COPILUL MALADAPTAT

Autor: Paul Brodsky

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Un caz ipotetic

Pe o insulă populată de canibali în Pacific, tradiţia cerea ca cel mai în vârstă fiu să-şi mănânce bunicul când acesta ajungea la o anumită etate. Însă fiul cel mai în vârstă nu era dispus să onoreze această obligaţie. Fusese dojenit, numit renegat, o pată pe obrazul familiei, chiar şi subversiv. Bunicul se simţea înjosit de lipsa băiatului de respect pentru etatea lui. Cu toate acestea, în loc să se ia în piept cu tradiţia tribului, tânărul a început să aibă dificultăţi la înghiţit. În acel moment familia a decis să apeleze la un psihiatru celebru din Viena.

Acum se punea întrebarea: ce trebuia să obțină acel psihiatru? Oare putea fi considerat fiul cel mare drept ”maladaptat”? În lumina sistemului de valori al tribului, în mod sigur era; în cultura psihiatrului, nu. Astfel, se pare că nu era atât o chestiune de diagnostic, de a determina dacă tânărul era maladaptat, nevrotic, sau dacă suferea de o afecţiune psihosomatică, cât era de a determina ce vedere asupra vieţii are acel tânăr, ce se aştepta să rezulte din comportamentul său – scopul său. În mod cert fusese crescut „bine”, fusese învăţat lucrurile cuvenite, primise exemplele potrivite de urmat. Cu toate acestea, ajunsese la o concluzie neaşteptată, formulase un concept neaşeptat. Plecând de la presupunerea că era în general un copil „normal”, cu alte cuvinte că ar fi trecut cu bine toate testele de inteligenţă, aptitudine şi performanţă ale societăţii sale, şi s-ar fi adaptat la cultura în care fusese crescut, ceea ce dedusese din ce „învăţase”, din ce fusese învăţat, ficţiunea sa, în mod cert devia de la aşteptări. Reprezenta propria lui creaţie, rezultată din modul lui propriu de a intepreta stimulii cu care se confrunta atât dinăuntru cât şi dinafară.

Atunci, psihiatrul, cum ar fi trebuit să evalueze ”pacientul”? Putea fi considerat destul de normal, dacă n-ar fi existat simptomul dificultăţii la înghiţire. Şi este exact acel simptom care îl dă în vileag pe tânăr: ne spune că deşi îşi construise propria ficţiune, propriul concept de viaţă, o revoluţie adolescentină poate, acum că se confrunta cu consecinţele acelei ficţiuni devenise neliniștit, era nesigur pe el şi se temea să-şi asume răspunderea pentru decizia luată. Se simțise bine atâta timp cît fusese revoluționar doar în gândire. Poate că era considerat un tip grozav între cei de vârsta lui, precum unii de la noi care abandonează şcoala. Poate că se simţea puternic şi tare pentru că sfida cerinţele culturii adulte din care venea. Oricum ar fi fost, acum trebuia să se confrunte cu nişte consecinţe neplăcute: ori îşi mânca bunicul, ori se trezea ostracizat de trib sau pedepsit cu severitate. Ar putea fi chiar nevoit să-și părăsească ţara ca să fie în siguranţă. Cu alte cuvinte, nu se mai află în poziţia în care să evite situaţia; va trebui să se decidă asupra unui curs de acţiune. Iar aici se află exact locul în care încep problemele lui adevărate. Simptomul fizic este modalitatea lui de a evita problema şi de a amâna decizia finală – poate bunicul moare între timp, uşurându-l de obligaţia de a se hotărâ. Tânărul ar putea fi considerat tot restul vieţii sale o ruşine pentru familie, dar s-ar putea oricând folosi de problema înghiţitului ca fiind lucrul care nu i-a permis să facă ce trebuie. Astfel, însărcinarea psihiatrului va fi în mod evident aceea de a ajuta pacientul să accepte faptul că, orice a făcut sau n-a făcut, consecința deciziei sale este de a se confrunta veșnic cu necesitatea asumării responsabilității.

„Adaptat” și „maladaptat”

Pornind de la acest caz imaginar, putem poate vedea că termenii „adaptat” și „maladaptat” reprezintă un mod de a descrie pe cineva în raport cu ficțiunile culturii sale. Acestea sunt forme adjectivale ale verbului „a se adapta”, care exprimă un act de a acționa sau a relaționa, mai ales cu privire la fenomene exterioare nouă, precum un sistem de valori sau o structură de comportament prescrisă de societate. Prin urmare, forme diverse și adesea contrastante de structură socială folosesc aceste forme descriptive ale verbului „a se adapta” pentru a stabili gradul la care un individ s-a aliniat la un anume sistem de valori, indiferent cât de diferite sunt aceste sisteme de valori – democratice, dictatoriale, plutocratice, anarhice, etc.

Astfel, putem spune despre un copil „sănătos” fizic și mintal doar că la momentul când îl studiem, cînd îl interceptăm pe drumul său în viață, și-a format un mod de purtare care era așteptat în cadrul structurii sociale din care provine. Ca să punem problema oarecum diferit, pattern-ul lui de viață – stilul lui de viață – reflectă gradul și modul de a realiza, atinge și forma adaptarea. El poate fi bine, rău, sau neadaptat, în funcție de normele și valorile culturii sale. Este important să ținem minte că acel copil este cel care și-a format pattern-ul, stilul de viață. De aceea în condiții de stres sau ca reacție la schimbarea de condiții, e de așteptat ca gradul de adaptare să se schimbe într-o oarecare măsură, câteodată chiar radical. Această chestiune este legată direct de probleme precum educația, reeducarea, terapia, consilierea și reabilitarea.

Concluzie

Având în vedere cât de mulți factori acționează asupra individului și îi formează perspectiva asupra vieții, printre ele moștenirea, mediul și modul său unic de a evalua fluxul continuu de stimuli care-i parvin prin intermediul organelor de simț, devine evident faptul că conceptul său de sine și relația sa cu mediul înconjurător va conține erori și interpretări greșite. Astfel, nici un individ nu va manifesta aceeași atitudine față de viață, față de rezolvarea problemelor sau față de cerințele vieții. Cu alte cuvinte, nici un individ nu concepe viața „adevărată”, „obiectivă”, și fiecare individ urmează ficțiunea formată de sine, pentru sine, ca și cum ar fi adevărată, ca și cum ar fi reală.

Prin urmare, societatea umană este stabilită și funcționează nu pe baza concepțiilor obiective ale realității, ci pe baza unui fel de consens, a unei coordonări a diverselor perspective cunoscute drept „bunul simț”. Aceasta este capacitatea individului de a se cunoaște ca parte dintr-un întreg, ca membru al societății umane – de a cunoaște interesul său social, așa cum l-a definit Alfred Adler.

Din cauza acestor erori în multitudinea de ficțiuni stabilite de către fiecare membru al societății umane, valorile etice, morale și sociale sunt în continuă schimbare, ceea ce face ca aceste valori să fie doar temporar utilizabile ca măsură a gradului de „adaptare” al unui individ. Astfel, este necesar un alt etalon, iar acesta se găsește în atitudinea individului în cadrul experienței lui ca membru al societății umane ca întreg, cu alte cuvinte gradul în care interesul său social a avut condiții să se dezvolte. Prin urmare, ceea ce vedem în viața cotidiană a unui individ nu e atât o problemă legată de „adaptarea” lui la un set de valori dat, deși temporar, ci mai degrabă una legată de sarcina generală de a fi o ființă umană. „Adaptare”, „maladaptare” și „neadaptare” sunt indicatori ai atitudinii individului față de sarcinile vieții: față de muncă, relații sociale și dragoste, sarcini pe care nu le poate rezolva decît în cooperare cu întreaga omenire. Astfel, prezența sau lipsa cooperării, ca măsură a interesului social, devine o manifestare a modului individului de a se adapta la viață.