Despre incongruență și discontinuitate

Autor: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

(Materialul reprezintă a 4-a parte din cele 5 părţi ale lucrării „Despre cercul disonant, cunoașterea personal-angajată și nivelele de realitate” – prezentat pe 4.07.2014, în cadrul Congresului de Psihologie și Psihoterapie Adleriană – organizat de APPA Romania).

Vă mulțumesc anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site.

Ne întrebăm dacă discontinuitatea ar putea fi legată de incongruență?

Nicolescu vorbește despre discontinuitatea dintre două puncte, în sensul în care între acestea nu ar exista nimic, „nici obiecte, nici atomi, nici molecule”[1]. Aici noi am încadra discontinuitatea care apare între logica privată și cea comună, între terapeut și pacient ca entități umane cu scheme diferite de apercepție, între punctul precontemplativ al pacientului și oricare dintre etapele care i-ar putea urma. În ultima situație, impresia noastră este că am putea privi ca discontinuitate (nu există molecule sau atomi sau obiecte) ceea ce, de exemplu, se petrece între felul în care pacientul cunoaște lumea înainte de schimbare și felul în care înțelege lucrurile după schimbare. Aici ne referim, desigur, la teoria dezvoltată de către Prochaska și DiClemente. Vom reveni asupra acestor aspecte mai târziu în această lucrare.

Discontinuitatea apare, spune Basarab Nicolescu, între două nivele de Realitate. Nivelele de Realitate între care apare discontinuitatea, sunt guvernate de legități diferite. Exemplul lui Nicolescu este cel dintre nivelul de Realitate al fizicii clasice și nivelul de Realitate al fizicii cuantice. Oare ne va fi permis să considerăm ca fiind nivele de Realitate diferite (și deci care să permită o discontinuitate) nivelele de Realitate a doi oameni diferiți? Nivelul de Realitate al unui individ este guvernat de schema lui de apercepție. Schemele de apercepție sunt unice conform teoriei lui Adler. Realul perceput este unul-și-același, însă felul în care este cunoscut, perceput și înțeles acest real este supus unor legități diferite ce cad sub spectrul schemelor de apercepție. Dar oare ne este permis să considerăm ca fiind nivele de Realitate diferite, nivelul de Realitate al unui individ la un moment X (să zicem înainte de producerea unei schimbări modificatoare de schemă de apercepție) față de nivelul de Realitate al aceluiași individ după ce s-a petrecut schimbarea? Mă pot gândi aici, la un consumator de alcool care se lasă de consum și practic se apropie de lume și viață cu o altă înțelegere. Din practică cunoaștem faptul susținut și de către colegi cu mult mai multă experiență decât noi, că în urma schimbărilor care se produc pe timpul terapiei, omul ajunge să își modifice amintirile timpurii sau ajunge , chiar, să le înlocuiască complet cu altele. Paul Rasmussen spunea (în cadrul unei conferințe din 2012 susținută în București, Romania) că  în cazul în care pacientul își rezolvă problema pe marginea căreia a furnizat o anumită amintire timpurie, această amintire se va „șterge” din universul mental al pacientului.

Prin analiza poveștii personale și a stilului de viață ale oamenilor pe care i-am întâlnit pe parcursul celor aprope 8 ani de psihoterapie de cabinet, am observat existența unor momente când individul depune eforturi deosebite pentru a asigura continuitatea între acțiunile sale și modul său de gândire. O poate face folosindu-se de procedee precum raționalizarea, intelectualizarea, proiecţia, sublimare, etc… Uneori o face și printr-un exercițiu și antrenament de tip psihotic. Prin abordarea psihotică asupra lumii, individul își creează o lume personală care funcționează după altă logică decât cea a lumii în care trăiește. Individul se folosește de puterea minții de a produce halucinații. Am putea spune că individul le încheagă în jurul unei logici private cu o puternică latură exclusivistă. Se desprinde în acest fel de logica comună.

În cele de mai sus noi vedem, urmându-l pe Adler, nişte strategii de salvgardare. Noi ne-am mai exprimat punctul de vedere legat de strategiile de salvgardare, grupându-le în ceea ce am numit cei 4 E: Ezitare, Evitare, Eschivare şi Eliminare.

Logica privată a fiecărui om este rezultatul unui proces de asimilare individualizată a lumii în propriul univers mental. Privind lucrurile prin perspectiva unicității schemei de apercepție a fiecărui individ, ne întrebăm dacă ar putea fi acceptată existența universurilor mentale, a discontinuității dintre ele și a unor nivele de Realitate caracteristice mentalului fiecărui individ și logicii lui private, dar în același timp și a unor niveluri de Realitate diferite definite în funcție de momentul în care se află universul mental al individului raportat la schimbare? Ne referim la schimbare din punctul de vedere psihoterapeutic, cel despre care vorbesc și Prochaska și DiClemente în teoria pe care își bazează atât de cunoscutul proces.

Au ceva în comun universul mental al unui individ la un anumit moment al existenței sale și nivelul de Realitate? Ne-am dori să răspundem afirmativ, însă cercetările noastre în această direcție sunt astăzi la un foarte modest început. Impresia noastră este că universul mental al unui individ poate trece de la un nivel de Realitate la altul printr-un efort de nuanțare și înțelegere a incongruențelor dintre ceea ce vrea și ceea ce poate, dintre ceea ce spune și felul în care acționează.

Încercăm, însă, să lucrăm cu ideea de mai sus. Astfel putem să ne gândim la un nivel de Realitate guvernat de schema de apercepție a individului, de credințele sale personale despre sine, despre lume și despre viață. Apoi, ne-am putea gândi la un nivel de Realitate al lui aici-și-acum, când percepțiile sunt vii și schimbul mental este tributar impactului de moment. Ne imaginăm că individul rămâne „uimit” de momentul percepției prezentului, și nu pătrunde cu mintea într-un proces de analiză și cunoaștere de profunzime. Tentaţia noastră este de a propune folosirea şi în terminologia psihoterapeutică a termenului de nivel de Realitate care să descrie nivelul de înţelegere asupra sinelui, a lumii şi a vieţii pe care ajunge un individ să îl aibă la un anumit moment la existenței sale.

De asemenea, nivel de Realitate ni se pare un termen util şi în cadrul descrierii a ceea ce se petrece în interiorul relaţiei-alianţei terapeutice. Şi aceasta am putea spune că trece pe parcursul terapiei prin diferite niveluri de Realitate. Ar putea fi folosit acest termen pentru orice fel de relaţie umană? Poate că da. În acest fel am putea discuta clar despre ceea ce se petrece acolo, în relație. Termenul de relație ar căpăta o limpezime, un soi de identitate. Cu atât mai bine, poate, pentru termenul de relație/alianță terapeutică.

În psihoterapie, noi ne-am apropiat termenul de incongruență. Cu acest termen abordăm impactul dintre posibilele nivele de Realitate cu care se confruntă universul mental al unui individ. Din experiența noastră terapeutică putem aprecia faptul că transformarea începe cu recunoașterea incongruenței. Deunăzi am primit prin intermediul facebook un material vizual care descrie procesul schimbării despre care vorbeau Prochaska și DiClemente[2]. Materialul nu îi numește pe autorii stadiilor schimbării, dar am îndreptat aici acest lucru, atât cât putem. Îl reproducem aici, mai jos.

[3]

Apreciem faptul că incongruenţa despre care facem vorbire, poate apărea în oricare dintre stadiile descrise precum și în oricare dintre etapele intermediare. Țelul nostru aici este să aducem în lumină faptul că incongruenţa semnalizează un moment de discontinuitate. Recunoaşterea incongruenţei este facilitată în terapie de către psihoterapeut. Desigur, dacă și acesta la rându-i reușește să o sesizeze. Poate fi un moment de genul Aha!, dar libertatea transformării se va regăsi abia în momentul recunoaşterii şi înţelegerii registrului discontinuităţii ca moment de libertate, ca poartă către transformare. Reamintim aici ceea ce spune Nicolescu: „Libertatea este discontinuitate. Discontinuitatea dă un sens vieții omului”[4].

Or fi având legătură libertatea, discontinuitatea, incongruența, recunoașterea acestora, înțelegerea? Ar putea fi libertatea un scop supralicitat pe limba și în mintea individului? Ar putea fi libertatea un impediment pentru înțelegere?

La prima întrebare răspunsul nostru este afirmativ. Teoria nivelelor de Realitate propusă de Transdisciplinaritate ar aduce o rezolvare și în înțelegerea dinamicii schimbărilor individului. Aici ni se pare o apropiere constructivă de ideea exprimată de către Alfred Adler prin „Totul poate fi și altfel!”.

Apoi, uneori libertatea poate fi un impediment pentru înțelegere. Nu vedem o legătură directă ci prin afectarea recunoașterii nuanțelor, a incongruenței-discontinuității. Libertatea de accesare a informațiilor, sau de hiper-ultra-super-specializare, cultivă apropierea de cercul disonant și, astfel, libertatea devine un impediment pentru înţelegere.

Cât privește supralicitarea libertății, credem că așa este. Mintea umană pare să folosească conceptul de libertate pentru a-și hrăni sentimentele de siguranță și stabilitate de care individul are atâta nevoie pentru a putea face față complexității vieții.

De curând am participat la o întâlnire de grup în care la un moment dat am observat cât de ușor ne este să pierdem din vedere existența nuanțelor. Cât de aprigă este ralierea la un singur punct de vedere. Se vorbea despre poligamie și monogamie și despre ființa umană. Noi înșine am resimțit într-un moment incipient al discuţiei, intensitatea cu care ne-a venit în minte un răspuns şi numai unul. Unde erau nuanţele? Unde era libertatea? Unde erau întrebările cultivatoare de nuanțe? Aparent nicăieri. Experiența personală ne-a permis să percepem o incongruență acolo. Eram acolo atâtea minți căutătoare de adevăr, dar curios lucru, păream mai degrabă furnizori și declamatori de adevăr. Întrebările lipseau cu desăvârșire. Abia atunci, apropiindu-ne de ceea ce am considera o discontinuitate (împrumutând aici din limbajul transdisciplinarității), am început să ne întrebăm și să descoperim nuanțele chestiunii în discuție. A pune întrebări înseamnă să faci efortul de a renunța la siguranță și stabilitate.

Credem că putem face un pas dincolo de cercul disonant și vicios al absolutismului propriei gândiri. Și de acolo, mai departe, am putea accesa cunoașterea lumii și a vieții, am deschide punțile către sine și către lume, acceptându-ne limitarea, și într-un același fel bucurându-ne de libertate. Dar pentru transformarea cunoașterii în înțelegere va fi nevoie de fiecare dată de cunoaștere de sine, de luare-aminte la semnalul incongruenței, la momentul discontinuității și la posibilele mijloace de a le recunoaște pe acestea. Să învățăm să ni le descifrăm în adâncul emoțiilor cu care răspundem lumii.

[1] Nicolescu, B. (2013). Teorema 6.Teoreme poetice. Ed. Curtea Veche. p. 10

[2] Nicolescu, B. (2011). De la Isarlîk la Valea Uimirii. v 2. Ed. Curtea Veche Publishing. p.10

[3] http://www.uri.edu/research/cprc/Publications/PDFs/ByTitle/Stages%20and%20Processes%20of%20self%20change.pdf – accesat în 16.06.2014

[4] https://fbcdn-sphotos-e-a.akamaihd.net/hphotos-ak-xpf1/t1.0-9/10353038_10152069210216627_4090948349788723536_n.jpg – accesat în data de 16.06.2014

[5] Nicolescu, B. (2013). Teorema 6.Teoreme poetice. Ed. Curtea Veche. p. 10