//
you're reading...
ALFRED ADLER, PSIHOLOGIE & PSIHOTERAPIE ADLERIANA

TEHNICI DE CONFRUNTARE ÎN TERAPIA ADLERIANĂ

Autor: Dr. Bernard H. Shulman – psihiatru si psihoterapeut, cunoscut multora ca asociat întru psihoterapie adleriană cu Harold H. Mosak si apropiat al lui Rudolf Dreikurs, în experiența profesională a fost: Profesor-asistent la catedra de Psihiatrie a Universitatii Northwestern; Director al Departamentului de psihiatrie al St. Joseph Hospital, Chicago; Președinte al International Association of Individual Psychotherapy


 Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Adlerian Digitization Project (http://www.adlerjournals.com/)
Confrontation Techniques in Adlerian Psychotherapy-Bernard H. Dhulman-1972-27#2
http://www.adlerjournals.com/_private/JIP/JIP%20v27%20n2/BERNARD%20H.%20SHULMAN,%20
Confrontation%20techniques%20in%20adlerian%20psychotherapy.pdf
Traducere: Prof. Corina-Floriana Gogălniceanu
Corectură & Editare: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu
Vă mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site.

Caracteristicile și scopurile tehnicilor de confruntare au fost descrise în diferite moduri de diverși autori. Devereux (5), un psihanalist, poate primul care a scris despre acest subiect, definește confruntarea drept „un procedeu prin care atenția pacientului este îndreptată spre conținutul pur faptic al acțiunilor și declarațiilor sale, sau spre o coincidență pe care a perceput-o, dar n-a reușit, sau pretinde că n-a reușit, să o înregistreze.” Devereux susține că scopul este de a „induce sau forța pacientul să acorde atenție la ceva ce tocmai a zis sau a făcut” pentru a deschide noi căi de examinare și de a mări gradul de conștientizare. Wolberg indică pacientului contradicțiile și apoi îl întreabă de ce se comportă astfel. Apoi examinează reacția pacientului la confruntare. Ruesch folosește de asemenea confruntarea pentru a „confrunta pacientul cu faptele” și descrie că procedeul conține „un element de agresivitate, și … conceput pentru a șoca … demonstrează de regulă discrepanțe între intenție și efect, între cuvânt și acțiune” (14, p.I94). Berne definește de asemenea confruntarea ca „scoțând în evidență o inconsistență” și sugerează utilizarea ei în trei situații specifice: atunci când pacientul încearcă să înșele terapeutul, când pacientul se preface a fi „prost”, sau atunci când nu reușește să perceapă singur inconsistența (3, pp. 235-236).

Dreyfus și Nikelly descriu tehnica în limbaj existențial: „Două dintre cele mai importante feluri de înrudire umană care apar în mod frecvent pe parcursul psihoterapiei sunt luptele și confruntările. … Confruntarea implică punerea clientului în fața unei decizii privitoare la propria existență. Terapeutul confruntă clientul cu un aspect al lumii sale, iar clientul trebuie să decidă  dacă va răspunde sau nu, și care va fi răspunsul”(7, pp. 18-19).

Garner (9,10), mai mult decât oricine altcineva, a descris diferitele situaţii ale pacientului spre care poate fi îndreptată confruntarea. Poate fi ales unul din multele „conflicte” ca obiect al unei expuneri directe, autoritare, uneori o comandă. Indiferent de alegere, Garner adaugă apoi, „Ce crezi sau simți despre ceea ce ți-am zis?” (10, p.24). Comanda reprezintă pentru pacient un mesaj că terapeutul intervine și oferă astfel susținere. Întrebarea îi „permite terapeutului, urmărind răspunsurile și comportamentul pacientului, să evalueze în ce măsura se dezvoltă în pacient complacerea doctrinală sau rezolvarea soluțiilor” (10, p.93).

Toți acești autori tind să privească confruntarea ca pe o provocare directă care necesită un răspuns imediat. Unii folosesc confruntarea doar pentru a obține noi materiale de lucru, alții, pentru a mări gradul de conștientizare. Wolberg, și Dreyfus și Nikelly avertizează față de utilizarea confruntărilor într-un mod în care pacientul le-ar putea percepe ca pe un atac ostil sau drept nepăsare față de sentimentele sale.

Noi înțelegem prin confruntare orice tehnică terapeutică rezonabilă care aduce clientul în fața unei probleme, folosindu-se de o modalitate calculată de a provoca un răspuns imediat.

În timp ce Devereux face distincția între confruntare și interpretare, din definiția nostră reiese în mod clar că cele două nu trebuie să se excludă reciproc. Unele confruntări sunt în același timp interpretări, dar nu toate interpretările sunt confruntări. Astfel, declarația, „Poate că faci în așa fel încât să suferi, astfel încât să te simți îndreptățit pentru acțiunile tale,” este o interpretare, nu o confruntare, pe care clientul o va accepta sau nu. Chiar dacă îi aduce o finalitate și îi satisface sentimentul său de integrare, el nu trebuie să facă nimic altceva decât să ia în considerare declarația terapeutului. Pe de altă parte, comentarii precum „De ce nu ai făcut-o așa cum am vorbit?” sau „De ce ai decis să rămâi și să te simți prost când puteai să te duci acasă?” sunt întrebări care cer un răspuns imediat și devin astfel confruntări. Astfel de întrebări pot fi și mai provocative atacând poziția clientului, credințele sale, sau comportamentul, de ex. „Din moment ce recunoști că ai provocat cearta, cu ce drept ești în continuare supărat?”

Caracteristica principală a confruntării este provocarea, iar combinația dintre provocare și chestionare este cea care evocă sentimentul necesității unui răspuns imediat. „Te comporți cu el în același fel în care te-ai comportat și cu tatăl tău”, este o interpretare. Dar dacă se adaugă „Așa este?”, declarația devine o interpretare și o confruntare. Răspunsul pacientului ar putea fi o explicație sau o manevră defensivă, cum ar fi confundarea problemelor, schimbarea subiectului, sau raționalizarea (iar manevrele însele devin materiale pentru confruntare); sau răspunsul ar putea fi unul terapeutic pozitiv, în care pacientul are un insight, trăiește o disonanță cognitivă și își schimbă o credință, sau se comportă într-un mod nou.

Confruntarea este folosită pentru a provoca dinamismul terapeutic. Fiind o tehnică activă, directivă, este mai puțin probabil să fie folosită de terapeuți care își petrec majoritatea timpului ascultând asocieri libere, fiind un „ecran neutru”, acordând considerație necondiționată pozitivă, permițând ventilația, sau oferind doar susținere emoțională. Terapeuții orientați spre acțiune, pe de altă parte, au tendința de a folosi confruntarea pentru că plasează clientul în mod constant în roluri și situații noi, la care i se cere să răspundă. Astfel, terapeuții Gestalt, experiențiali, senzitivi și cei care lucrează cu psihodrama au tendința să treacă de la o situație emoțional intensă la alta, cu multe confruntări (4, p.16; 16, p. 92).

Prin natura lor, terapiile de grup conțin numeroase confruntări, deoarece, în mod tipic,  membrii se confruntă unii pe ceilalți (2, 11, 12, 13). Consilierea sau terapia de familie și maritală este de asemenea propice confruntărilor, deoarece membrii familiei sunt puși față-în-față cu dinamica relațiilor lor (14, 15).

Câteva tehnici de confruntare au fost folosite în mod special în psihoterapia adleriană. În timp ce teoria adleriană nu insistă ca terapeutul să fie directiv, susține totuși că scopul terapiei este de a ajuta clientul să recunoască și să schimbe scopurile și credințele sale greșite împreună cu stările și acțiunile asociate. O astfel de înțelegere a terapiei (care este foarte diferită de una de „travaliu personal” a conflictelor interioare) favorizează tehnicile de confruntare, deoarece acestea sunt atât de eficiente în a-i oglindi scopurile greșite.

Unele dintre următoarele tehnici sunt în mod obișnuit folosite de către adlerieni, în timp ce altele s-au format în ani de eforturi comune ale mele și colegilor mei adlerieni mai apropiați. Sunt prezentate din punctul de vedere al obiectului confruntării – comportamentul interior sau fățiș al clientului.

CONFRUNTÂND CLIENTUL CU OPINIILE SALE SUBIECTIVE

Sentiment subiectiv

O femeie tânără, agitată, îndurerată și nefericită a intrat în cabinetul meu pentru prima vizită. Mi-a oferit o descriere nu foarte clară a simptomelor ei, în schimb m-a spus că se temea de un „breakdown”. Dar au fost destul de multe referințe defăimatoare la ceea ce a zis sau făcut soțul ei ca să-mi pot da seama că era supărată pe el.

Când m-a întrebat „Cât de bolnavă credeți că sunt, domnule doctor?”, am răspuns cu o afirmație intenționând să o confrunt cu emoțiile ei. „Nu sunt sigur cât de bolnavă sunteți,” am spus, „însă mă impresionează un lucru: sunteți foarte supărată.” Remarca mea a surpins-o și m-a întrebat, „În legătură cu ce?” „Din ceea ce vă aud povestind, păreți supărată pe soțul dumneavoastră. Am dreptate?” A consimțit imediat, ceea ce mi-a permis să fac un comentariu interpretativ încurajator. „Atunci când oamenii sunt foarte supărați sunt de asemenea și foarte triști și uneori se pot simți chiar rău. Așa că, haideți să aflăm de ce sunteți supărată pe soțul dumneavoastră și cât anume vă întristează această supărare.”

Pacienta și-a amintit mai târziu această afirmație a mea că era supărată, spunând că i-a dat sentimentul că eram în stare să o învăț ceva despre ea.

Rudolf Dreikurs[1] denumește următoarea tehnică de confruntare „dezvăluind scopul ascuns”:

Consilierul a discutat în timpul consilierii cu un cuplu, despre cum fiecare dorea „să-l prindă” pe celălalt; el acuzând-o pe ea de nepăsare fiscală; ea cheltuind excesiv și plângându-se că venitul său nu ar fi adecvat. Într-una dintre sesiuni, păreau să fie amândoi de acord cu interpretările consilierului.

Când au plecat, au trecut pe lângă un magazin de bijuterii, iar nevasta s-a oprit să se uite în vitrină. Soțul îi zice: „Tocmai am vorbit despre acest lucru în cabinetul Dr. Dreikurs și deja te uiți la lucruri pe care să le cumperi. Adu-ți aminte că ai fost de acord să nu mai cumperi atâtea lucruri.” Soția a intrat imediat în magazin și și-a cumpărat un inel, în timp ce soțul stătea lângă ea și protesta.

La următoarea ședință ea se căia, iar el triumfa. Soțul a prezentat incidentul drept dovadă a deficiențelor ei. Ea a recunoscut că a încălcat convenția și „nu putea înțelege” de ce a făcut-o.

Consilierul a întrebat-o:„La ce te gândeai când ai intrat ca să cumperi inelul, imediat după ce te avertizase soțul?” La început nu a putut înțelege ce urmărea consilierul, și a răspuns că nu-și amintea. Când a fost întrebată, „Ce argument ți-ai dat pentru a intra în magazin?”, a răspuns, „Am vrut doar să intru și să mă uit. N-am avut nici o intenție de a cumpăra până am văzut inelul, și era atât de frumos că trebuia să-l am.”

„La ce te-ai gândit în acel moment?” „M-am gândit că acum va fi din nou supărat pe mine, dar era oricum doar vina lui. Când m-am oprit în fața vitrinii, nu am avut intenția de a intra în magazin, dar ceea ce a spus m-a enervat atât de tare, încât mi-am zis că era doar vina lui, pentru că mă critică tot timpul, chiar și atunci când nu fac nimic, și am să-i arăt eu lui.”

Acesta era lucrul pe care îl căuta consilierul. Apoi a zis: „Așadar aștepți în liniște până zice ceva ce tu consideri a fi provocator, și apoi te folosești de asta pentru a justifica o răzbunare. Astfel ajungi la el și-l faci să creadă că o merita.”

„Motivul ascuns” reprezintă justificarea personală și raționalizarea pe care o persoană și-o dă sieși pentru a-și accepta imediat propriul comportament. Astfel, „Mă comport în felul acesta doar pentru că sunt beat”, „Am dormit atât de puțin încât n-aș fi reușit să rezolv oricum nimic dacă mă duceam la serviciu”, „Sunt prea emoționat”, sunt exemple pentru astfel de auto-justificări personale. După cum a observat Adler, acestea exonerează persoana de responsabilitate. „Fiecare vindecare terapeutică … rupe pacientul de leagănul său de lipsă de responsabilitate” (1, p. 271)

Din moment ce această tehnică reperează o raționalizare specifică, nu este de mirare că Albert Ellis descrie în terapia sa rațională același tip de reper (8, p. 126).

Credințe greșite sau atitudine

Din moment ce, pentru adlerieni, o persoană se poartă conform convingerilor personale, este foarte important de descoperit care sunt aceste convingeri care au condus la un comportament problematic și neplăcut. Întregul material adus de către client poate fi examinat și pot fi trase concluzii în privinţa credințelor greşite. Dar noi suntem în mod deosebit interesați de „convingerile de bază”; cu alte cuvinte de credințele persoanei despre adevărata natură a individului, despre natura lumii în care trăiește și despre natura vieții, adică sensul și cerințele ei. Aceste convingeri de bază umplu următoarele goluri: „Eu sunt …. Viața este …. Oamenii sunt…. De aceea, eu trebuie să fac …. pentru a avea un loc între oameni.”

Folosind cuvintele lui Adler, acțiunea unui individ depinde de felul în care „privește lumea și pe sine …. comportamentul izvorăște din părerea lui” (1, p. 182). „Fiecare se organizează în conformitate cu perspectiva lui personală asupra lucrurilor, iar unele perspective sunt mai sănătoase, altele mai puțin sănătoase” (p.183). Acelea care sunt mai sănptoase se află în concordanță cu „bunul simț”, acelea mai puțin sănătoase, reprezintă ceea ce Adler a denumit la început „hartă privată … pentru drumul fiecăruia prin viață”, „inteligența personală” (pp. 253-254) și uneori „logica privată” (p. 143). De fapt, ultimul termen nu este chiar corect, deoarece chiar și pentru pacienți logica, acel „prin urmare”, este destul de sănătoasă ca regulă. Nesănătoase sunt presupunerile lor, părerile lor despre ei înșiși și despre viață. Totuși „logica privată” a devenit termenul preferat de Dreikurs (6, pp. 69, 96, 194, 271). Dar indiferent de termenul folosit, revelația credințelor personale ale pacientului este considerată a fi o parte importantă a psihoterapiei.

Arătând logica privată. Dacă clientul, care este foarte tensionat, zice , „De ce sunt atât de tensionat?” sau „Cum să fac să nu mai fiu atât de tensionat?” sau „N-aș putea să mă relaxez niciodată, sunt tipul de om tensionat” sau „Nu te-ar fi deranjat și pe tine?” sau oricare altă prostie verbală pe care o aude orice terapeut, terapeutul poate contracara printr-o interpretare plus o confruntare: „Din moment ce privești lumea ca pe un inamic (ostilă, periculoasă, amenințătoare), înseamnă că ești tot timpul în alertă (nu lași garda jos, ești pregătit pentru acțiune, ai întreg arsenalul pregătit). De ce te-ai aștepta să modifici tensiunea dacă te simți atât de încolțit de pericol?

Tua culpa.  „De ce mă calcă oamenii în picioare?” a întrebat un alt pacient. „Încerc doar să fiu un tip de treabă.” Răspunsul terapeutului a fost, „Pentru că le permiți. Arăți, te porți și vorbești ca un preș de ușă și inviți oamenii să te calce în picioare. Nu da vina pe oameni. Ei doar îți acordă ceea ce ai cerut. Din moment ce-i inviți, trebuie să suporți și consecințele. Așa este?”

Scopul personal

Pacientului i se oferă deseori interpretarea scopului personal al comportamentului său fără confruntare, dar există tehnici generale de confruntare. Una dintre acestea este interpretarea confruntativă care scoate deseori la iveală un „reflex de recunoaștere” (6, p.261). Astfel, atunci când terapeutul bănuiește prezența unui sentiment pe care pacientul încearcă să-l nege, acesta poate spune:

„Nu te-ai simțit un pic bucuros că s-a supărat?”

„Nu te-ai simțit puternic reușind să o faci pe mama ta să petreacă atâta timp cu tine?”

„Nu ți-a plăcut toată tevatura care se făcea în jurul tău?”

„Nu te-ai gândit măcar un pic că acum ai o scuză să stai acasă încă puțin și să nu te duci încă la serviciu?”

Acest tip de afirmații confruntative produc reflexul de recunoaștere mai degrabă la copii decât la adulți, însă și adulții vor răspunde deseori cu un semn că remarca i-a atins.

CONFRUNTÂND CLIENTUL CU COMPORTAMENTUL SĂU DESTRUCTIV

Ce ai făcut exact acum?

Câțiva scriitori (4, p.16; 8, p. 126; 10) consideră confruntările de tipul „aici și acum” a fi cele mai active din punct de vedere terapeutic. În timp ce toate confruntările menționate au calitatea de fi contemporane, cele care au de-a face cu comportamentul imediat al clientului exact în momentul discuției sunt cele mai contemporane și simultane. Ele se confruntă cu gândurile, sentimentele și acțiunile clientului chiar în momentul punerii întrebării, deseori și cu comportamentul din-acel-moment din cadrul relației terapeutice, cu reacțiile sale față de terapie, în special rezistența sa, repetatele sale „jocuri”, și cu logica sa privată.

De exemplu, rezistența este de regulă manifestată prin intelectualizare, pacienții compulsivi care răspund la o interpretare prin discutarea unui cuvânt în locul întregii afirmații. Aceștia pot fi confruntați spunându-le simplu, „Am observat că pui în discuție un singur cuvânt. De ce ignori restul?”  Alte manifestări ale rezistenței pot fi confruntate în același fel. Câteva exemple:

„Când te-am întrebat de părinții tăi te-ai oprit din vorbit. De ce?”

„Tocmai ai început să halucinezi. Ai decis să acorzi mai multă atenție vocilor decât mie. Mă întreb de ce ?”

„Tocmai ai schimbat subiectul. Eram prea aproape de ceva important?”

„De fiecare dată când vorbim de ceva important, tu râgâi. Mă întreb de ce?”

„Tocmai ai roșit. Ce s-a întâmplat?”

Pot fi observate și alte aspecte comportamentale, nu numai rezistența:

„Am remarcat că îți legeni piciorul. Ce crezi că înseamnă?”

„Ai avut o anumită expresie pe chip. La ce te-ai gândit?”

„Cum te simți chiar acum, în timp ce vorbim?”

„Durerea asta de cap a început abia acum câteva minute. Ce discutam atunci?”

„Iar ai schimbat subiectul. Să vedem dacă îți aduci aminte care era subiectul atunci când ai ales să-l schimbi.”

„Îți amintești ce am zis adineauri?”

„Tocmai te-ai contrazis. Ce încerci să faci?”

„Tocmai ai avut o greșeală de exprimare. Ai auzit-o?”

Confruntarea afirmațiilor care atenționează asupra repetarea modelului comportamentului auto-distrugător sunt în mod special folositoare.

„Acum, că mi-ai zis planurile tale, îmi pot da seama că planifici să devii din nou o victimă. Pari să insiști să joci același rol. Nu-i așa?”

„Tocmai te-ai mustrat din nou. Continuă tot așa și în cinci minute vei fi cu adevărat deprimat. Asta este ceea ce vrei?”

„Alt bărbat căsătorit? Cred că te-ai devotat evitării bărbaților eligibili. Și cum te aștepți să se termine povestea de data aceasta?”

Prezentând alternative

Confruntarea este uneori o cale dramatică de prezentare a alternativelor. Acest lucru poate fi clar văzut în jocul de rol, unde inversarea rolului și tehnici cu ego-uri auxiliare furnizează alternative imediate. Într-un dialog, clientul poate fi confruntat cu alternative prin afirmații de genul:

„Poți studia și încerca să treci examenul cu bine sau te poți prosti și poți pretinde că nu te interesează. Ce anume alegi?”

„Nu trebuie să-ți irosești viața plângându-te de cât de multe face soțul tău. Poți găsi o slujbă și poți ajuta. Alegerea este a ta. Ce anume alegi?”

„Știu că nu vrei să vină în vizită socrii tăi. Ai trei posibilități de alegere. Le poți spune să nu vină; îi poți lăsa să vină și te poți bucura de asta; sau poți face ce ai făcut și ultima oară, îi lași să vină și te porți tot timpul iritat și abuzat. Ce anume alegi?”

Examinând viitorul

Confruntarea poate fi de asemenea folosită pentru prezentarea viitorului clientului și a cerințelor acestuia, astfel încât devine din nou o provocare imediată, o încercare de a stârni un răspuns imediat.

Viitorul imediat. Uneori, în timpul dialoguliui terapeutic, un client recunoaște lipsa de logică din comportamentul său sau o greșeală în felul în care gândește și simte. Uneori vede foarte clar scopul simptomelor sale și al comportamentului său. În astfel de momente, terapeutul ar putea utiliza confruntarea: „În regulă. O vezi. Ce vei face în privința asta?” „Cât de mult plănuiești să aștepți până faci schimbarea? Șase luni? Un an?”

Viitorul îndepărtat. Uneori, pacientul trebuie confruntat cu imaginea viitorului în general și a vieții sale în cadrul lui. În acest scop pot fi folosite următoarele afirmații confruntative: „Ce plănuiești să faci în următorii cinci ani?” „Ce intenționezi să faci cu viața ta?” „La ce te aștepți cu adevărat din terapia asta?”

REZUMAT

Tehnicile confruntaționale intenționează să provoace clientul să dea un răspuns imediat, să facă o schimbare imediată sau o examinare imediată a unor probleme. Atunci când sunt sincronizate corect, reprezintă un adaos eficient la colecția de tehnici. Ele sunt mișcări active ale terapeutului, orientând și ghidând atenția clientului. Tehnicile confruntative adleriene intenționează să ajute clientul să devină imediat și mult mai intensiv conștient de logica sa privată, scopurile sale, comportamentul său și de responsabilitatea sa față de toate acestea precum și abilitatea sa de a se schimba. Au fost date și exemple pentru variatele tehnici de confruntare.

BIBLIOGRAFIE

  1. ADLER, A. The Individual Psychology of Alfred Adler. by H. L. &Rowena R. Ansbacher. New York: Basic Books, 1956.
  2. ANDERSON, S. C. Effects of confrontation by high and low-functioning therapists on high and low-feeling clients. counsel. Psychol., J 969,16, 299-302.
  3. BERNE, E. Principles Q! group treatment. New York: Grove Press, 1966.
  4. CORSINI, R. J. Roleplaying in psychotherapy. Chicago, Ill.: Aldine, 1966.
  5. 5, DEVEREUX, G. Some criteria for the timing of confrontations and interpretations.
  6. J. Psychoanal., 1951,32,19-24.
  7. DREIKURS, R. Psychodynamics, psychotherapy, and counseling. Chicago,Ill.: Alfred Adler Institute, 1967.
  8. DREYFUS, E. A., & NIKELLY, A. G. Existential humanism in Adlerian psychotherapy. In A. G. Nikelly (Ed.), Techniques for behavior change.Springfield, Ill.: C. C. Thomas, 1971. Pp. 13-20.
  9. ELLIS, A. Reason and emotion in psychotherapy. New York: Lyle Stuart, 1962 .
  10. 9 GARNER, H. H. The confrontation problem-solving technique: developing a psychotherapeutic focus. J. Psychother., 1970, 24, 27-48.
  11. GARNER, H. H. Psychotherapy: confrontation problem-solving technique. Louis, Mo.: W. H. Green, 1970.
  12. KASWAN, J., & LOVE, L. R. Confrontation as a method of psychological intervention. nerv. ment. Dis., 1969, 148,224-237.
  13. LIFTON, W. M. Group centered counseling. In G. M. Gazda (Ed.), Basic approaches to group psychotherapy and group counseling. Springfield, Ill.: C. C. Thomas, 1968.
  14. MAINARD, W. A., ET AL. Confrontation vs. diversion in group therapy with chronic schizophrenics as measured by a „positive incident” criterion. clin. Psychol., 1956,21,222-225.
  15. RUESCH, J. Therapeutic communication. New York: Norton, 1961.
  16. SATIR, VIRGINIA. Conjoint family therapy. Palo Alto, Calif.: Science & Behavior Books, 1967.
  17. SHULMAN, B. H. The use of dramatic confrontation in group psychotherapy. 2uart., 1962,36 (Suppl. Part I).
  18. WOLBERG, L. R. The technique of psychotherapy. 2nd ed. New York: Grune & Stratton, 1967.

[1] Rudolf Dreikurs, comunicare personală

Discuție

One thought on “TEHNICI DE CONFRUNTARE ÎN TERAPIA ADLERIANĂ

  1. Reblogged this on Cristina Doros.

    Posted by cristinadoros | 01/02/2015, 10:38 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: