//
you're reading...
ALFRED ADLER

Mulțumiri lui Alfred Adler

Editor:

Astăzi am decis să folosim spațiul oferit de proiectul alfredadler.wordpress.com pentru a ne reaminti câteceva despre Dr. Alfred Adler, fondator al mişcării psihoterapeutice şi al teoriei Psihologiei Individuale.

Astăzi sunt 145 ani de la nașterea lui, iar pentru noi, cei care l-am cunoscut pe Adler doar din cărţile lui ori ale altora, de la cursuri ori mai-ştiu-eu-de-unde, găsim cu cale să publicăm câteceva din cele ce au fost spuse despre Adler de către cei care l-au cunoscut şi au lucrat alături de el. În Romania şi poate peste tot în lume, omagiile sunt puse in legătură cu propaganda, iar vorbele goale flutura în cotidianul urechilor fiecăruia dintre noi. Prin urmare, prin două materiale, sperăm să aducem lecturii vorbele pline ale Dr. Rudolf Dreikurs şi ale Lydiei Sicher, doi oameni care l-au cunoscut pe Alfred Adler, au învăţat de la el şi au lucrat împreună cu el.  Materialele au fost publicate în Jurnalul de Psihologie Individuală din 1941 şi aveau rostul de a aduce în amintirea cititorilor pe cel care fusese şi nu mai era. 

La 145 de ani de la naşterea lui Adler, decizia noastră este să propunem două materiale care comemorau moartea lui. Ne păstrăm dincolo de orice încercare de a filosofa pe marginea aspectelor existenţiale ale naşterii şi morţii, iar în intenţie avem doar aducerea spre lectură a unor amintiri. 


Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Adlerian Digitization Project (http://www.adlerjournals.com/)
In_Memoriam Alfred_Adler-Rudolf Dreikurs-1941-v2#4
http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/In_Memoriam–Alfred_Adler.pdf
Traducere: Psiholog Andra Pârvan
Corectură şi editare: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

Autor: Dr. Lydia Sicher


Cinci ani au trecut de când Alfred Adler a părăsit această lume, aproape la timp ca să nu experimenteze o planetă în flăcări. A murit împăcat cu el şi într-o lume în timp de pace.

Dublă este durerea profundă faţă de moartea lui, pe care urmaşii lui o comemorează astăzi: pierderea unui prieten de care a fost nevoie în vieţile lor şi pierderea unui om de care este atât de mare nevoie în această lume a confuziei şi a luptei, o lume pe care el a înţeles-o, la care el s-a gândit şi s-a tot gândit şi pe care a iubit-o cu disperarea celui care ştie boala ce consumă omenirea şi remediul să o vindece.

Nicicând înainte nu a fost nevoie de Adler mai mult ca acum, nicicând înainte nu ar fi putut găsi o dovadă mai puternică a adevărului şi a valorii ideilor lui, nicicând înainte nu au dorit studenţii lui şi nu au simţit dorul îndrumării lui cu o aşa intensitate ca acum.

Sarcina pe care Adler a lăsat-o prietenilor lui – să o ducă mai departe după moartea lui, să călăuzească oamenii pe calea conştiinţei sociale şi a propriei autorealizări, o sarcină cu atât mai grea înaintea acestui holocaust – devine din ce în ce mai grea. Un grup mic de oameni pe care el i-a însărcinat cu obligaţia de a sta pe picioare în orice circumstanţe, de a înfrunta viaţa cu curaj orice s-ar întâmpla, şi pe care i-a împovărat cu înţelepciunea nu doar a propriei responsabilităţi ci şi a co-responsabilităţii pentru acţiunile semenilor lor, trebuie acum să ducă mai departe ideile lui, menite să creeze comunitatea fiinţelor omeneşti.

În vremuri ca acestea, mulţi oameni sunt apţi să îşi atingă “limitele toleranţei”, să se lase pradă descurajării, să permită flacărei slabe a interesului social să moară în ei; prea mulţi sunt dispuşi să rupă legăturile fragile care existau până acum între ei şi ceilalţi oameni, recurgând la încercări nevrotice în a menţine o securitate imaginară într-o lume care nicicând înainte nu a dovedit atât de clar că nu există securitate pentru individ decât în binele tuturor. Căutând o ancoră care să îi ţină fermi împotriva valurilor imensului ocean al vieţii prezente, mulţi încearcă să se refugieze în optimism idealist sau pesimism idealist; ei se eschivează de responsabilităţi prin retragerea într-o lume a dorinţelor, visurilor, în paradisul non-cooperării împotriva unei realităţi care are nevoie de contribuţie, interes social şi curaj. Aruncaţi în vârtejul suferinţelor nevrotice ei preferă ca onoarea să fie pierdută dacă vanitatea poate fi salvată prin învinuirea cuiva şi totul pentru situaţia lor nefericită. Mulţi cedează  acum, ale căror idealuri nerealiste faţă de securitatea personală – putere, bani, poziţie –  au fost luate de torentul acestui “război de supravieţuire”.

Dacă aceşti oameni folosesc prezentul ca să se convingă că sunt victime ale circumstanţelor şi aşadar au dreptul de a primi o mai mare simpatie şi indulgenţă pentru non-cooperativitatea orbirii valorice, există şi alţii care, şi ei, oameni care s-au pregătit pentru o viziune curajoasă asupra vieţii, pentru care dificultăţile sunt noi stimulente de a face mai mult şi mai bine decât înainte. Regăsindu-se pe sine şi înţelegând valoarea lor personală ca fiind încorporată în valoarea întregii rase umane, ei sunt dispuşi să îşi asume povara responsabilităţilor faţă de lume. Conştienţi de rolul lor şi de datoria ca fiinţă umană, aceşti oameni reprezintă nu doar purtătorii prezentului ci şi modelatorii viitorului. Înţelegând unde au greşit în trecut, trăindu-şi obligaţiile în prezent, ei sunt preocupaţi de viitorul care trebuie pregătit de pe acum.

Pare ca şi cum întreaga rasă umană ar trăi acum în al treilea act al unei tragedii antice Greceşti. Tragica vină a tuturor oamenilor – a nu gândi în termeni de “întreg” ci de “individualitate”, neînţelesul, totuşi nu chiar neintenţionata crimă a tuturor dintre noi, a nu îi păsa de lume ci de noi înşine – poate fi privită dintr-un punct de vedere Sofoclian – un punct de vedere al scopului tragic: de a stârni milă şi teamă. Milă datorită imperfecţiei umane care atât de adesea compensează pentru străduinţa spre tinţe de neatins, şi frică pentru consecinţele rezultate din evaluarea greşită a propriei personalităţi.

Lumea din ziua de astăzi pare să fi ajuns la climaxul dezvoltării tragice. Ceea ce noi experimentăm, plini de oroare, sunt consecinţele acţiunilor noastre anterioare. Fără îndoială omenirea ca întreg este culpabilă de tragica vină de a eşua în funcţionarea ca fiinţe umane, capabilă de înţelegere, capabilă de alegerea modului de interconectare socială, totuşi preferând să lupte doar pentru siguranţa şi superioritatea personală. Cu sufletele moarte, ei au ochi şi nu văd, şi au urechi şi nu aud ce se întâmplă în lume; şi chiar şi zgomotul armelor şi al bombelor se îneacă în ţipătul asurzitor: “Eu”.

Căderea umanităţii ca rezultat al vinei noastre, totuşi, este climaxul tragediei umane care trebuie soluţionat: purificarea individului.

Iată uşa pentru care Psihologia Individuală oferă cheia: să prepare oamenii acum pentru al patrulea şi, eventual, al cincilea act al dramei lumii. Să conduci şi să ghidezi oamenii acum să recunoască unde nu şi-au onorat obligaţiile, să realizeze că există o datorie ce trebuie dusă la capăt prin vieţile noastre, faţă de noi şi faţă de ceilalţi, să creşti cu singura idee care face viaţa trăibilă: că suntem ceea ce oferim – şi să dezvolţi curajul de a face faţă realităţii şi nouă înşine în cadrul ei. Psihologia Individuală arată calea spre auto-realizare: a ajuta, a încuraja şi a îmbucura – cele 3 obligaţii pe care Adler le-a numit cândva  a fi scopurile lui în viaţă.

Al patrulea act care urmează, „lumea după război” este o piatră de temelie pentru al cincilea şi ultim act: lumea pe timp de pace. Oamenii trebuie să fie educaţi de data aceasta să nu fie satisfăcuţi de înfăţişarea unei realizări. De această dată al patrulea act caruia nu i-a fost dată, din păcate, o soluţie după Primul Război Mondial, va trebui trăit şi vina exprimată într-un efort final: adevărata pace într-o lume a oamenilor cu înţelegere unul faţă de altul, cu interes social, creând adevăratele valori: libertate şi justiţie pentru toţi.

Doar atunci va exista speranţă pentru omenire dacă din ce în ce mai mulţi indivizi  au învăţat să se înfrunte pe sine, să lupte pentru îmbunătăţire, nu pentru perfecţiune, şi dacă au învăţat că există o singură modalitate de a trăi în pace: recunoaşterea demnităţii umane pentru sine şi pentru toţi ceilalţi.

Ne-a fost încredinţat nouă, prietenii lui Adler, să păstrăm vie lumina ideilor lui, încercând să obţinem înţelegere pentru propriile probleme şi pentru cele ale semenilor noştri. El a dorit ca noi să muncim mai mult la această sarcină şi a devenit din ce în ce mai greu. Gândurile lui ne înzestrează cu o unealtă pentru a forma o lume de oameni detaşaţi de sine, ataşaţi unui scop comun: libertatea omenirii.

Oricine lucrează la propria purificare îşi va împlini sarcina ca membru al marii comunităţi de oameni; şi urmând calea arătată de Adler vom învăţa să trăim cu convingerea că noi contribuim cu partea noastră la binele tuturor.

Fie ca noi, studenţii şi prietenii lui, să fim capabili să spunem cu profundă recunoştinţă şi  credinţă:

Se odihneşte în pace cel ce ne-a învăţat să trăim în pace cu noi înşine.

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: