfel, decît dacă modelul nostru cultural se va schimba într-atît încît să se pună mai mare preț pe cooperare decît pe competiție. Acestea sunt descrierile celor două feluri de a duce lucrurile la capăt. Cursa este cîștigată de către schimbarea in sînul acestei civilizații, iar alergătorului nu se se așteaptă să-și ajute competitorii! Noi încă ținem la mare preț idealul Individualismului Crud drept scop al străduinței nostre, și ne încurajăm copiii să meargă „tot înainte” în lume – să se pregătească bine și să înșface mintenaș „șansa cea mare”. Prin presiune directă și inferență, un copil este influențat să își antreneze doar acele calități care îl ajută să îi surclaseze pe ceilalți. El vede că prea multă prietenie îl întîrzie în acestă cursă – că un grad mai mare de agresivitate este necesar pentru conservarea unui interes personal într-un grad necesar învingerii celorlalți. În învingerea celorlalți stă esența competiției.

Ca un rezultat al tehnologiei ameliorate, vechile noastre idealuri competitive se dovedesc inadecvate. Idealurile nostre de organizare socială suferă schimbări nete care se vor face fin ce în ce mai simțite pe măsura trecerii timpului. Pe măsură ce strînsoarea se întețește, oamenii vor începe să se îndoiască de certitudinea nevrotică pe care o au azi, că competiția este cel mai bun fel de duce lucrurile la bun sfîrșit în treburile umane. Îndoiala e piatra de căpătîi a înțelepciunii! Oamenii vor trebui să realizeze că treburile lor pot fi rezolvate numai printr-un grad mai mare de cooperare și mai puțin de care-pe-care. Ei vor descoperi „brusc” că Psihologia Individuală a produs învățătură toți acești ani. Nimeni nu este atît de orb ca cel care nu va vedea nimic, și nimeni nu este atît de surd ca cel care nu va auzi nimic! (n.t.-citat este din Matthew Henry – 1662-1714 – predicator englez. Sursa explicației: http://www.brainyquote.com/quotes/quotes/m/matthewhen189365.html ). Lumea în general încă ascultă și caută felurile de depășire. Noi putem doar spera să influențăm pe care sunt pregătiți din timp întru un mod mai egalitar de relaționare.

Dr. Adler a indicat faptul că este necesar să „turburăm și să distrugem certitudinile greșite sau nevrotice” înainte ca cineva să ajungă să dea mai departe Psihologia Individuală. Pentru această rațiune, eu însumi nu mai încerc să formez grupuri de formatori în Psihologie Individuală. Experiența mea de mulți ani de zile este că aceste grupuri se ofilesc de îndată ce membrii lor ajung să realizeze că ei nu pot face avere sau domina pe ceilalți folosindu-se de Psihologia Individuală. Însă am fost mai norocos în păstrarea în acțiune a unor grupuri de discuții deschise în care fiecare poate veni și vorbi liber despre orice problemă care îl frămîntă. Membrii grupului furnizează o serie de puncte de vedere – fiecare în ton cu propria-i „apercepție tendențioasă”. Apoi este posibil să folosești Psihologia Individuală pentru a pune sub semnul îndoielii validitatea credințelor greșite și a oferi un insight mai bun. Această abordare reușește adesea să îi facă interesați de Psihologia Individuală. În acest stadiu, terapeutul le poate oferi cărți ale lui Adler și informații despre acesta, pentru ca atunci oamenii să poată avea deschise ochii și urechile. Însă eu găsesc că învățăturile complete ale Psihologiei Individuale trebuie ținute în planul al doilea pînă ce terenul e curățat de buruienile virtuților competiției și superiorității. Dacă acest lucru nu este făcut, indivizii se simt ofensați de punctele noastre de vedere și resentimentari la adresa noastră. Nimeni nu poate învăța o persoană resentimentară! Arătîndu-le că există multe „ca-și-cum-uri” prin prisma cărora poate fi privită o situație – nici-una mai bună ori mai greșită decît alta – oamenii adesea își schimbă perspectiva care îi poartă în impas în propria lor viață.

Este imposibil ca Psihologia Individuală să devină un curent dominant al psihologiei timpului nostru, însă este rapid absorbită sub alte nume și înfățisări. Iar toate acestea sunt spre bine. În anii care vor veni, cînd spiritul partizan va fi murit și dogma actuală va fi rămas doar în legătură cu fondatorii ei, minți tinere și mai puțin tributare prejudecăților vor recunoaște în Adler o sursă a acestei înțelepciuni. Cărțile lui au copyright, iar creditul va fi acordat acolo unde este necesar. Noi nu putem forța nici timpul, nici locul.


Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: