//
you're reading...
ALFRED ADLER

CUM SUNT CREAȚI „COPIII PROBLEMĂ”

Autor: Willard Beecher


Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Adlerian Digitization Project (http://www.adlerjournals.com/)
Problem_Children-Willard Beecher-1941-v2#2
http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/JIP%20v2%20n2/Problem_Children-Beecher.pdf
Traducere: Psiholog Corina Anca COMAN
Corectură: Prof. Corina-Floriana Gogălniceanu
Editare: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu
Vă mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site.

„Niciun copil nu este personal responsabil de faptul că este un copil-problemă – el este doar victima unei atitudini greșite față de conviețuirea în societate.”

Nu cu multe generații în urmă majoritatea oamenilor credeau că viermii creșteau spontan pe carnea stricată. Au trecut mulți  ani până când a devenit o banalitate faptul că expunerea cărnii la muște era sursa contaminării. O naivitate similară există astăzi printre mulți dintre noi în privința așa-numitului comportament-problemă al copiilor. Adesea, părinții și profesorii par incapabili să înțeleagă cum au apărut aceste dificultăți la Petre sau la Maria, la Emilia sau Ion. Această mistificare arată doar cât de puține cunoaștem în privința dezvoltării personalității umane. Haideți sa vedem ce situații favorizează formele uzuale ale comportamentului-problemă.

Mai întâi trebuie să definim ce înțelegem prin „comportament-problemă”. Comportamentul-problemă,  în opinia noastră, este acel comportament care mai degrabă îi împovărează decât îi ajută pe cei din jur. Prin prisma aceasta,  copilul care acționează într-o manieră ce împiedică libertatea celor din jurul său, este un copil-problemă. Diagnosticarea este ușoară. Trebuie doar să ne întrebăm dacă el este o persoană bună, cu care te înțelegi,  un bun coleg pentru cei de vârsta lui, sau dacă ne dă mai mult de furcă și mai multă responsabilitate decât este necesar.

De-a lungul anilor de conviețuire în sânul comunității, omul și-a dezvoltat o idee generală asupra abilității unui copil de a-și purta de grijă la orice vârstă. Deviațiile semnificative de la această „normă” etichetează copilul ca fiind o problemă; termenul nu înseamnă altceva decât că persoana în cauză este mai degrabă o povară decât un ajutor pentru noi. Înseamnă că trebuie să fim mult mai atenți în privința lui, pentru că nu acționează într-o manieră utilă societății; el ne transferă nouă responsabilitatea de a observa dacă dăunează sieși sau altora. Pentru a clarifica: ne așteptăm de la un copil normal în vârstă de 3 ani să necesite un anumit grad de atenție din partea noastră, din cauza slăbiciunii sale fizice și a lipsei sale de experiență de viață. Dar dacă avem de-a face cu un copil de 6 ani care necesită același grad de atenție, atunci acesta este un copil-problemă, întrucât el ar trebui să solicite mai puțină grijă datorită creșterii puterii sale fizice, a coordonării și a experienței.

Este evident că evaluăm comportamentul raportat la conviețuirea socială, ca efect al acțiunilor cuiva asupra vieții altor ființe umane. Comportamentul „bun” este acea activitate ce conduce la un avantaj comun, iar comportamentul „rău” include actele de delegare și omisiune ce-l obstrucționează. Pe scurt, putem spune că toți indivizii problemă manifestă un grad scăzut de solidaritate, zădărnicind și efortul celorlalți în această direcție. Acesta este numitorul comun al tuturor comportamentelor-problemă. Dovada stă în faptul că nimeni nu-și poate imagina un copil-problemă ca fiind de ajutor.

Recunoaștem două clasificări majore ale copiilor-problemă, în funcție de gradul lor de activitate. Un copil activ căruia îi lipsește solidaritatea, cere ceea ce își dorește, stăpânindu-i și terorizându-i pe ceilalți. Dacă nu ne supunem și nu facem cum vrea el, luptă până când scoate și ultimul dram de vitalitate din noi. Nu arată interes pentru bunăstarea celor din jurul său, decât dacă acest fapt îi aduce un avantaj imediat.

Tipul pasiv de copil-problemă îi domină pe ceilalți prin a fi fricos și timid; nu va fi lăsat singur. Fie prin a fi încântător, fie prin a fi patetic, ține la dispoziția lui o persoană mai puternică, pe care se poate baza și pe care o presează pentru soluționarea propriilor probleme. Își domină anturajul prin demonstrații de slăbiciune, astfel încât, adesea nu reușim să recunoaștem puterea pe care o are asupra noastră. Totuși, la oricare dintre tipuri am face referire, conștientizăm că suntem prea ocupați și împovărați. Niciunul dintre tipuri nu demonstrează independență pentru că, atunci când le permitem să iasă din sfera noastră de atenție, întotdeauna  „se va întâmpla ceva”. Vorbim, de obicei, despre pagube sau răni, pentru că asemenea copii nu își dezvoltă simțul apartenenței la comunitate, pe care adesea îl numim “horse sense” (n.t. bun-simț).

Cum se formează această lipsă de solidaritate la acești copii? Există trei situatii principale,  responsabile pentru majoritatea dificultăților lor. De departe cea mai frecventa cauză, este supraprotecția și răsfațul în perioada primilor 3 ani de viață. Aceasta este perioada „dulce” a copilăriei când părinții doresc să aibă un  bebeluș perpetuu. Fără să fie conștienți de consecințele actelor lor, părinții fac din copilul lor o jucărie, ca și când acesta ar exista doar pentru plăcerea lor. Dacă o minge se rostogolește în afara ariei de prindere a copilului, părintele o recuperează pentru el, chiar dacă copilul dă dovada capacității de a o recupera singur. Astfel, independența sa abia înmugurită este zădărnicită, și copilul este învățat să aștepte servicii de la adulți. În multe alte feluri este pus în centrul atenției și lăsat să facă pe grozavul, pană când îi vine idea de a fi în frunte în toate situațiile și de a aștepta de la ceilalți să se supună și să contribuie la nevoile lui, fără a da nimic în schimb. Centrarea pe sine devine o atitudine de bază iar, mai târziu în viață, când se așteaptă de la el să împartă sarcinile comune ale vieții, apar resentimentele; își dorește avantajele cu care s-a obișnuit și se așteaptă sa fie scutit de dezavantajele sarcinilor noastre comune.

O a doua sursă de dificultate este o boală timpurie, sau o slăbiciune organică. Boala pune întotdeauna copilul în centrul unei anxietăți crescute și a grijii. Disconfortul resimțit din cauza propriului corp și teama arătată de părinți, pot conduce un copil spre centrarea pe sine. Copilul dobândește atitudinea de a fi o persoană „prețioasă” care merită mai multă grijă decât alți copii. Chiar dacă își recuperează sănătatea, poate ramâne agățat de ideea că este exonerat de la a arăta interes față de alții și se simte neglijat în situația în care sunt așteptate servicii sau activități independente din partea lui. Este ușor pentru el să devină un „invalid profesionist” atunci când se confruntă cu probleme care solicită contribuția sau adaptarea sa. Învață să își ofere „simptomele” ca alibiuri pentru sine și ca motive pentru care ar trebui să ne transfere nouă povara sa.

O a treia sursă de dificultate este neglijarea sau ura exercitate asupra copilului. Doar puțini copii sunt cu adevărat neglijați chiar dacă mulți nu sunt plăcuți de părinții lor. Dar un copil nedorit dobândește timpuriu impresia că este exclus de la dragostea părinților săi. Orice copil care se simte subevaluat tinde să devină centrat pe sine și nesocial; va încerca „să se iubească pe sine” dacă va considera că celorlalți nu le pasă suficient de el. Atmosferă creată în urma unui divorț sau a certurilor dintre părinți, în care copilul nu se simte plăcut, este baza eșecului multor copii de a dezvolta atitudinile unui bun semen.

În general, pare că orice situație ce concentrează timpuriu atenția copilului pe sine, poate avea drept consecință un comportament-problemă. Sarcina noastră în asemenea situații este să îi menținem viu interesul de a fi folositor și independent, pentru a nu deveni prea conștient de sine, și a se îndepărta astfel de ceilalți. Trebuie să simtă că nu este mai bun sau mai rău decât alții și nici în mod esențial diferit de ei. Trebuie reamintit că un copil este slab și neexperimentat și este supus riscului de a face multe greșeli. Vor fi necesari ani de abordare experiențială și implicare în probleme de viață pentru a-și dezvolta judecata și acuratețea. Nu putem învăța pentru el și nici nu putem să ne punem capul bătrân pe umerii săi. Dacă acordăm prea multă atenție micilor eșecurilor, vom avea tendința să îl îndreptăm spre prudență și centrare pe sine. Admonestarea constantă, având ca scop grăbirea puterii sale mentale și a judecății, este mai degrabă alimentatoare de resentimente și impiedică dezvoltarea capacității sale de a-și face prieteni.

Mulți părinți ambițioși doresc să le dea copiilor lor ceea ce ei numesc „toate avantajele”, sperând să îi scutească de toate greșelile și durerile. Prea adesea asemenea părinți, prin îndepărtarea piedicilor din calea copiilor lor, crează pentru ei o lume ireală, în care toate lucrurile bune sunt pe degeaba. Ca rezultat, copilul ajunge să creadă că viața în afară trebuie să le ofere și să le dea, așa cum au făcut și părinții lor, și că nimic nu este așteptat din partea lor în schimb. Asemenea copii experimentează un șoc când li se solicită ceva. Sunt slab pregatiți să îndure tensiuni datorate îndeplinirii propriilor nevoi și dorințe, și nu cunosc partea amuzantă a străduinței alături de alții pentru țeluri comune. Trăiesc ca și când cele mai mici dorințe ale lor ar fi legi ce obligă comunitatea; nu se subordonează niciodată muncii binelui comun. Când părăsesc casa pentru o comunitate mai mare și căsătorie, manifestă resentimente față de cerințele de  cooperare și contribuție.

Viața nu ne oferă „ceva pentru nimic” și părinții ar trebui să îi ajute pe copii să descopere acest fapt cât de curând posibil. Conviețuirea în comunitate solicită împărțirea atât a dezavantajele cât și a avantajele sarcinilor comune. O mână trebuie să se aștepte să o spele pe cealaltă. Părintele care dorește să prindă fiecare muscă din micul borcan de cremă al copilului, îi face un deserviciu și trebuie să se aștepte, mai târziu în viață, la dificultăți în ceea ce îl privește. Este inutil să ne așteptăm ca un copil răsfățat să devină brusc un bastion de încredere în sine.

Problemele  vieții necesită doar două calități – activitate și un sentiment de solidaritate cu ceilalți. Cum se poate dezvolta un copil în această direcție? Toți copii sănătoși sunt copii activi, cu excepția intervenției cu efecte negative a adultului. Inactivitatea este întotdeauna un semn al unei afecțiuni fizice ori a supraprotecției. În apropierea oricărui copil inactiv veți găsi pe cineva care și-a asumat prea multe din responsabilitățile copilului, astfel încât acesta n-a avut nevoie să fie activ în soluționarea propriilor probleme.  Părinții unui asemenea copil trebuie să îl lase să „fiarbă în suc propriu” până ce redescoperă inițiativa pierdută și dă dovadă de autonomie.

Dezvoltarea unui sentiment de solidaritate la un copil este o artă fără reguli definite. Solidaritatea este o datorie a doi indivizi egali – nu exista patroni și sclavi, nici superiori sau inferiori. Este inutil să spunem că solidaritatea nu se obține prin multă vorbărie, ordonare, sâcâială sau predică. Un copil îsi formează caracterul mai mult văzând acțiunile noastre decât din ceea ce îl învățăm. Trebuie să trăim cu el mai degrabă într-o relație ca de la om la om, decât într-o manieră obișnuită de: „nu face cum fac eu ci cum spun eu”. Viața de familie presupune drepturi egale și responsabilități comune. Nici copilul nici adultul nu se bucură de privilegii speciale, fără a oferi în schimb sacrificii și efort. Fiecare trebuie să contribuie în mod egal cu ce primește din relatia socială, altfel, aceasta devine împovarată. Fiecare ar trebui să aibă propriile datorii având ca scop propria întreținere, și ar trebui sa existe multe sarcini  îndeplinite laolaltă, ca un efort comun.  Nici un membru al familiei nu ar trebui să profite de pe urma celorlalți. Accentul ar trebui pus pe contribuția fiecăruia la binele comun, pentru a contracara tendința de a „obține ceva pe degeaba”.

Copilul-problemă, cum s-a menționat deja, trăiește într-o relație dependentă sau parazitară, obligându-i pe alții să furnizeze pentru el; deține astfel o poziție de putere și superioritate în cadrul familiei, menținând-și adesea supremația prin „valoarea agasantă” a actelor sale. Nu este niciodată ușor pentru părinți să-și recâștige drepturile o dată ce le-au predat copilului. Singura lor șansă se află în cultivarea bazării pe fapte în relația cu copilul. Chiar dacă a învățat să domine prin lacrimi, temeri, istericale si alte mecanisme de șantaj, va descoperi că nu poate exploata părinții bazați pe fapte, că trebuie să acționeze, de bine sau de rău, asumându-și propria responsabilitate și consecințele de rigoare (numai părintele care răsfață își asumă integral consecințele comportamentului nesocial al copilului). N-ar trebui să existe comentarii speciale, nici blamări sau pledoarii din moment ce sunt de prisos. Părinții bazați pe fapte nu încearcă să „influențeze” un copil spre un comportament bun, din moment ce copilul deține controlul. În locul unui asemena efort greșit, părintele va face doar partea sa din fiecare situație dată și va aștepta cu răbdare până ce copilul înțelege că este necesar să fie îndeplinită și cealaltă jumătate.

Uităm adesea că nici un copil nu este personal responsabil de faptul că el reprezintă o problemă – el este doar victima unei atitudini greșite față de conviețuirea în societate. De unde a luat ideea că va putea să trăiască mereu ca un vierme într-un măr? Propria noastra nerăbdare de a-i netezi calea,i-a creat impresia că este treaba noastră să îl servim; iar această „obținere a ceea ce vrea când vrea” devine criteriul fiecarui moment pentru el.  Nu i-am oferit posibilitatea de a descoperi că este la fel de plăcut să dea, cât și să primească!  Din moment ce ambiția noastră ca el să reușească, precum și anxietatea noastră față de siguranța sa l-au condus la această atitudine de viață, trebuie să ne rescriem pașii gradual și să-i redăm independența pe care i-am luat-o. Dacă doare sau ne sperie să îl vedem orbecăind în efortul său, trebuie să ne întărim propriul curajul înainte de a aștepta o creștere similară din partea lui.

Astfel, comportamentul-problemă la un copil nu este un produs generat spontan. Este produsul unei interacțiuni dintre copil și anturajul său – reacția unei personalități în creștere față de ambițiile și temerile familiei sale! Dacă suntem capabili să detectăm în el partea umbrită a personalității noastre, îl putem ajuta prin schimbarea modalității în care relaționăm cu el. Din moment ce greșeala nu este în totalitate a sa, nu este singurul care ar trebui să se schimbe! Solidaritatea este o sarcină pentru doi (sau mai mulți) membrii ai speciei umane.

Discuție

5 thoughts on “CUM SUNT CREAȚI „COPIII PROBLEMĂ”

  1. mereu interesante descoperirile astea, mereu fara aspecte practice… pe care probabil le obtii daca te duci la luni intregi de sedinte de terapie …”În locul unui asemena efort greșit, părintele va face doar partea sa din fiecare situație dată și va aștepta cu răbdare până ce copilul înțelege că este necesar să fie îndeplinită și cealaltă jumătate.”…cum adica „va astepta cu rabdare”??? stau si ma uit zen ca se da cu capul de pereti si urla ca din gura de sarpe si imi primesc mustruluiala de la invatatoare ca iar a mai batut pe nu stiu cine?? Daca sunt un parinte care atata stie, cum invat mai multe?

    Posted by ne meritam soarta | 01/03/2015, 11:59 pm
    • Da, dacă suntem acasă, îl las să se tăvălească, dar dacă suntem în locuri publice încerc să rezolv cât mai repede situația, încercând să ajung rapid la un compromis, de cele mai multe ori cedând, deci folosind metode care sunt considerate „incorecte” de autorul acestui articol: „ părinții bazați pe fapte nu încearcă să „influențeze” un copil spre un comportament bun, din moment ce copilul deține controlul”. Dar atunci, m-ați putea întreba, unde e consecvența? Eficacitatea metodei se reduce din păcate spre…zero.
      S-ar putea susține foarte ușor varianta cu părintele care să aștepte cu răbdare ca la teatrul de păpuși, în parc, în magazin, în mijlocul străzii, copilul care se tăvălește și țipă să înțeleagă necesitatea de a îndeplini „și cealaltă jumătate”, să descopere „că nu poate exploata părinții bazați pe fapte, că trebuie să acționeze, de bine sau de rău, asumându-și propria responsabilitate și consecințele de rigoare”.
      S-ar putea susține, s-o susțină cine poate…
      Până la o sugestie acceptabilă, eu adaptez toate aceste sfaturi la viața reală, sperând că, vazând că eu nu mă tăvălesc în mijlocul drumului, copilul va învăța din exemplul meu și va renunța la acest obicei. Că doar și autorul articolului precizează și ne avertizează: „Este inutil să spunem că solidaritatea nu se obține prin multă vorbărie, ordonare, sâcâială sau predică. Un copil îsi formează caracterul mai mult văzând acțiunile noastre decât din ceea ce îl învățăm”.

      Posted by Alina | 06/03/2015, 1:54 pm

Trackbacks/Pingbacks

  1. Pingback: Cum sunt creaţi “copiii problemă” | psihoechilibru - 07/11/2014

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: