Un fel de încheiere – despre cunoaștere și întâlnirea noastră cu ea

Autor: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

(Materialul reprezintă ultima din cele 5 părţi ale lucrării „Despre cercul disonant, cunoașterea personal-angajată și nivelele de realitate” – prezentat pe 4.07.2014, în cadrul Congresului de Psihologie și Psihoterapie Adleriană – organizat de APPA Romania).

Vă mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site. 

Cantitatea enormă de informaţii la îndemână îndeamnă individul la aplicarea unei strategii pentru a putea face faţă acesteia. O astfel de strategie ar putea fi memorizarea reproductivă cu scop demonstrativ, o alta ar putea fi chiar abuzarea de cunoaştere în virtutea unei libertăți de mișcare, o altă abordare ar putea fi închiderea individului într-un singur sistem de gândire sau domeniu de cunoaștere. Oricare ar fi varianta aleasă, ea va conduce individul către păstrarea, de fapt, într-un acelaşi cerc disonant care-l îndepărtează de înţelegerea a ceea ce cunoaşte.

Pentru prima situație, un exemplu ar putea fi cel pe care îl aminteşte Rolf Dobelli în cartea sa[1]. El preia o poveste a lui Charlie Munger (investitor renumit, partener de afaceri al lui Warren Buffett) ce istoriseşte despre Max Planck, vestitul fizician de fizică cuantică şi şoferul său. Charlie Munger atrăgea atenţia asupra a ceea ce el a numit cunoaşterea reală (cunoaşterea care necesită timp şi depunerea unui efort în vederea înţelegerii unui subiect) şi cunoaşterea şoferească (a oamenilor care s-au prins cum funcţionează treaba şi pot pune pe roate un spectacol). Poveste e așa:„După primirea în 1918 a Premiului Nobel în fizică, Max Planck a făcut un tur în Germania. Oriunde era invitat, el producea aceeași conferință asupra noilor mecanici cuantice. După timp șoferul său a ajuns să o cunoască pe de rost și i-a spus lui Planck: «Trebuie să fie plictisitor să spui de fiecare dată același lucru, Profesore Planck. Ce-ar fi ca la Munich să o prezint eu în locul tău? Tu poți sta în primul rând și ții pe cap cascheta mea de șofer. Asta ne-ar aduce amândurora un pic de diversitate». Lui Planck i-a placut ideea, așa că în seara aia, în fața unei distinse audiențe, șoferul său a susținut o lungă conferință asupra mecanicilor cuantice. La final un profesor de fizică a ridicat o întrebare, moment la care şoferul a reacționat dezgustat: «Niciodată nu m-aș fi putut gândi că cineva dintr-un oraș atât de avansat precum Munich ar putea pune o întrebare atât de simplă! Șoferul meu vă va răspunde la ea”[2].

Pentru a doua situaţie, adică abuzarea de cunoaştere în virtutea unei libertăți de mișcare, ne putem referi la ceea ce se întâmplă multora dintre noi atunci când intrăm pe internet. Pornim în aventura unei cunoaşteri, deschidem google, tastăm ceea ce ne interesează, şi de aici intrăm într-un şir (posibil nelimitat) de click-uri pe un termen şi apoi pe altul, şi apoi pe încă unul, şi aşa mai departe, totul realizându-se într-un fel de cascadă de aparentă informare şi cunoaştere. Sfârşim prin a ne fi îndepărtat simţitor de începutul căutărilor noastre, ne consumăm timpul, dar trăind sentimentul că nu am stat degeaba. În fond, ne putem amăgi spunând că am cunoscut câteceva.

Pentru cea de-a treia situație, a închiderii individului într-un singur sistem de gândire sau domeniu de cunoaștere, ne putem referi la abordarea fanatică a unui sistem religios și la desconsiderarea tuturor celorlalte, sau la ultraspecializare profesională urmată. Aici individul sapă un șanț din ce în ce mai adânc și la un moment dat pierde din vedere perspectiva. Pur-și-simplu adâncimea șanțului este mult mai mare decât înalțimea celui care sapă. Aici despărțirea de ideea de împărtășire devenind mult mai clară. Oricum ar fi, putem spune că ajungem să folosim cunoaşterea pentru a ne îndepărta de înţelegere. Iar cunoașterea personal-angajată ar putea fi o cale de accesare a unui alt nivel de Realitate şi de accesare a înţelegerii.

Morin, participant activ la fondarea Transdisciplinarității, clarifică: „Doctrinele și ideologiile dominante dispun de asemenea de o forță imperativă care le aduce dovezi celor care sunt deja convinși, și de o forță coercitivă care instilează o frică inhibitoare acelora care s-ar putea îndoi de ele. Forțele prohibitive și imperative ale paradigmelor, credințelor oficiale, doctrinelor suverane și adevărurilor supreme se combină determinând stereotipii cognitive, idei receptate fără chestionare, credințe stupide, dar de necontestat, absurdități triumfătoare și evidențe care rejectează în numele evidenței alte evidențe, cu scopul de a-și extinde în toate zările tărâmul intelectual și conformismul intelectual”.

Cunoașterea ar putea avea prilejul să devină înțelegere, și fiecare individ ar avea șansa de întoarcere către sine și către angajarea voluntară şi conştientă în propria-i viață, fără a se mai minți sau a se păstra doar ca furnizor de material genetic pentru perpetuarea și supraviețuirea speciei. Scopul omului ar putea fi recâștigarea accesului la perspectivă. Ba chiar o punere în perspectivă a unor „stereotipii cognitive, idei receptate fără chestionare, credințe stupide, dar de necontestat, absurdități triumfătoare” [3] despre care vorbește Morin.

[1] Dobelli, R. (2013). The Art of Thinking Clearly. Ed.Sceptre

[2] Dobelli, R. (2013). The Art of Thinking Clearly. Ed.Sceptre. p.51

[3] Morin, E.(1999). Seven complex lessons in education for the future. UNESCO