FUNCTIA SEXUALA

Autor: Dr. Alfred Adler

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Din cauza interpretării confuze, necontrolate şi greşit înţelese a funcţiei sexuale, trebuie să ne întoarcem la faptele fiziologice şi psihologice fundamentale. Nu exista nici un motiv pentru care să acceptăm perspective precum cea exagerată a omnipotentului libido sexual. Adevăratele motive ale unei teorii atât de distorsionate ca cea care face din libido puterea guvernatoare a minţii si a psihicului, aşa cum apare in ideile lui Freud şi în unele variaţii ale lui Jung, sunt următoarele:

1. Noutatea
2. Numeroasele tulburări ale unui mare număr de persoane cu tendinţe nevrotice
3. Sentimentele obscure sau manifeste ale dorinţelor nesatisfăcute ce există în structura principală a minţii şi a psihicului persoanelor pentru care îndeplinirea dorinţelor este principala problemă a vieţii.

Într-adevăr, este marea dorinţă a speciei umane de a găsi o putere ordonatoare în spatele tuturor aparenţelor și experienţelor vieţii. Această dorinţă afectează indivizii şi masele. Psihologia Individuală, într-un sens mult mai larg şi mai profund, acceptă în schimb viaţa în toate aspectele sale rezolvabile şi nerezolvabile. Unul dintre primele aspecte, este acela că toate străduinţele, gândurile, sentimentele, caracteristicile, experienţele și simptomele au ca scop găsirea unei soluţii de succes în sarcinile vieţii.

Numărul mare de eşecuri cu privire la sexualitate, dragoste şi căsătorie, precum și toate celelalte eșecuri, își au originile în lipsa de pregătire. Psihologia Individuală nu creditează o percepție a obiectului sexual. Sexualitatea, iubirea şi căsătoria sunt sarcinile a două persoane egale, sarcini de formare a unei unităţi, şi pot fi soluţionate corect dacă persoanele sunt instruite corect cu privire la interesul social (nt. gemeinschaftsgefühl).

Psihologia Individuală obiectează la ideea susţinută de alte şcoli de gândire potrivit căreia dorinţele individuale, sau rezultatele nedorite ale suprimării acestora, pot fi privite ca fiind cea mai mare problemă a vieţii. Un asemenea concept trădează natura centrată pe sine sau narcisică a persoanei, aşa cum este ea adesea observată la copiii răsfăţaţi. Nu este nici foarte constructiv să rămânem ancorați în moştenirea predecesorilor noştri care în unele privințe nu au ajuns la gradul prezent şi încă insuficient de interes social. Mă întreb dacă învăţaţii pot trece cu uşurinţă cu vederea faptul că aceşti autori se întorc către predecesori, mulțumindu-se să accepte câteva posesiuni moştenite, fără a face efortul de a le folosi pentru a aduce contribuţii noi la bunăstarea speciei umane, la creșterea interesului social.

Atât cât ne putem da seama, o fiinţă umană este umană şi numită corect astfel deoarece posedă prin moştenire toate resursele necesare pentru a face faţă problemelor sociale. În acest scop omul trebuie să se dezvolte fizic si mintal cât se poate de mult. Dar principala problemă ce apare acum este: Pentru ce? Cu ce scop trebuie individul să se străduie şi să îşi dezvolte moştenirea resurselor proprii? Indivizii şi specia umană folosesc aceste resurse, daruri moștenite de la predecesori, pentru dezvoltarea lor într-o lume schimbată de fiinţele umane întru beneficiul întregii familii. Acest lucru s-a realizat binenţeles, numai atât cât a permis nivelul de interes social. În plus, trebuie să înţelegem că toate problemele vieţii pot fi rezolvate adecvat doar printr-un nivel suficient de interes social. Astfel, toate funcţiile fiinţei umane – posibilităţi de dezvoltare într-un mediu social, reflexe, funcţii, vorbirea, gândirea, sentimentele – din viaţa lui de copilul nou-născut trebuie să fie adaptate la cerinţele lumii exterioare. Mâncatul, privitul, ascultarea, emiterea sunetelor şi mişcările sunt din ce în ce mai adaptate atingerii acestui ţel.

Cu privire la funcţiile umane putem spune că toate sunt, la începutul vieţii, într-o stare de confuzie, automate şi doar încet orientate către interacţiune cu alţii şi cu mediul. După ceva timp, puterea creativă a copilului acceptă provocarea lumii exterioare, se confruntă cu experienţe şi le rezolvă într-o manieră ce pare, pentru el, de succes, pentru a face faţă vieţii sociale înconjurătoare. Mâncatul devine mai curat, privitul, ascultatul, atinsul şi mişcările dovedesc dorinţa lui de a coopera mai mult sau mai puţin. Gândirea şi vorbirea conţin din ce în ce mai multe valori comune şi un sens comun. Funcţiile excretoare sunt, sau ar trebui sa fie, în concordanţă cu modalitatea de exprimare socială a mediului înconjurător. Suptul degetului mare, roaderea unghiilor, etc. ca acţiuni antisociale şi surse de infecţie încetează dacă copilul acceptă regulile jocului social al mediului. Dacă copilul nu se conformează, este totdeauna din cauza faptului că nu a găsit calea către cultura socială şi se străduieşte către un scop personal de superioritate. 

Nu este, de asemenea, nici un dubiu că funcţia sexuală este una moştenită și se manifestă la început printr-o intensă senzaţie de furnicături. Dezvoltându-se, odată cu toate celelalte, această funcţie conduce la turgescență, erecţii și senzaţii concomitente prin intermediul impulsurilor automate. Atingerile şi senzaţiile plăcute de furnicături conduc către o repetare în curând a actului, cu atât mai mult dacă copilului, ca întreg, îi place sa meargă pe propriul drum şi este mai înclinat către împlinirea propriilor dorinţe, aşa cum este caracterizat tipul răsfăţat, decât către cooperare.

Astfel, adevărata cooperare este amânată pentru mai târziu. Copilul, astfel, este condamnat să rămână la faza primară a funcţiei sexuale. Până când ajunge la vârsta potrivită pentru a face din funcţia sexuală o sarcină pentru două persoane de sex diferit – în faza secundară, cea socială,  a funcţiei sexuale – nu mai rămâne nimic altceva în afara propriei satisfaceri, în multele sale forme de manifestare.

In prima fază, pasul normal este masturbarea. Spiritul social al fiinţei a fost şi va fi totdeauna opus masturbării – opus, deoarece fiinţa umană, în sfera sa de gândire şi cunoaştere subtilă, își dorește ca a doua fază a sexualităţii să se dezvolte. Copiii se găsesc într-o situație fără ieșire din cauza discrepanţei dintre lenta dezvoltare a funcţiei sexuale complete, puternica opoziţie față de a permite copiilor sa treacă la faza a doua, pericolele unei funcționări timpurii complete și nevoii de acorda încredere băieților și fetelor cu o dezvoltare fizică și mentală adecvate celei de-a doua faze. Nu numai părinţii, profesorii, cărţile sau remarcile periculos de prosteşti acutizează conflictele din mintea copilului, ci și interesul social câştigat în primii trei ani contracarează autosatisfacerea. Medicii şi clericii sunt din ce în ce mai mult de acord că prima fază nu poate fi evitată în totalitate, că este în firea lucrurilor, că nu ar trebui tratată cu duritate şi că nu face rău copilului, nici fizic, nici mintal.

Pe durata acestei prime faze poate fi observată puterea interesului social. Remuşcările şi diversiunile sunt frecvente şi acceptate cu bunăvoinţă. Există, de asemenea, o scădere a frecvenţei. Dar copilul răsfăţat şi lacom, incapabil să reziste oricărei tentaţii, este în cea mai rea postură şi deseori foloseşte autosatisfacerea pentru alte scopuri – pentru a abuza de atenţia părinţilor, pentru a atrage alţi copii sau ca pe un alibi pentru manipulări în şcoală sau mai târziu în viaţă.

În suferința lor, copiii adesea se îndreaptă spre alte variante ale masturbării, cum ar fi complacerea în fantezii erotice, folosind fotografii erotice şi alte mijloace de incitare, folosind uneori un alt copil. În cel din urmă caz, se deschide calea pentru aşa numita homosexualitate, care este doar una dintre multele variante ale masturbării, adesea întâlnită printre persoanele egocentrice şi vanitoase ce rămân în prima fază a funcţiei sexuale, cea de autosatisfacere.

Anumite tipuri, care resimt stimularea sexuală când sunt supăraţi sau temători (iritaţii la care alţii răspund cu palpitaţii la inimă sau tulburări stomacale, intestinale sau ale vezicii), se complac în vise sadice sau masochiste atât noaptea cât și în timpul zilei. Acest tip poate deveni mai târziu un eşec total în funcţia sexuală dezvoltând perversiuni de tip sadic sau masochist.

Toate celelalte perversiuni, fetişismul, sodomia, necrofilia, etc. sunt varietăţi ale fazei primare a funcţiei sexuale. Probabil trădează totdeauna o înţelegere greşită a interesului social şi un stil de viaţă ca al copilului răsfăţat sau neglijat care nu a dezvoltat în măsura suficientă interesul social, ceea ce i-ar fi permis să coopereze integral cu ceilalți. Acest lucru este de asemenea valabil pentru persoanele promiscue, masturbatori si frecventatori exclusivi de prostituate.

Simptomele nevrotice ale deficienţei sexuale trădează, de asemenea, prima fază a sexualităţii; asemenea simptome includ impotenţa nevrotică, frigiditatea nevrotică, vaginismus şi ejaculatio precox. Aceste simptome nevrotice sunt identificate întotdeauna la persoane ce nu au depăşit faza primară a funcţiilor sexuale datorită lipsei lor de interes social.

Iubirea, ca sarcină a două persoane egale, de sexe diferite, necesită atracţie fizică şi mentală, exclusivitate şi capitulare totală şi finală. Soluţia corectă la această sarcină a vieții pentru două persoane este binecuvântarea persoanelor bine adaptate social care au dovedit atitudinea corectă prin a avea prieteni, a fi pregătiţi pentru o slujbă folositoare şi demonstrarea unei devoţiuni reciproce.