SARCINILE VIEŢII. CELE TREI SARCINI ALE LUI ADLER

Autori:

Rudolf Dreikurs

si Harold H. Mosak

Institutul Alfred Adler din Chicago

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Munca, societatea şi sexul, aşa cum au scris Adler şi adlerienii, constituie cele trei sarcini de viaţă cu care trebuie să se descurce şi la care să găsească soluţii orice persoană. Cu toate astea, conceptul de sarcini de viață nu este nici pe departe clar definit. Această lucrare are două scopuri – primul e să arate diferențele subtile de opinie așa cum apar ele în scrierile lui Adler și ale asociaților lui, al doilea este să trateze mai pe larg formulările acceptate în prezent. Aceste extensii sunt derivatele logice ale unor formulări fugare dar nedezvoltate ale lui Adler și ale altor adlerieni.

De interes mai mult decât istoric este prima formulare a lui Adler privitoare la sarcinile vieții. El considera că toate problemele cu care se confruntă omul se încadrează în trei categorii. „Ele reprezintă realitatea pentru om … Omul trebuie tot timpul să dea răspunsuri la aceste probleme, pentru că acestea îl solicită” (4, p. 5). Pe prima o consideră o consecință a faptului că „trăim pe scoarța acestei biete planete, și nicăieri altundeva. Trebuie să ne dezvoltăm îngrădiți de restricțiile și posibilitățile stabilite de mediu… Fiecare răspuns trebuie condiționat de faptul că suntem parte a omenirii și că oamenii sunt ființe care populează acest pământ” (4, p. 5).

Această formulare este peste măsură de semnificativă și este adesea trecută cu vederea de cei care discută cele trei sarcini ale vieții. Desemnează într-un mod clar domeniul în care se mișcă omul. Toate problemele omului sunt furnizate de însăși existența sa într-un domeniu dat care este „faptul că suntem legați de scoarța acestui… pământ, cu toate avantajele și dezavantajele acestei poziții” (4, p. 6).

Al doilea set de probleme în cea mai veche formulare a lui Adler este furnizată de faptul că „în jurul nostru se află și alții și trăim în asociere cu ei, iar noi am pieri dacă am fi de unii singuri” (4, p. 6). Al treilea set de probleme rezultă din faptul că suntem de două sexe, și că autoconservarea individului și grupului trebuie să ia acest fapt în considerare.

În această formulare, Adler nu face nici o referire la muncă în calitate de sarcină a vieții. Cu toate acestea, atunci când face sumarul celor trei probleme, poziția sa se schimbă și o include, deoarece continuă: „modalitatea de a găsi o ocupație care să ne permită să supraviețuim în cadrul limitelor stabilite de natura pământului; modalitatea de a găsi o poziție între semeni astfel încât să putem coopera; modalitatea de a ne acomoda cu faptul că suntem de două sexe, iar continuarea și toleranța omenirii depinde de viața noastră amoroasă. Nu am găsit nici o problemă de viață care să nu poată fi grupată în cadrul acestor trei mari probleme – ocupaționalul, socialul și sexualul” (4, p.7).

Adler nu este întotdeauna consecvent atunci când desemnează întâietatea și importanța relativă a acestor sarcini. Ulterior, în același volum (4, p. 202), el consideră problema relaționării cu alți oameni ca fiind prima sarcină a vieții, iar sarcina ocupațională ca fiind a doua. Dragostea și sexul rămân pe locul trei. Mai apoi menționează problema ocupației ca fiind pe primul loc, dar sugerează că cea mai bună metodă de a ne descurca cu aceasta vine prin intermediul soluției la a doua problemă, aceea de a trăi în asociere cu alții, prin prietenie, sentimente sociale și cooperare. „Cu soluția la această problemă facem un avans incalculabil către soluția la prima problemă” (4, p. 239). Importanța relativă a acestor sarcini alternează de-a lungul vieții lui Adler; în ultima sa carte aflăm că „toate întrebările în viață pot fi subordonate acestor trei probleme majore – problema traiului în comun, a muncii și a iubirii” (3, p. 42).

În exprimările cele mai timpurii ale acestui punct de vedere, Adler consideră că sarcinile se împletesc, făcând următoarea remarcă: „nici una dintre aceste probleme nu se poate rezolva separat; fiecare dintre ele necesită abordarea de succes a celorlalte două” (4, p. 239). În continuare susține: „Aceste trei probleme nu se regăsesc niciodată separat; toate își iluminează calea reciproc; și putem spune cu adevărat că toate sunt aspecte ale aceleiași situații și aceleiași probleme – nevoia ființei umane de a-și apăra viața și de a și-o dezvolta în mediul în care se află” (4, p. 241).

Modul în care Way formulează poziția lui Adler este următoarea: „Adler a rezumat în trei mari grupuri solicitările societății la care e supusă în permanență capacitatea de adaptare a individului. Aceste trei seturi de probleme, Societate, Ocupație și Iubire, sunt strâns legate între ele” (13, p. 179). Way consideră aceste trei sarcini ca fiind pur și simplu „acei vechi prieteni ai psihologiei, cele trei instincte de Turmă, Nutriție și Sex. Doar că ei nu mai apar în Psihologia Individuală ca porniri de natură subiectivă, ci sunt văzute de pe cealaltă parte, ca fapte externe care țin de logica existenței în comun. Ele sunt absolute, în măsura în care ar fi dificil să concepem o societate care să nu solicite individului vreo formă de adaptare de acest tip. Dar caracterul și măsura adaptării variază cu fiecare generație și cu fiecare schimbare în structura societății. Problemele pe care le ridică nu pot fi niciodată rezolvate definitiv, ci cer individului o mișcare continuă și creativă către adaptare” (13, pp. 179-180).

Prin observarea abordării acestor sarcini de către un individ dat, putem să-i testăm pregătirea individuală în domeniul cooperării. Cu toate acestea, spune Way, „ființa umană nu se dezvoltă neapărat în mod egal în toate, și poate fi mult mai bine dotată pentru a găsi soluții la una dintre probleme decât la celelalte. Omul ar putea avea succes ocupațional, dar nu în dragoste; sau iubirea și contactele sociale îi pot veni ușor în comparație cu dificultatea de a-și câștiga existența” (13, p. 180). Se cunoaște că Way, prin comparație cu Adler, recunoaște diverse nivele de ”adaptare”, sau mai bine zis diverse nivele de împlinire a unei sarcini de viață sau a alteia. ”Există adesea cazuri când una sau alta dintre aceste solicitări rămân neadresate în mod deliberat” (13, p. 181). Cu toate acestea, el împărtășește viziunea lui Adler despre întâietatea sarcinii ocupaționale în observația sa că „Majoritatea oamenilor reușesc un anumit nivel de ajustare la problema muncii, din moment ce existența lor depinde de ea. Problema iubirii și mariajului nu este la fel de urgentă. Poate fi amânată sau evitată cu totul, mai ales dacă munca a fost rezolvată cu destul succes ca să compenseze” (13, p. 192).

Wolfe reflectă vederile lui Way. Acesta spune „Prin contrast cu celelalte două mari probleme, problema sexului nu rezultă în dezastru personal. Din acest motiv, aberațiile în găsirea soluției sexului sunt cele mai numeroase. Tirania burților noastre ne împinge să muncim ca să nu murim de foame, iar tirania singurătății ne împinge să facem anumite gesturi către semenii noștri ca să nu ne pierdem mințile. Dar bărbații și femeile pot evita soluția problemelor sexuale și supraviețui… Este problema care rămâne cel mai adesea nerezolvată. Este problema care pune cele mai multe obstacole în calea celui care caută îndrumare. Multe soluții false la problema sexuală sunt tolerate pasiv de societate, în ciuda înțelesului lor anti-social” (14, p. 201).

Dreikurs (7) de asemenea găsește sarcina iubirii împlinită rar la momentul prezent. Interese sociale defectuoase pot ieși la iveală mai ușor în această sarcină, pentru că intimitatea dragostei și a sexului le pune la încercare la maxim capacitatea de cooperare, și distruge distanța care se poate menține de obicei în relațiile ocupaționale și sociale. În plus, relațiile de egalitate nou apărute între sexe prezintă probleme în curtare și mariaj care nu existau înainte (5).

Discuția de mai sus demarchează clar diferența de opinie centrată pe cele două chestiuni. În primul caz apare diferența de opinie în care Adler își reversează punctul de vedere în privința priorității sarcinilor. În al doilea caz, Adler pleacă de la presupunerea, cu care alți adlerieni nu sunt de acord, că ”nici una dintre problemele vieții nu pot fi rezolvată separat” (4, p. 239). Într-o abordare și mai clară în chestiunea celor trei probleme, el comentează: „Deoarece răspunsul pe care îl dăm acestor trei probleme, prin stilul nostru de viață, se vede în întreaga noastră atitudine către ele… stilul fiecăruia de viață se reflectă mai mult sau mai puțin în atitudinea sa către toate trei” (3, pp. 42-43).

Aceasta implică și alte chestiuni asupra cărora adlerienii au păreri divergente. A treia diferență de opinie privește întrebarea dacă stilul cuiva de viață determină toate abordările sale în legătură cu sarcinile vieții. Adler pare să implice că așa este. Dacă este într-adevăr așa, atunci o persoană nu poate fi ajutată să se ajusteze fără a face schimbări în stilul de viață. Cu toate astea, experiența a demonstrat că se poate acorda mult ajutor indivizilor în cadrul stilului lor de viață existent. Lucrul lui Dreikurs în domeniul îndrumării copiilor (6, 9) se bazează pe premisa că mulți indivizi au eșecuri privind sarcinile vieții mai degrabă pentru că le lipsesc cunoștințe și pregătire în legătură cu modul de a se descurca cu probleme contemporare, decât din cauza unor stiluri de viață ineficiente. Mosak (10) oferă un motiv pentru care Adler consideră că aceste schimbări trebuie să implice o schimbare de stil de viață, pe când Dreikurs nu consideră așa. Dacă stilul de viață e văzut ca un modus vivendi mai degrabă decât un modus operandi, atunci sunt posibile multe tipuri de comportament în cadrul aceluiași stil de viață. Aceste comportamente se pot modifica sau schimba chiar și atunci când modul aperceptiv de bază rămâne relativ intact. Prin urmare, probabil că este justificat să afirmăm că în vreme ce un stil greșit de viață în mod sigur nu duce la împlinirea cu succes a vreunei sarcini de viață, în anumite cazuri individul are putea fi chiar în stare să poată funcționa în mod adecvat, în ciuda conceptelor sale greșite și a interesului social limitat. Adler a atras adeseea atenția asupra faptului că nu poți fi niciodată sigur de interesul social al unei persoane decât în urma testării. Dacă o persoană trăiește în condiții deosebit de favorabile, s-ar putea să nu-și releve inadecvarea până la momentul când circumstanțele îl pun în fața unor probleme subiectiv mai stresante pe care să le rezolve.

O a patra implicație a discuțiilor lui Adler despre sarcinile vieții este aceea că dacă un om e capabil să le rezolve, nu va mai avea sentimente de inferioritate și nu va mai pica victimă nevrozelor. O exprimare tipică a acestei opinii este astfel: „Dacă un om poate să fie bun prieten tuturor oamenilor, să contribuie cu muncă utilă și cu un mariaj fericit, nu se va simți niciodată inferior altora sau învins de ei” (4, p. 262). E destul de adevărat că o persoană cu asemenea interes social e puțin probabil să aibă sentimente de inferioritate. Cu toate acestea, ne-ar trebui lampa lui Diogene ca să găsim așa o persoană. Chiar dacă s-ar găsi o asemenea persoană, Way i-ar pune la îndoială opinia lui Adler. „Un individ poate reuși să rezolve toate sarcinile elementare ale vieții și totuși să devină nevrotic dacă nu reușește să-și atingă scopul subiectiv de perfecțiune. Chiar și persoanele de succes pot ajunge la nevroză pentru că nu au și mai mare succes. În plus, successul pe altă linie decât cea care atinge scopul fictiv nu are nici o influență asupra stimei cuiva de sine… Adaptarea exterioară nu este un criteriu în sine. Poți fi de succes văzut din exterior și totuși să fii un eșec în proprii ochi. Reversul medaliei este că poți fi un eșec din perspectiva lumii și totuși suficient de mulțumit de sine”(13, p. 180). Propunerea lui e că „prima datorie a individului este față de sine, iar independența menținută cu hotărâre este singura garanție a utilității sociale” (14, p. 181).

Dacă „prima datorie a individului este față de sine”, oare se confruntă el numai cu aceste trei sarcini care pot fi satisfăcute pur și simplu rezolvând problemele ocupației, asocierii și sexului? Poate ar trebui să recunoaștem și existența altor sarcini, toate legate între ele, ceea ce înseamnă că afectează soluția la cele trei sarcini, dar le transced. Neufeld (12) a oferit o asemenea propunere vorbind de problema celor „Patru S” – Subzistență, Societate, Sex, Sine.” El face referire la o declarație a lui Adler care pare să indice că individul poate fi o problemă pentru sine și prin urmare să fie parte din „lumea exterioară” cu care trebuie să aibă de-a face. „Individul adoptă o anumită abordare, o anumită atitudine, o anumită relație față de problemele din lumea exterioară (lumea exterioară include și experiența propriului trup, ca și experiența vieții psihice)” (2, p. 7).

O declarație prealabilă făcută de Adler scoate în evidență aceeași idee. „Această lume exterioară include propriul trup al individului, funcțiile lui biologice și funcțiile minții. El nu relaționează cu lumea exterioară de manieră predeterminată, așa cum se presupune adesea. El relaționează întotdeauna în funcție de propria intepretare de sine și a problemelor lui din prezent”. (1, p. 5). Asta arată clar că omul este o problemă pentru sine. Toată lumea trebuie să învețe nu numai cum să se înțeleagă cu alții, cu o persoană de sex opus și cum să țină o slujbă; trebuie de asemenea să se înțeleagă cu sine, să se descurce cu sine. Acest lucru, prin urmare, ne pare nouă a fi a patra sarcină a vieții.

De asemenea, pare a exista o necesitate de a lua în considerare încă o sarcină a vieții, în plus față de cele menționate mai sus. Fiecare individ se confruntă cu sarcina de a relaționa cu Universul, ceea ce devine, în mod din ce în ce mai clar, o extensie a vieții noastre pe pământ. Nu mai suntem doar ființe care „trăim pe scoarța acestei biete planete”, cum a frazat Adler. Noi ne extindem experiența de viață în Univers, cu nevoia de a ne reevalua locul pe acest pământ în relație cu Universul, cu spațiul și timpul, cu eternitatea.

Problema nu e nouă. Omul întotdeauna și-a stabilit relația cu puterile și forțele transcendentale în religii. Dar conceptele noastre în schimbare despre Univers, viață și noi înșine produc necesitatea de a reevalua conceptele și credințele care ni s-au înmânat de-a lungul erelor. Putem, prin urmare, să vorbim de o a cincea sarcină de viață, nevoia de a ne ajusta problemelor dincolo de simpla existență pe acest pământ și să găsim noimă în viață, să realizăm semnificația existenței umane prin implicare transcendentală și spirituală.

Nota p. 18: Pentru un sumar al problemelor care se includ în cele trei sarcini de viață și o bibliografie comprehensivă de scrieri adleriene în acest domeniu, vezi Mosak și Shulman (11).

BIBLIOGRAPHY

1. Adler, A., „The Fundamental Views of Individual Psychology, ” IntI. J. Indiv. Psychol., 1935, 1 (I), 5-8.

2. ~A., „The Neurotic’s Picture of the World,” IntI. J, Indiv, Psychol” 1936, 2 (3), 3-13.

3. Adler, A., Social Interest: A Challenge to Mankind. London: Faber & Faber, 1938.
4. Adler, A., What Life Should Mean to You. London: Allen and Unwin, 1932.
5. Dreikurs, R., The Challenge of Marriage. New York: Duell, Sloan and Pearce, 1946.
6. Dreikurs, R•• The Challenge of Parenthood. New York: Duell, Sloan and Pearce, 1958.
7. Dreikurs, R., Fundamentals of Adlerian Psychology. New York: Greenberg, 1950.
8. Dreikurs, R., .. Psychotherapy as Correction of Faulty Social Values, ” J. Indiv.Psychol.. 1957, 13, 150-158. –

9. Dreikurs, R. and Soltz, Vicki, Children: The Challenge. New York: Duell, Sloan and Pearce, 1964. .

10. Mosak, H. H., „Early Recollections as a Projective Technique,” J. Proj. Tech., 1958, 22, 302-311.

11. Mosak, H. H. and Shulman, B. H., Introductory Individual Psychology: A Syllabus. Chicago: Alfred Adler Institute. 1961.
12. Neufeld, I., „Application of Individual Psychological Concepts in Psychosomatic Medicine, J. Indiv. PsychoI., 1955, „11, 104-117.
13. Way, L., Adler’s Place in Psychology. London: Allen and Unwin, 1950.
14. Wolfe, W. B., How to Be Happy Thou@ Hum an. London: Routledge and Kegan Paul, 1932.