STUDIU DE CAZ ¹)

Autor: Dr. Alfred Adler

¹) Alfred Adler a dezvoltat o tehnică unică pentru a învăţa cum să înţelegi istoria unui caz. Citind cu voce tare descrierea unei persoane prezentată de către un student, se oprea după fiecare propoziţie pentru a “interpreta” conţinutul. Adler a admis cu onestitate că a folosit ghicitul în această procedură, introducând astfel în ştiinţă o tehnică, care până atunci a fost considerată cea mai ”neştiinţifică” abordare a problemei. Dar Adler a demonstrat că putem învăţa să “ghicim în direcţia potrivită”. Adler ne-a deschis ochii către posibilităţile ascunse ale micilor lucruri care rămân insignifiante până când le simţim implicaţiile mai vaste.

Articolul prezent este unul din puţinele lucrări încă nepublicate lăsate de Alfred Adler. Este o reală reproducere a uneia dintre faimoasele sale demonstraţii. În loc de a îl ajusta unui stil mai literar, am considerat de datoria noastră să îl lăsăm în simplitatea sa naturală, care va rezona cu toţi cei care l-au ascultat personal pe Adler, tonul vocii sale şi patternul discursului său, şi va oferi celor care nu au avut posibilitatea de a-l cunoaște, o bucăţică din personalitatea sa unică şi colorată – Editorul Case_interpretation-Alfred Adler – 1941, v2#1

Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

„În toate aceste explicaţii  şi interpretări trebuie să îţi foloseşti experienţa, trebuie să foloseşti orientarea Psihologiei Individuale şi trebuie să ghiceşti. Acestea sunt cele trei căi pe care ţi le pot oferi. Dar ele dau un rezultat mai bun decât toate celelalte.”

Aceasta este istoria unui caz de la unul dintre studenţii mei. Trebuie să spun că este un student bine instruit, pentru că a scris un studiu de caz care pare a fi imaginea corectă a unei fete de şapte ani şi jumătate. „Era în clasa a doua la o şcoală publică”. Judecând în lumina activităţii sale, am spune că la 7 ani şi jumătate unii copii pot fi în clasa a treia. Aşadar nu am spune că este un copil foarte precoce decât dacă am avea vreun motiv. Vreau să menţionez acest lucru, deoarece încă de la prima propoziție a unui studiu de caz trebuie să te gândeşti – trebuie să stabileşti întreaga situaţie în care poate fi văzut copilul.

Acum auzim: „A pierdut jumătate de an din cauza unei boli”. Poate că nu este înceată, dar tot nu am putea spune că este precoce. „Testele de la grădiniţă au notat-o cu un IQ relativ ridicat.” Vedeţi, testele privind IQ-ul în grădiniţă nu sunt foarte valoroase. În general aş spune că IQ-ul oferă întotdeauna rezultatul unei dezvoltări; nu oferă capacitatea, sau poate doar dacă interpretezi acest IQ, dacă ştii unele simptome care ajută la interpretarea acestui IQ. Aşadar, nu suntem surprinşi să aflăm că IQ-ul poate fi schimbat, probabil nu în rău, ci doar în bine.

Așadar, acest copil are un IQ bun. Suntem siguri că ea este inteligentă. „Abilităţile de citire o clasează ca fiind între 9 şi 10 ani”. Noi nu credem că acest lucru este remarcabil. Ştim doar că acest copil a fost foarte bine antrenat în ceea ce priveşte cititul.

„Este cel mai în vârstă copil din familie”. Mă bucur să pot prezenta cel mai în vârstă copil în particularitatea sa. Dar: „Are un frate născut cu 5 ani înaintea ei, care a murit când avea 3 ani”. Aşadar nu a fost deloc legată de acest frate. Nu a cunoscut acest frate, prin urmare este copilul cel mai în vârstă”.

În toate aceste explicaţii şi interpretări trebuie să îţi foloseşti experienţa, trebuie să foloseşti punctele de vedere ale Psihologiei Individuale şi trebuie să ghiceşti. Acestea sunt cele 3 căi pe care ţi le pot oferi. Dar ele dau un rezultat mai bun decât toate celelalte.

În acest punct, în care suntem informaţi că un frate mai mare a murit, putem folosi experiența noastră. În ce mod implică acest lucru familia? Acest băiat, de 3 ani, moare, şi 2 ani mai târziu apare un alt copil. Suntem siguri că de acesta s-a avut grijă foarte frumos, foarte riguros. Este un lucru uman şi evident. Dacă nu ar fi fost aşa, am fi foarte surprinşi. Într-o familie în care primul copil a murit, al doilea este întotdeauna considerat o revelaţie, este ca o mântuire. Avem aşadar un asemenea copil într-o asemenea poziţie, şi putem prezice foarte multe în acest punct. Putem înţelege că acest copil a fost răsfăţat fie intenţionat, fie neintenționat.

Dar pentru a evita o ghicire rapidă, scriitorul acestui caz mi-a dat ceva în plus. Trebuie să se noteze că „în timpul în care acest copil a fost bebeluş, până la cel puțin 1 an şi jumătate, mama sa a avut tuberculoză, iar doctorul i-a ordonat să fie lângă bebeluş doar atât cât era absolut necesar pentru îngrijirea lui. Nu avea voie să îl dezmierde sau să îl sărute. Cum mama se îngrijea în totalitate de casă, acest fapt înseamnă că acest copil nu a fost răsfăţat sau dezmierdat la fel de mult ca primul copil, şi mai puţin decât orice alt copil normal”. În acest moment, vedeţi, acest lucru pare să contrazică prima noastră bănuială potrivit căreia acest copil a fost răsfăţat. Dar oare chiar o contrazice? Nicidecum! Este vorba de un copil unic, şi chiar dacă mama nu a fost întotdeauna alături de ea şi nu a sărutat-o sau dezmierdat-o, acest copil, născut după moartea primului, a fost răsfăţat. Aceasta nu este o chestiune legată de numărul de săruturi sau nivelul dezmierdării; este vorba de întreaga atmosferă care a răsfăţat copilul, iar copilul nu se întreabă câte săruturi primeşte. Acest copil se simte răsfăţat, indiferent de ceea ce face mama.

Scriitorul continuă: „Cum se poate potrivi acest lucru cu fiecare reacţie a unui copil tipic răsfăţat?” Eu cred că se potriveşte; dar momentan nu ştim multe despre ea.

„Are o soră care acum are 5 ani” Acest sărman copil avea 2 ani şi jumătate când a apărut un alt copil, iar acest lucru este un test. Vom vedea ce s-a întâmplat.

„În prezent este într-o formă fizică perfect sănătoasă, robustă, înfloritoare, are un apetit bun, doarme bine, are înalţimea şi greutatea normale, este foarte atractivă şi din fericire, momentan nu este foarte conştientă sau preocupată de imaginea ei, în ciuda complimentelor directe inevitabile făcute constant pentru ochii şi buclele ei castanii lungi, de către persoane nesăbuite”. Că acest copil a fost impresionat de acest lucru, este adevărat, fără îndoială; că nu o arată, este un aspect ce trebuie luat în considerare. Dar nu există nici o îndoială în legătură cu acest copil: fiind atât de atractivă, a fost şi mai răsfăţată.

„A fost un copil vineţiu când s-a născut”. Acest lucru înseamnă că sistemul circulator nu a funcţionat corespunzător. „Dar mai târziu inima ei a părut a fi perfect normală”. Totuşi, asta nu înseamnă că această condiţie funcţională este lămurită acum.

„Este cu siguranță dreptace, dar foarte înceată în mişcări”. Acest lucru este în acord cu ceea ce am spus la început: nu este rapidă; este înceată. Nu ştiu dacă a fost testat faptul că este dreptace. Dacă a fost testat corespunzător, prin încrucişarea degetelor la ambele mâine pentru a vedea care deget mare este deasupra, atunci putem spune cu adevărat că este dreptace. „O coordonare mai degrabă slabă, şi devine foarte neîndemânatică când încearcă să grăbească unele activităţi cum ar fi decuparea, etc.”. Aşadar, este neîndemânatică, şi citind acest lucru, aş întreba dacă poate fi stângace. Dar se spune că este dreptace. În acest caz cel mai probabil este înceată, şi neantrenată.

„Încă de când era bebeluş a prezentat tot felul de probleme părinţilor. În timpul primelor luni s-a impus prin a dormi toată ziua şi a sta trează de la 2 la 6 dimineaţa în fiecare noapte.” Acest lucru arată că a fost antrenată să stea trează noaptea. Acest lucru se poate întâmpla cu fiecare copil. „Acest obicei nu a fost oprit până pe la 3 luni, în ciuda consistenţei în antrenament”. Dar această fată a fost antrenată numai după ce simptomul a apărut. Vedeţi, ar fi trebuit antrenată înainte; atunci poate nu s-ar fi întâmplat. Este foarte interesant că vorbeşte doar despre antrenament, despre utilizarea efortului şi a străduinţei. Nu este suficient. Aceste eforturi şi străduinţe trebuie să aibă succes – acest lucru e necesar. Şi putem fi siguri că persoanele care nu au succes nu sunt antrenate suficient.

„Gradul ei de determinare a fost fenomenal. La frageda vârstă de 5-8 luni a arătat multe semne de nervozitate în ciuda faptului de a fi îngrijită cu regularitate şi de a fi un copil sănătos.” Mi-aş dori să aflu ce înseamnă acest ”semn de nervozitate”. Nu aş numi a plânge repede semn de nervozitate înainte să aflu mai multe despre acest caz.

„De exemplu, ar începe un tremur nervos al capului dacă străinii ar vorbi tare cu ea prea aproape de căruţul ei”. Aşadar, are o anumită sensibilitate a urechilor, iar acest lucru ar face-o probabil un foarte bun muzician. Dar nu am putea numi această sensibilitate a urechilor nervozitate. Sunt copii, şi de asemenea adulţi, care sunt terifiaţi de zgomotele puternice, şi în aproape fiecare oraş veţi găsi întâlniri în care se discută despre prevenirea zgomotelor, şi sunt atât de multe alte persoane cărora nu le pasă deloc. Acest lucru se datorează diferenţelor de sensibilitate a urechilor, iar acest copil probabil are o asemenea sensibilitate. Ar trebui să mă intereseze să aflu dacă această fată nu a putut fi antrenată muzical, deşi nu cred că este o persoană muzicală acum.”

„Anumite zgomote ar face-o să devină palidă şi să i se facă rău”. Este vorba de aceeaşi sensibilitate. „Pe măsură ce a crescut, a început să arate o constantă rezistenţă la disciplină”. Acest lucru era de aşteptat pe măsură ce creştea, dar trebuie să aflăm dacă disciplina însemna ceea ce eu consider că înseamnă: să o facă să coopereze. Este copilul cel mare, într-o atmosferă de bunătate, răsfăţ, etc., iar acum acest copil controlează toată familia. „Opune rezistenţă chiar şi celor mai uşoare restricţii. Iar restricţiile fizice întotdeauna au făcut-o să se înfurie.”

În acest punct vreau să spun că are un anumit grad de activitate, dar trebuie să fim foarte precauţi. Are un anumit grad de activitate acasă, dar poate că în afara casei nu îl are. Trebuie să cercetăm.

„Să fie legată comfortabil pe un scăunel înalt, să fie ţinută de mână, să îi fie interzis să atingă ceva – la toate opunea rezistenţă.” Acest copil doreşte libertate şi nu vrea ca ceilalţi să o controleze. Îşi doreşte să îi controleze pe ceilalţi. Acesta este scopul ei de superioritate. Ea nu ştie că are acest scop, dar noi trebuie să o ştim.

„Aceeaşi tehnică folosită cu succes de către familie cu ceilalţi 2 copii, la ea a rezultat întotdeauna într-o revoltă.” Acest lucru este de asemenea interesant. Aceeaşi mamă a avut succes cu aceeaşi metodă cu ceilalţi 2 copii, dar nu şi cu acest copil. Am spune iniţial că asta se datorează faptului că este copilul mai mare, şi în afară de acest lucru, situaţia ei a fost mai intensă deoarece un copil mai în vârstă a murit anterior.

„Chiar înainte de a putea vorbi, făcea lucruri care erau interzise, aparent pentru distracţia de a încălca regulile. Mama se prefăcea că nu vede. Fata plângea sau o trăgea de rochie, arăta către obiectul interzis, dădea din cap ”Nu, Nu!” apoi îl apuca, îl trântea sau îl rupea.” Este vorba despre o fată care tiranizează deja dinainte să poată vorbi.

Mama a făcut eforturi foarte mari şi inteligente pentru a face acest copil să coopereze. Dar acest copil nu i-a explicat: ea nu ştie că vrea să controleze în toate circumstanţele. Doar dacă este o situaţie favorabilă, dacă toată lumea se supune, nu se comportă urât, deoarece atunci are ceea ce îşi doreşte.

Să continuăm: „Când a mers la un curs de dans ritmic, care i-a plăcut foarte mult, s-a descurcat excelent.” Este vorba de un copil care promite multe, şi sunt sigur că dacă activitatea acestui copil poate fi adusă în direcţia bună, va realiza lucruri foarte valoroase. Deoarece i-a plăcut foarte mult acest curs de dans ritmic, a excelat, şi vedeţi ce înseamnă să îți placă un astfel de curs. Înseamnă să te simţi bine, şi să te simţi într-o situaţie favorabilă.

Un incident foarte interesant s-a petrecut mai târziu. „Într-o zi, mergând spre casă de la şcoală, fata şi un prieten de-al ei erau pe bancheta din spate  a maşinii şi mama era în faţă. Fata a remarcat senină şi fericită ”Ştii la ce mă gândesc?” Mama, crezând că i s-a adresat ei, a răspuns peste umăr în timp ce conducea ”Nu, spune-mi la ce”, moment în care copilul a ţipat dintr-o dată, s-a aruncat pe podeaua maşinii şi a continuat să ţipe tot restul drumulului până casă. Mama a continuat să conducă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”. Vedeţi, mama foloseşte o modalitate care uneori este benefică pentru o anumită perioadă de timp – să nu acorde prea multă atenţie la asemenea lucruri, astfel încât copilul să nu primească atenţie necuvenită. Dar noi nu dorim acest lucru. Vrem să facem acest copil să înţeleagă ceea ce înţelegem noi, că a fost făcută o controloare din prima lună de viaţă. Chiar dacă alţii nu cred că este adevărat. Vedeţi mişcarea, iar mişcarea vorbeşte adevărul. Nu este vorba de ceea ce crede cineva sau ceea ce gândeşte acest copil în legătură cu asta. Doar mişcarea este importantă; iar această mişcare înseamnă conducere. Fără îndoială acest copil a realizat această mişcare de conducere într-o modalitate greşită, dar a realizat-o.

„Acum mama a spus, ”Am ajuns acasă. Intri? Desigur, nu poţi intra cât timp faci gălăgia asta” (deoarece copilul plânsese până atunci) ”dar poţi sta în maşină dacă doreşti, şi când eşti pregătită poţi să îmi spui de ce te simţi aşa”. Dacă acest copil i-ar fi răspuns, am fi văzut că nu știe. Ştim de ce se simte aşa – deoarece doreşte să controleze, şi va folosi orice pentru a-i controla pe ceilalţi.

„Copilul s-a ridicat de pe podeaua maşinii şi a spus ”Mi-ai răspuns când nu vorbeam deloc cu tine. Vorbeam cu Teddy.” Înțelegeți? Majestatea sa. Înţelegem copilul.

Alte lucruri sunt discutate. De exemplu: „Menajerele se plângeau că nu mai puteau suporta viclenia cu care fata găsea punctele lor slabe şi marşa pe ele fără milă.” Vedeţi, ca o majestate, are în jurul ei o întreagă armată, şi guvernează şi controlează şi este foarte severă cu ei.

„Era și este încă foarte abilă în a găsi călcâiul lui Ahile la fiecare persoană cu care intră în contact, şi ţinteşte subtil cu otravă spre el.” Este un copil foarte inteligent, şi dacă această inteligenţă ar fi folosită pentru lucruri bune, într-un mod valoros, ar putea fi minunată.

„Simte când aduce o persoană în pragul clacării, şi atunci o împinge peste limită. A adus fiecare dădacă şi menajeră în pragul epuizării. O dădacă cu experienţă, la sfârşitul unei zile pline de răbdare sfântă, s-a cufundat într-un scaun lângă patul mamei şi a spus, ”Of, Doamnă __, ce cruce trebuie să purtați cu acest copil”. Acest lucru nu este chiar aşa. Prefer să cred că este un copil drăguţ, un copil care promite mult. Dar trebuie să i se explice, ea trebuie să îşi înţeleagă stilul de viaţă, şi cum a ajuns să fie aşa cum este.

Acum se întâmplă ceea ce se întâmplă mereu într-un astfel de caz. Al doilea copil merge înainte – al doilea copil se adaptează acestei situaţii, şi găseşte un loc mai favorabil. Vedeţi, îi e mai uşor să reuşească dacă este draguţă. Vede cum sora ei este mereu respinsă, primeşte mereu reproşuri, şi nu este plăcută, deoarece nu este întotdeauna uşor să fii drăguţ şi prietenos cu un astfel de copil. Vede cum uneori primește câte o palmă la fund de la părinţi. Aşa că, acest al doilea copil, cum se întâmplă de regulă în astfel de cazuri, este foarte amabil şi merge înainte.

Dar, în același timp, nu există certitudinea ca acest al doilea copil să fie întru totul pe calea cea dreaptă, deoarece este posibil ca acum să înveţe să întâlnească mereu numai bunăvoință și oameni favorabili ei şi amabili. Acest lucru este posibil, şi am văzut astfel de cazuri în care un al doilea copil, când creşte, se ceartă cu toată lumea, guvernând celălalt copil, care acum a devenit drăguţ şi amabil. Cel de-al doilea copil a fost şocat de cererile şcolii şi ale vieţii şi a devenit foarte nevrotic. Este posibil să nu fie adevărat în acest caz, dar vreau să spun că este mult mai necesar să înveţi un copil să coopereze, mai degrabă decât, spre exemplu, să câștige lupta cu sora mai mare fiind draguţă şi amabilă.

Auzim totodată că sora mai mică începe să se certe cu celălalt copil şi îşi doreşte locul ei, şi este sprijinită de bunătatea şi manierele ei mai bune. Dar, deoarece înţelegem copilul, pot să fiu scurt.

Povestea continuă:„La şcoală nu răspunde cum trebuie şi nu arată nicio responsabilitate. Profesorul a cooperat cu mama ei. Acestă ultimă săptămână a arătat o îmbunătăţire datorită unei sarcini de onoare ce i-a fost acordată. Ea duce lista de absenţe în fiecare dimineaţă în biroul directorului. Nu i s-a spus să le ducă, dar când profesorul completează lista de absenţe şi o pune pe catedră, fata o ia şi o duce la director.” Vedeţi, are astfel un rol proeminent, şi ea îşi doreşte acest lucru. Aşa că face asta.

În acest mod, acest sentiment de proeminenţă aduce o anumită îmbunătăţire. Apare astfel întrebarea: este vorba despre sarcină şi responsabilitate, sau este vorba de rolul dramatic al persoanei importante? Eu cred că este vorba de cel din urmă. Scriitorul acestui caz este mai înclinat să creadă că acest copil se comportă într-un mod infantil. Nu pot spune asta. Într-o anumită măsură toată lumea se comportă infantil, pentru că, după cum am învăţat, stilul de viaţă se naşte la începuturile vieţii şi întotdeauna apare pe întreaga perioadă a vieţii, aşadar avem dreptate când spunem că un copil este părintele adultului. Dar nu văd o linie infantilă in cazul acestui copil. Aceste linii ar însemna, de exemplu, să se bazeze pe mamă şi să ceară totul de la mamă, să vorbească ca un copil mic şi astfel de lucruri. Din ce putem vedea ea nu face aşa ceva. Ea vrea să guverneze; şi nu suntem uimiţi, deoarece, după cum bine ştim, a guvernat şi când era bebeluş.

„A avut scarlatină, care s-a complicat ulterior, probleme glandulare severe cu durere mare şi în final dublă mastoidită. A fost foarte bolnavă şi cu dureri mari pentru mult timp.” Acum aflăm ceva despre urechi. După cum am spus, are urechi sensibile.

„Rudele, vecinii, chiar şi menajera, au predicat pedepse corporale”. Eram siguri că acest lucru a fost recomandat.

Chiar şi scriitorul acestui caz spune la sfârşit că acest copil este dotat. „Are un simţ al umorului încântător; este o actriţă înnăscută, şi o cititoare avidă şi capabilă de a aprecia lectura.”

Apoi întreabă de asemenea ce ar fi de făcut. Acum, dacă cineva, nu știu cine, dar dacă cineva ar fi capabil să câştige acest copil şi să o convingă de ceea ce am văzut până acum, atunci s-ar putea face ceva. Dar nu mă refer la folosirea frazelor şi cuvintelor goale. De exemplu, nu ar fi suficient să i se spună ”După ce sora ta s-a născut ai guvernat, la fel ca atunci când erai bebeluş”. Dar ar trebui să fie lăsată să spună tot ceea ce vrea şi ceea ce vrea să facă. De exemplu, ar trebui să o întrebăm ”Ce vrei să te faci când o să fii mare?” În acest mod poţi începe şi avea dovada că ea caută întotdeauna un rol de conducere, în care să poată conduce pe alții. Ce ar spune ea? Poate ar spune că i-ar plăcea să fie profesoară, pentru că fetiţele mici întotdeauna cred că o profesoară este o persoană care conduce. Sau ar spune că i-ar plăcea să fie ceva similar. Şi i se poate explica. Poate fi întrebată, ”De ce vrei să fii profesoară?”. V-ar răspunde, şi apoi i-aţi putea explica lucrurile pe care le-a spus, fără să fi înțeles ce înseamnă.

Apoi am putea-o întreba despre visele ei. Şi apoi i-am putea vorbi despre relaţiile copiilor din familia ei, cum un copil se poate supăra dacă ea vrea să îşi menţină locul, iar el trebuie să se confrunte cu un rival.

Şi chiar dacă acest copil ar refuza prima oară, nu ar putea scăpa de influenţele acestei noi experienţe, deoarece i-ar plăcea să demonstreze că greşiţi. Acum, cum ar putea să dovedească că greşiţi, că nu conduce întotdeauna, că nu vrea mereu să fie superioară tuturor? Cum o poate demonstra? Vedeţi, avem copilul ca într-o cuşcă. Fie este de acord cu voi – atunci se va schimba- sau nu este de acord- atunci va dovedi că vă înşelați şi se va purta mai bine. Dar acest lucru e posibil doar dacă aţi câştigat acest copil, dacă ea cooperează, dacă vă ascultă, iar dacă sunteți prietenoşi puteți convinge copilul.

Acest lucru trebuie făcut în acest caz, şi ar fi o sarcină foarte valoroasă. Sunt sigur că veți reuşi.

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Vreau să vă dau un alt studiu de caz al unui copil problemă, o fată de 8 ani. Ea plânge şi se enervează pentru cele mai mici lucruri. Pare similar cu celălalt caz deoarece această fetiţă se face foarte importantă, întotdeauna fiind în centrul atenţiei, fie şi la cele mai mici lucruri. „Acest lucru dovedeşte o lipsă de curaj şi încredere în sine,” spune scriitorul. Nu ştiu din ce motive s-a ajuns la această concluzie, dar sunt sigur că scriitorul are dreptate, deoarece plânsul şi nervii întotdeauna indică o persoană cu un sentiment de inferioritate. Ceea ce înseamnă folosirea unei strategii pentru a deveni mai puternic, plânsul, de exemplu. Întotdeauna am numit acest lucru ”puterea apei”. Sau, o astfel de persoană utilizează crizele de nervi pentru a câștiga lupta cu o altă persoană. Vedeţi, nu înseamnă cooperare şi încredere în sine. Înseamnă utilizarea unor metode viclene. Acest copil are un complex de inferioritate care poate fi văzut în acest plâns şi în ieşirile nervoase .

„Deşi se descurcă foarte bine la şcoală, devine anxioasă în legătură cu a întârzia.” Vedeţi, şcoala joacă un rol important în viaţa familiei. Întreaga familie se agitată în jurul faptului că merge la școală.

„Are o teamă aparentă şi arată dovezi de supraconştiinciozitate în legătură cu fiecare regulă şcolară.” Acum puteți vedea că face şcoala atât de importantă, încât întreaga familie suferă din această cauză. Aceasta chiar nu este sarcina şcolii, dar această fată utilizează şcoala pentru a irita şi controla familia. Aşadar, nu există cooperare, şi nici nu am putea spune că este modul bun de conştiinciozitate.

Îşi foloseşte de asemenea comportamentul conştiincios pentru a guverna familia direct. Acest lucru se poate întâmpla. Sunt persoane care întotdeauna folosesc conştiinciozitatea lor pentru a-i irita pe ceilalţi. Ele întotdeauna încearcă să spună adevărul celorlalţi pentru a-i enerva. Sunt persoane care spun, ”Cât de palid eşti! Eşti bolnav?” etc. Ele spun adevărul cu scopul de a-i irita pe ceilalţi. Şi la fel se întâmplă şi cu acest copil.

„Dacă ceva, din ce are nevoie, nu este la locul obişnuit, începe să ţipe ”Nu îl găsesc” încă dinainte să înceapă să îl caute”. Vedeţi cum face o problemă din orice, întotdeauna. Şi de asemenea starea ei de spirit pedantă, caracteristicile ei pedante, arată relaţia socială dintre ea şi ceilalţi. A fi pedant înseamnă să îi iriţi pe ceilalţi, deoarece nu poţi fi pedant fără a oferi celorlalţi sarcini; ceilalţi trebuie să se complacă cu grijă. Cum de exemplu, multe persoane insistă, ”Vreau doar linişte”. Dar nu le poţi oferi linişte fără a face ceva pentru ei. Această dorinţă înseamnă să îi conduci pe ceilalţi. Şi la fel este și cazul acestei fetiţe.

„Istoricul medical este bun, iar amigdalele au fost scoase primăvara trecută.” Există această idee americană, cum că odată cu scoaterea amigdalelor toţi demonii sunt excluşi.

„Are o soră, de 5 ani, şi un frate, de 2 ani”. Este cea mai mare şi a fost de asemenea detronată când avea 3 ani.

„A fost un copil bun. A vorbit şi a mers la 1 an jumătate. Se îmbrăca singură la 3 ani. A mers la creşă la 3 ani şi la grădiniţă la 4 ani şi jumătate. Acum merge la şcoală. Sora mai mică nu merge la şcoală.” Aşadar, putem înţelege de ce foloseşte şcoala. O face pentru a reveni la poziţia ei anterioară, favorabilă, aceea de a fi prima. Nu vrea să fie depăşită; nu vrea ca locul ei să fie diminuat.

„A fost întotdeauna foarte bine, fericită şi independentă până la 5 ani…” (Acum vom căuta motivul; are 8 ani acum şi avea 3 ani când a apărut celălalt copil) „..când sora ei a început să atragă o bună parte din atenţie”. Nu ştim de ce. Sora ei avea 2 ani în acel moment. Oricum, aşa scrie. Nu ştiu dacă este cum am spune noi; că sora a început să atragă atenţie când mama a rămas însărcinată şi că acest copil, ca o consecinţă, s-a simţit neglijat şi a dorit să îşi recâştige poziţia sa anterioară, favorabilă.

„Părinţii au făcut eforturi conştiente pentru a îi da cât mai puţine motive de gelozie posibile”. Vedeţi din nou, aceste ”eforturi”. Dar ele nu reuşesc. De ce? Deoarece acest copil a fost răsfăţat înainte. Nu a învăţat cooperarea. Dacă ar fi învăţat să coopereze ar fi cooperat cu sora ei. Dar ei au vrut doar să o antreneze în legătură cu gelozia şi să nu îi schimbe stilul de viaţă. „Şi au vrut de asemenea să evite sentimentul de pierdere în importanţă. Dar musafirii lăudau sora mai mică şi pe ea o treceau cu vederea.” Că acest copil, pacientul nostru, a simţit-o mai mult decât părinţii, este evident.

„Odată, educatoarea a povestit că fetița a intrat în clasă şi, când a realizat că a întârziat un pic, a izbucnit în plănsete”. Acum, este prea mult, sa întârzii şi să şi plângi. Una dintre ele ar fi suficient, fie întârzii, fie plângi. Dar ea nu se mulţumeşte doar cu a întârzia puţin; vrea să creeze o problemă, să se folosească de puterea apei, să scape, să fie favorizată, consolată, etc.

„De atunci a plâns de mai multe ori la şcoală, deoarece avea succes cu plânsul de fiecare dată când ceva mergea rău sau nu era clar. Nu pare să aibă suficient curaj sau încredere să roage profesorul să-i explice.” Nu sunt de acord cu acestă idee. Cred mai degrabă că preferă să plângă în loc să afle explicaţii.

„Situaţia nu s-a îmbunătăţit. Adesea pare încăpăţânată şi ursuză, deşi uneori este fericită şi cooperantă.” Ştim care sunt aceste momente. Acestea sunt momentele în care se simte apreciată, când se simte pe primul loc. Atunci cooperează.

„Îi place foarte mult să citească, să înoate şi să facă drumeţii”. Acestea sunt semne active; aşadar, într-un anumit fel, am putea spune că este un copil activ. Şi acesta este un caz uşor de tratat. Este doar încurajată în comportament de către mediu. Mediul îi oferă prea multe ocazii de a se dezvolta în această direcție. Dar această fată a fost un copil bun. A cooperat când era bebeluş. Se îmbrăca singură, şi acum poate înota la 8 ani, ceea ce este un semn de copil activ. Copiii care nu sunt activi au de obicei dificultăţi în a învăţa să înoate.

„Văicărelile şi plânsetele ei continue au descurajat părinţii, care se găsesc frecvent în situaţia de a o certa.” Vedeţi, asta este ceea ce am explicat mereu. În fond, un asemenea copil este îndreptăţit să se simtă dat la o parte, deoarece atunci când cauzează probleme este certat. Şi doar de când a apărut sora ei. Vedeţi, acesta este sensul ei, şi acest sens o acaparează complet. Comportamentul nostru este întotdeauna decis de felul în care interpretăm, de ceea ce ne spune opinia noastră. Nu ne comportăm în conformitate cu adevărul, nu în conformitate cu cauza reală; important este doar ceea ce vrem să spunem, opinia noastră despre adevăr.

„O ceartă, deşi realizează că nu este un remediu.” Desigur. Dar vedem că toate eforturile pe care părinţii le-au făcut ar produce rezultate diferite dacă fata ar ştii ce vrea să obţină, adică, să se simtă superioară, să îi facă pe ceilalţisă se simtă neputincioși. Dacă fata ar ştii că foloseşte crizele nervoase, plânsul (puterea apei), agitaţia de la şcoală, pentru a-i suprima pe ceilalţi, pentru a rămâne nepedepsită, pentru a fi în centrul atenţiei, voit sau nu, ar căuta alte căi, nu ar mai fi aceeaşi, s-ar schimba. S-ar schimba pentru că de fiecare dată când ar avea o criză de nervi sau de plâns (pentru că ar plânge și după ce i s-ar explica cauza), plânsul ei ar fi acompaniat de gândul că „Oamenii probabil cred acum că plâng ca să fiu în centrul atenţiei”, iar acest lucru nu s-ar potrivi foarte bine cu străduinţa ei pentru superioritate.