//
you're reading...
ALFRED ADLER, PSIHOLOGIE & PSIHOTERAPIE ADLERIANA

Vina si sentimentele de vinovatie

Autor: Lydia Sicher, Los Angeles, California


Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Adlerian Digitization Project (http://www.adlerjournals.com/)
Guilt_and_Guilt_Feelings–Lydia Sicher – 1950, vol 8 #1-2
http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/JIP%20v8%20n1-2/Guilt_and_Guilt_Feelings–Sicher.pdf
Traducere: Andra Pârvan
Corectură şi editare: Dr. Răzvan Gogălniceanu

Problema vinei şi a sentimentelor de vină nu poate fi studiată în afara sferei mai largi a responsabilităţii şi a chestiunii fundamentale a conştiinţei.

Câteva definiţii pot ajuta la clarificarea utilizării termenilor.

Vina este „faptul de a fi comis o încălcare a conduitei, îndeosebi cum ar fi violarea legii, şi implică o pedeapsă.” Să fii vinovat, aşadar, înseamnă: (1) „a fi stabilit vina cuiva, taxabil just pentru act, sau responsabil pentru delincvenţă, crimă sau păcat,” şi (2) „conştient de, sau suferind din vină.” (Webster)

Aceeaşi autoritate defineşte responsabilitatea ca o „stare sau calitate de a fi responsabil”; care, în schimb, înseamnă să „fii capabil să răspunzi sau să te faci răspunzător pentru conduita şi obligaţiile cuiva…” şi într-un sens etic „având caracterul de liber arbitru”.

Aceste definiţii sugerează că vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor. Aceste legi reprezintă codul mai complex şi mai amănunţit care securizează şi protejează drepturile indivizilor şi stabileşte limitele acestora care, într-o formă mai simplă şi mai primitivă, au fost notate în Cele 10 Porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de „liber arbitru”, imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o „infracţiune, delincvenţă sau păcat”.

Problema vinei ca atare, văzută doar din acest punct de vedere, poate fi retrogradată la domeniul legal, întrucât implică comportamente dăunătoare indivizilor sau societăţii ca întreg. Ipoteza ce stă la baza pronunţării individului drept vinovat, este că el a făcut un rău în mod conştient, în ciuda unei cunoaşteri mai bune. Conceptul dolus, intenţia de a face rău, este necesar pentru stabilirea verdictului de vinovăţie.

Această opinie, însă, ar avea validitate doar dacă fapta în sine ar prezenta interes, nu făptaşul. În primul caz, problema vinovăţiei ţine de legea impersonală. Dar pentru a fi dreptate în cazul făptaşului care a devenit vinovat, procesele psihice trebuie evaluate pentru a înţelege scopul faptei lui.

Sentimentele de vină după cum sunt exprimate atât de des de către indivizi, sunt categorizate. Este mai mult decât discutabil dacă sentimentele de vină pot fi detectate la toţi cei care sunt găsiţi vinovaţi de un act comportamental greşit sau, cel puţin, dacă pot fi considerate ca şi efecte ale acceptării faptului că vina este întâmpinată atâta timp cât făptaşul nu se înţelege pe sine şi percepţia lui asupra vieţii, care a dus la acţiunea incriminatorie.

Dincontră, aceste sentimente de vinovăţie lipsesc parţial – sau pe deplin – în acei ce au „comis un comportament greşit, în special unul care violează legea şi implică o pedeapsă”. În cel mai rău caz ele sunt substituite de încercări ale făptaşului de a justifica sau raţionaliza acţiunile sale ca şi rezultat ale frustrărilor pricinuite de societate; în cel mai bun caz sunt perimate de acceptarea responsabilităţii faptei. Dar niciun sentiment de vină nu se poate dezvolta şi, astfel, nu poate fi aşteptat în niciun individ care în același timp în care este vinovat de „infracţiune, delincvenţă sau păcat”, nu are nicio lege interioară a conştiinţei, sau are doar una slab dezvoltată, care să îi reamintească să facă bine.

Ideea că un individ ar putea suferi de o conştiinţă rea sau să se bucure de una bună, îşi are originea în lipsa de înţelegere a conceptului „conştiinţă”. Este „un simţ al conştiinţei bunătăţii morale sau onorabilităţii comportamentului cuiva, intenţiilor, sau caracterului, împreună cu un sentiment al obligaţiei de a face bine sau de a fi bun. Prin urmare, o capacitate, o putere sau un principiu conceput pentru a decide calitatea morală a propriilor gânduri sau acţiuni ale cuiva, dispunând ceea ce este bine” (Webster).

Interconectarea fiinţelor umane necesită dezvoltarea unei conştiinţe sociale, a unei conştientizări a relaţiei individului cu societatea ca şi întreg. Conştiinţa este principiul care, psihologic vorbind, face relaţia pozitivă, constructivă în direcţia bunului simţ comun; moral vorbind este principiul care conduce spre a face bine, rezultând în „a fi bine”.

Conştiinţa este factorul reglator în comportamentul unui om faţă de semenii lui; este o capacitate a priori, permiţându-i individului să decidă în privinţa „calităţii morale a gândurilor sau acţiunilor cuiva”; conștiința nu este o putere, a posteriori, care în sine ar fi absurdă; astfel încât lipsa conştiinţei înaintea comiterii unui act ar putea conduce apoi la lezarea aceleiaşi conştiinţe care a lipsit la început.

Termeni ca o conştiinţă „bună” și o conștiință „rea” sunt termeni folosiţi greşit. Cineva ar fi putut dezvolta un simţ bun funcţional sau unul rău funcţional al „bunătăţii morale sau onorabilităţii comportamentului cuiva, intenţiilor, sau caracterului”, sau chiar ar fi putut omite să îşi dezvolte un astfel de simţ. În cel din urmă caz violarea comportamentului potrivit va înregistra foarte puţin sau chiar deloc, şi din acest motiv nu pot fi aşteptate sentimentele de vină, nici o „conştiinţă rea” ale cărei expresie ar fi aceste sentimente de vină.

Problema umanităţii în legătură cu vina, vina colectivă dacă o putem numi aşa, este pusă în dogma teologică a „primului păcat”; face fiinţele umane vinovate fără nicio responsabilitate, întrucât vina este asumată pentru un păcat necomis de indivizii însuşi, o vină ab origine, deşi această ipoteză contravine cu problema de bază a vinovăţiei: violarea unei legi pentru care individul este responsabil individual.

Pe de altă parte, sentimentele de vină joacă un rol important în structura fizică a multor indivizi, şi unele şcoli psihologice le-au făcut unele dintre cele mai motivante forţe din viaţa persoanei. Asemenea idei şi-au atins apogeul mitic în complexul lui Oedip, deşi, la fel ca în privința „păcatului primordial”, persoana este îngreunată cu păcate pentru care ar fi responsabilă, ca şi existenţa unei dorinţe incestuoase „naturale” a fetelor pentru taţii lor, a băieţilor pentru mamele lor după cum se presupune, dorințe care trebuie să fie suprimate, şi îşi găsesc refularea în aproape inevitabilele mecanismele nevrotice de evadare.

Întotdeauna pare ciudat când legenda complexului lui Oedip este folosită pentru a numi un complex ce implică „conştiinţa rea”. În legenda originală eroul nu afişa niciun fel de conştiinţă, cu siguranţă nu una rea, după infăptuirea unei crime asupra unei persoane cu scopul de a pune capăt unei certe cu ea. Dacă acest patricid, comis cu mult înainte ca Oedip să îşi întâlnească iaraşi mama şi să se căsătorească cu ea (neştiind identitatea niciuneia dintre victime), poate fi folosit – ca şi în complexul lui Oedip – ca şi dovadă că fiul este capabil de orice pentru a se căsători cu mama lui, nu se pune în discuţie aici. Dar poate fi cu siguranţă respinsă ideea că Oedip dispunea de o conştiinţă rea pentru prima faptă, pe care nu ar fi comis-o dacă ar fi avut o conştiinţă funcţională. Lipsa sa de conştiinţă, care l-a făcut vinovat de crima pentru care era responsabil, face ca validitatea sentimentelor sale de vină faţă de căsătoria sa să fie mai mult decât îndoielnică, mai ales că nu cunoştea relaţiile sale de familie.

Vina este stabilită de legi morale construite de societate pentru a da siguranţă vieţii şi posesiunile individului; cenzurarea morală a societăţii pentru comportamentul unui singur individ este rezultatul conştiinţei sociale, potenţialitatea inerentă a fiinţelor umane de a se experimenta pe sine și de a funcţiona ca şi indivizi în comunitatea umană. Conştiinţa socială reprezintă „imperativul categoric”, lupta pentru obţinerea legilor etice interioare care poate fi realizată doar prin depăşirea egocentrismului absolut necesar şi inevitabil al copilului.

Poate că o distincţie definită ar trebui fi făcută între termenii „egocentrism” şi „centrare pe sine” pe de o parte; „egoism” pe de altă parte. Însăşi cuvintele par să indice o diferenţă de dinamică a direcţiei: unul conţinând ideea că Ego-ul individual este în centrul interesului individului, iar restul lumii văzut, sau dorit a fi direcţionat către acest centru; valoarea ego-ului originând astfel în acceptarea pasivă a efectelor interesului social din partea celorlalţi, a conştiinţei pe care oamenii din jur au dezvoltat-o, care le-ar induce alinierea în jurul acestui centru. Celălalt termen permite presupunerea că individul vrea ca ego-ul lui să conteze în această lume; pare să indice că ego-ul încearcă să devină valoros pentru cineva sau pentru ceva; aceste încercări s-ar baza pe legea interioară, sau conştiinţă, şi ar conţine responsabilitatea pentru acţiunile cuiva, în ciuda failibilităţii previziunii şi înţelegerii umane.

Egocentrismul de grade diferite, neconştiinţa sau conştiinţa slab dezvoltată, trebuie să conducă la comportamente greşite; în unele cazuri la întâmpinarea vinovăţiei, în altele la manifestări nevrotice şi psihotice în care individul nu doreşte sau nu este pregătit să îşi asume responsabilitatea acţiunilor sale.

Individului care vrea ca Ego-ul lui să conteze, imperfecţiunea inevitabilă oricărui efort omenesc, nu îi intimidează străduinţa; dar se creează tensiuni, sentimente de inadecvare, nervozitate. Etica lăuntrică si legea morală exterioară nu sunt în conflict, totuşi, pentru că pentru acest individ, interesul social şi evaluarea personală sunt o unitate indivizibilă. În această categorie a convieţuirii cooperante şi contributive, sentimentele de vină nu îşi au locul deoarece cunoaşterea şi acceptarea responsabilităţii cuiva, interzice facerea răului intenţionat. Conştiinţa individului, funcţionând suficient de bine pentru a păstra un echilibru între cerinţele etice şi morale, îl forţează către îmbunătăţire şi o proiecţie evolutivă a sa în sarcinile vieţii.

Unde, atunci, este locul sentimentelor de vină? Cum apar ele şi ce semnifică?

Adoptând din aceste considerente terminologia discriminatorie între egocentrism şi egoism, centrare pe sine şi egoism, pare permisibil să căutăm conflictul dintre legea etică şi legea morală – una ca măsură a conştiinţei dezvoltate, cealaltă ca zona în care conştiinţa se manifestă.

Acolo unde această dezvoltare a fost foarte tare neglijată, nu apare niciun conflict, şi individul va deveni vinovat fără să se simtă astfel, întrucât niciun sentiment de vină nu poate acompania sau urma o acţiune faţă de care individul se simte îndreptăţit, atâta timp cât are ideea că el este centrul universului. În cazuri extreme problema responsabilităţii nu este nici măcar arbitrară în mintea individului, întrucât această expresie a capacităţii conştiinţei este complet rejectată dacă şi când individul reuşeşte să se convingă că ceea ce este greşit pentru ceilalţi, este bine pentru el.

Unde funcţia conştiinţei nu este atât de săracă, apare un conflict între legea interioară a individului şi cerinţele convieţuirii cu alţii. Se cunoaşte faptul responsabilităţii – o impresie neformulată şi neînţeleasă că cineva nu este doar la mâna destinului, societăţii, forţelor interne sau externe; totuşi, dorinţa de a fugi de responsabilitate şi de a o pasa celorlalţi pentru a se securiza, şi a face lucrurile mai uşoare şi mai plăcute, orbeşte individul faţă de propriile acţiuni şi conduce la manifestări nevrotice, introduse de conflictul existent, dar nerezolvat, dintre interesul social şi egocentricitate.

Se pare că confuziile lingvistice fac din ce în ce mai greu ca individul să îşi înţeleagă problemele. A fi responsabil şi a avea responsabilităţi sunt adesea văzute în relaţia singularului cu pluralul. Dar primul este faptul inevitabil originând din punerea în funcţiune a conştiinţei, pentru a se dovedi „un liber arbitru”; cel din urmă este o expresie a obligaţiilor pe care individul şi le asumă în relaţia sa cu lumea exterioară, prin care individul se poate certifica cu privire la caracterul liberului arbitru. În timp ce aceste relaţii pot fi fentate în funcţie de dorinţele şi nevoile individului, responsabilitatea sa pentru întâmpinarea sau evitarea responsabilităţilor sale rămâne aceeaşi.

Responsabilitatea apare în momentul în care are loc o decizie, a face sau a nu face, şi un lanţ al cauzalităţii începe, care va aduce efecte dezirabile sau nedezirabile. Alegerea drumului ce va fi urmat depinde de buna sau proasta funcţionare a conştiinţei cuiva. O bună funcţionare va îndemna către un drum ce presupune adoptarea şi asumarea unor asemenea responsabilităţi şi obligaţii faţă de ceilalţi pentru binele comun. O funcţionare slabă a conştiinţei va căuta să evite un asemenea drum, şi va căuta o soluţie prin care ceilalţi s-ar simţi obligaţi să se aplece asupra individului din centru. Sentimentele de vină, aşadar, se pot dezvolta doar la un individ care are o conştiinţă slab dezvoltată, nu suficient de slab încât să fie făcut vinovat, nu suficient de puternic încât individul să fie dispus să înfrunte responsabilităţile. Ele sunt simptomele unui conflict nevrotic între interesul social şi evaluarea personală, şi ca orice alt simptom nevrotic, ele permit individului să trăiască o stimă de sine imaginară fără să se angajeze în acţiuni care ar putea implica riscul sau eşecul; chiar și fără împlinirea obligaţiilor ce-i revin, cineva ar putea încă păstra o imagine idealizată a propriei decenţe sociale.

„Remuşcarea este indecentă” a spus Nietzche, pentru că îi serveşte doar celui care suferă de ea, pentru a continua în propriul mod, şi pentru a se simţi „bine” în ciuda ei. O frază adesea auzită oferă clarificări asupra utilităţii sentimentelor de vinovăţie: „Mă simt teribil de vinovat pentru că am făcut sau omis, sau rănit pe cineva, etc., etc., totuşi atâţia alţii fac acelaşi lucru, şi nu se simt vinovaţi” Asemenea sentimente de vinovăţie sunt folosite ca o dovadă că suntem mai buni de atât, dar individul care le exprimă, adesea nu este inclinat să meargă mai departe de a le avea, neîncercând să facă mai bine pe viitor. Ideea nefericită că sentimentele pot lua locul acţiunii, şi că profesarea vinei eliberează de responsabilitatea asupra faptei, este prevalentă la indivizii nevrotici care sunt satisfăcuţi doar prin a părea „buni”, fără a trebui să îşi bată capul să acţioneze corect.

Sentimentele de vinovăţie sunt de asemenea o modalitatea adoptată pentru a ne simţi importanţi, pentru a sublinia influenţa poziţiei centrale a individului. Agresivitatea psihotică exagerată, ca şi în melancolie, denotă foarte clar acest scop de preamărire de sine: pacientul îşi exercită grandoarea prin adoptarea responsabilităţii faţă de orice nu a făcut, însă nu menţionează niciun act delincvent sau criminal de care ar putea fi de fapt vinovat.

În multe cazuri, de asemenea, sentimentele de vinovăţie iau locul acţiunilor care ar putea fi comise când funcţia conştiinţei se slăbeşte. În circumstanţe pentru care individul nu se simte responsabil, cum ar fi visele, multe persoane scapă de duşmanii lor, omorându-i ei înşişi sau prin intermediul altora; fantezii sau reverii, uneori cu un caracter extrem de crud, care lasă persoana cu sentimente de vinovăţie foarte mari, sunt considerate ca împlinitoare de dorinţe, şi de asemenea avertismente asupra visătorului să nu îşi relaxeze controlul.

De acest aspect țin, de asemenea, şi sentimentele de vinovăţie ale copiilor care nu plac un părinte – sau ale unui părinte care nu-și place copilul – deşi obiectul ne-plăcutului poate să merite acest lucru. Dar cultura pune familia pe un piedestal fără a îi învăţa pe membrii acesteia ca mai întâi să fie pozitivi în comunitate, şi cultura nu aprobă asemenea neplăceri, aşadar acestea trebuie să fie suprimate. Majoritatea sentimentelor de vinovăţie sunt răspunsuri la cerinţele sociale şi cerinţe pe care individul nu vrea să le accepte, dar nu îndrăzneşte să le respingă direct deoarece ar putea însemna pierderea iubirii, aprobării sau prestigiului de care se bucură.

Copilul care nu are o bună conştiinţă şi sentimente de vinovăţie pentru masturbare, alcoolicul care îşi bate soţia şi este foarte chinuit de remuşcări când este treaz, individul cu un „temperament incontrolabil” care urlă şi loveşte, persoana care este infidelă în relaţiile sale de prietenie sau dragoste, fiecare are propriile sentimente de vinovăţie, nu din cauza conştiinţei, ci din cauza setărilor sociale în care trăiesc. Totuşi, aceste sentimente de vinovăţie singure nu îi vor opri să se mai masturbeze, sau să se mai îmbete, sau să aibă un temperament vulcanic, sau să fie infidel; şi nicio ameninţare, pedeapsă sau rugaminte nu va schimba tabloul decât dacă conflictul interior este rezolvat, şi centrarea sa pe sine se va schimba în cooperare.

Fără îndoială aceleaşi probleme apar și la indivizii care au o conştiinţă bine funcţională. Şi lor poate să nu le placă ceva sau cineva, să bea, să aibă un temperament vulcanic, să fie infideli. Dacă putem adăuga: o singură dată, ar fi neadevărat întrucât asta aproape că ar însemna perfecţiunea. Diferenţa fundamentală dintre cele două grupuri, totuşi, nu apare doar în prezenţa sentimentelor de vină ale nevroticului, şi în absenţa acestor sentimente în grupul indivizilor nervoşi. O conştiinţă mai bine-funcţională nu doar că va preveni comportamentele negative faţă de semenii cuiva, dar nu va permite ca asemenea atitudini să prevaleze, şi va fi o provocare de a lucra mai mult cu sine, să se împace cu sine pentru neajunsuri, să încerce ca data viitoare să facă mai bine. Drumul progresului este deschis indivizilor acestui grup ale căror convingeri asupra responsabilităţilor lor îi ajută să depăşească şi să corecteze greşelile făcute fără a pierde respectul de sine şi fără să se ascundă în spatele imaginii pozitive acolo unde a fost făcut răul.

În grupul celălalt, din contră, individul foloseşte sentimentele de vinovăţie ca pe orice alt simptom nevrotic, ca pe o scuză, sau ca pe o cerere de a fi aprobat în ciuda acţiunilor sale. Simptomul ia locul schimbării de atitudine: nimic nu se întâmplă, dar faţa este salvată. „Uită-te la mine cât de mult mă căiesc! Nimeni nu se poate căi mai mult, sau să aibă o conştiinţă mai delicată decât mine”. Măreţia ca şi simptom este folosită pentru a suplini adecvarea faţă de faptă. După cum spunea Adler, „grămada de bălegar” a atitudinii lor asociale este împinsă dintr-o parte în alta, iar individul este ocupat să o mute înainte şi înapoi, să se ascundă în spatele ei, şi să se bucure de o conştiință „bună”, doar pentru că are una „rea”. Şi nimic nu se întâmplă, nimic nu se schimbă.

Din punct de vedere psihologic sentimentele de vinovăţie nu au nicio valoare, nimic mai mult decât orice alt simptom nevrotic. Păcătosul pocăit nu este cu nimic mai bun decât acela care nu se pocăieşte, atâta timp cât cel pocăit este pocăit doar prin cuvinte, şi nu şi prin fapte. Ambii fac acelaşi lucru: continuă să facă rău, trăind cu o conştiinţă bună.

Vedem zilnic cât de adânc înrădăcinate în structura socială sunt aceste idei confuze despre valoarea sentimentelor de vinovăţie. Mulţi părinţi insistă ca un copil să ceară iertare pentru un anumit comportament greşit şi să îi pară rău pentru ceea ce a făcut. Pentru copil nu înseamnă schimbarea atitudinii, doar îl face să se simtă iarăşi „bun”. Adultul care se plânge despre altul care niciodată nu mărturiseşte că îi pare rău pentru ce a făcut, considerând acest lucru un act de slăbiciune, adesea nu înţelege ideea principală. Ambii sunt susceptibili de a fi mulţumiţi cu expresia de pocăinţă ca şi cum ar fi un semn că acel comportament greşit este foarte tare regretat, iar făptuitorul simte remuşcările corespunzătoare. Şi ei sunt la fel înclinaţi să accepte o expresie a unui stil de viaţă nevrotic ca simbol al conştiinţei sociale şi să spere că nu se va mai repeta.

Persoana care întradevăr regretă ce a făcut, din cauza lipsei de înţelegere de sine sau a situaţiei, nu va fi satisfăcut doar cu o conştiinţă pătată şi un sentiment de vinovăţie, ci îşi va asuma responsabilitatea pentru faptele sale şi va învăţa din ele să facă mai bine data viitoare. Ea nu se va ascunde în spatele sentimentelor de vinovăţie pentru lucrurile din trecut, ci va încerca să construiască un prezent îmbunătăţit.

Doar acest progres pe calea bunului simţ comun are valoare atât pentru individ cât şi pentru societate. Doar echilibrul între legile etice şi cele morale oferă individului posibilitatea de a obţine împlinirea de sine în cadrul societăţii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: