//
you're reading...
ALFRED ADLER, PSIHOLOGIE & PSIHOTERAPIE ADLERIANA

Război şi Pace între Sexe

Autor: Sofie Lazarsfeld, New York.


Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Adlerian Digitization Project (http://www.adlerjournals.com/)
War and Peace Between the Sexes – Sofie Lazarsfeld – vol.6#1-2
http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/JIP%20v6%20n1-2/War_and_Peace_Between_the_Sexes–Lazarsfeld.pdf
Traducere: Andra Pârvan
Corectură şi editare: Dr. Răzvan Gogălniceanu

Nu ultima dintre contribuţiile lui Adler la înţelegerea naturii umane este iluminarea pe care ne-a adus-o în privinţa relaţiei dintre sexe cât şi în privinţa relaţiei lor sexuale.

Sexul a fost atât de mult în atenţia publicului prin cărţi şi lecturi, atât de mult a fost discutat, încât această problemă ar fi trebuit să se fi clarificat şi finalizat. Dar nu este nici pe departe rezolvată. Din contră – în ceea ce priveşte sexul – se pare că oamenii învaţă tot mai mult şi ştiu tot mai puţin. Cel puţin la această concluzie ajungem când vedem cum se comportă oamenii în dragoste şi în căsnicie. Foarte adesea vedem eşec după eşec, arareori vedem o relaţie sexuală împlinită şi durabilă.

De ce se întâmplă acest lucru?

Răspunsul la această întrebare stă în faptul că nu poate fi obţinută nicio înţelegere a relaţiei dintre sexe atâta timp cât a face sex este privit ca şi „un lucru în sine”. Nu este un lucru în sine, nu este un domeniu independent, nu este o enclavă separată de unitatea pe care fiecare personalitate cu faţetele sale nespuse o reprezintă. Sexualitatea nu este nici mai mult nici mai puţin decât o cale de a ne exprima. Este una din cele mai dinamice, cele mai puternice exprimări, dar întotdeauna este doar o parte a unui total, a personalităţii. Ceea ce primează în fiecare viaţă este totalul şi niciodată partea. Aşadar, când vorbim despre relaţia dintre sexe nu ne referim doar la relaţia sexuală.

Relaţia dintre sexe parcurge o gamă largă. Reflectată în oglinda căsătoriei relaţia dintre bărbat şi femeie cuprinde fiecare formă de relaţie care poate exista între o fiinţă umană şi o alta. Acolo găsim structura socială, statutul mutual acceptat al bărbatului şi al femeii în familie precum şi în viaţa publică. Găsim relaţia de muncă, investirea comună şi distribuţia mijloacelor de existenţă. Găsim relaţia erotică şi sexuală, acest proces de a produce şi de a primi plăcere, care s-a legat – cel puţin teoretic – de instinctul de reproducere. Relaţia între bărbat şi femeie cuprinde acele interese pe care le putem însuma ca fiind spirituale, cum ar fi religia şi filosofia vieţii. În cele din urmă, dar nicidecum pe ultimul loc, găsim relaţia dintre sexe ca fiind un câmp de bătălie atât de drag instinctului nostru de autoconservare mentală, o căutare a afirmării propriei persoane. Ştim că relaţiile economice şi sociale sunt guvernate de străduinţa pentru afirmarea propriei persoane, care adesea duce la dorinţa de supremaţie. Acest lucru este de asemenea adevărat pentru atitudinea sexelor, unuia faţă de celălalt.

În teoria sa a celor trei sarcini ale vieţii Adler a urmărit calea pe care trebuie să o urmeze un individ în dezvoltarea sa: el a văzut căsătoria, după cum este ea stabilită în cadrul culturii noastre, ca şi dovadă ultimă pentru cât de mult a reuşit să se dezvolte un el sau o ea, şi pentru cât de în stare s-a dovedit în stăpânirea acelor sarcini ale vieţii.

Dar Adler nu s-a oprit la problemele individului singur. El şi-a folosit cunoaşterea nu doar pentru înţelegerea de probleme personale, ci a aplicat-o şi problemelor culturale. Cărţile lui Adler indică arcul extins al înţelegerii sale asupra naturii umane. În cartea sa despre inferioritatea de organ a pornit de la lucruri aparent neimportante, cum ar fi deficienţe fizice mici, şi ne-a învăţat să le înţelegem marea importanţă; şi s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor în legătură cu una din cele mai profunde dorinţe ale omenirii, problema imortalităţii, dorinţa de a ne prelungi vieţile mai presus de moartea pământească. Cartea sa Der Sinn des Lebens (Ce ar Trebui să Semnifice Viaţa pentru Tine) tratează această problemă.

De la început până la sfârşit, tot ceea ce Adler a predat, îşi găseşte cea mai mare semnificaţie când este tratată problema războiului şi păcii dintre sexe.

Să începem cu ceea ce el a pornit, cu nevoia de a compensa deficienţele fizice în orice mod disponibil şi mai ales inducând atitudinea pe care vulpea o are faţă de struguri, şi anume, tendinţa de a denigra ceea ce este dincolo de îndemâna noastră.

Această cunoaştere ne va conduce la înţelegerea nevoii bărbatului de a denigra sexul feminin, pentru a pune femeile pe un palier inferior. Ştim cu toţii prea bine cât de departe este teoria drepturilor de egalitate ale femeilor de punerea ei în practică. Nu este nevoie să intrăm aici în detalii. În cultura noastră, sexul feminin păstrează locul doi, totuşi nu exista nicio dovadă că este aşa şi în Natură.

Cum ştim că deficienţele fizice induc compensarea prin denigrarea celorlalţi, şi cum bărbatul este atât de ocupat să denigreze femeile, putem căuta asemenea deficienţe la partea bărbătească; şi cu siguranţă le vom găsi. Bărbatul, prin natură suferă de două deficienţe în relaţia cu celălalt sex, deficienţe pe care femeia este absolvită. Ambele deficienţe sunt greu de suportat si cu atât mai greu cu cât nu există scăpare de ele.

Una din deficienţele bărbatului stă în capacitatea lui sexuală instabilă şi capricioasă, problematica impotenţei. Doar cei care au de-a face profesional cu problemele psihologice vor şti cât de mult sunt bărbaţii bântuiţi de această problemă. Nu contează dacă ei sunt impotenţi cu adevărat sau nu. Chiar şi bărbaţii potenţi nu se simt niciodată absolut siguri de acest aspect; o îndoială de sine încă rămâne.

Puterea sexuală a bărbatului este de fapt inferioară celei a femeii. Funcţionarea lui sexuală este nedemnă de încredere şi depinde de circumstanţe, în timp ce puterea sexuală a unei femei este independentă de circumstanţe. Conform condiţiei fiziologice, femeile sunt capabile să aibă raport sexual oricând şi în mod repetat, în timp ce fiziologia bărbatului impune acestuia limite sexuale. (mă refer aici, desigur, doar de factorul fiziologic, deoarece obstacolele psihologice sunt în mod egal regăsite la ambele sexe.)

În general nu se ştie cât de departe se extinde acest sentiment de inferioritate sexuală. El se amplifică în special atunci când o falsă reputaţie apare laolaltă cu o lipsă de curaj. Această situaţie este simţită ca fiind un obstacol insurmontabil, lucru care creează mai multă ruşine. Cât de nesigur se simte bărbatul în acest domeniu, este cel mai uşor de recunoscut în preţul pe care bărbaţii îl pun pe reuşitele lor sexuale, cât de mandri sunt de această bravură şi cât de mult cer recunoaşterea ei de la partenerele lor femei. Atribuirea unei valori deosebite unei realizări întotdeauna înseamnă că ne lipseşte încrederea de sine pe acest aspect. Când avem încredere de sine, vom primi succesul fără emfază.

Această incertitudine a bărbatului ar fi suficientă pentru a-l face să-şi denigreze partenerul, superior în această privinţă. Totuşi mai există o altă deficienţă în partea bărbatului care pare să creeze o nevoie şi mai puternică de supracompensare. Este problema incertitudinii parentale, dacă copilul pe care-l creşte, este sau nu este în mod sigur copilul lui; chestiune care este îndeaproape legată de străduinţa fiinţei umane întru imortalitate, întru prelungirea vieţii sale dincolo de moartea pământeană. În cartea sa, Ce ar Trebui să Semnifice Viaţa pentru Tine, Adler a arătat căile ce ne garantează accesul nostru la posteritate.

Totuşi, cea mai sigură garanţie, cea care niciodată nu poate da greş şi nici nu poate fi pusă sub semnul întrebării, este acesarea posterităţii prin copiii noştri – dacă ei sunt fără îndoială proprii noştri copii, parte din sinele nostru care va supravieţui chiar şi atunci când noi nu vom mai fi.

Această „dincolo de îndoială” este dată doar femeilor. Bărbaţilor le este negată; bărbaţii nu pot fi niciodată siguri şi de fapt niciodată nu sunt. Până acum nu s-au găsit mijloace pentru a determina paternitatea individului fără îndoială. Chiar şi testele de paternitate din laborator, evidenţiază grupul, dar nu identifică tatăl individual. Bărbatul nu se poate baza în această privinţă decât pe fidelitatea femeii sau cel puţin pe asigurarea ei.

Aşadar bărbatul şi-a asumat cele mai mari dureri posibile pentru a-şi asigura paternitatea, fie prin căi fictive, fie prin căi substitutive. Una din cele fictive este bine cunoscutul Couvade , naşterea bărbătească; este încă în vogă la triburile primitive. Când mama a născut, bărbatul cade la pat, simulează sănătatea precară, primeşte mâncare specială şi multă îngrijire, pentru a-şi putea reveni după durerile naşterii.

O cale substitutivă este adopţia, pe care anticii romani au introdus-o ca şi instituţie legală pentru prima dată în istorie. Le-a permis bărbaţilor să înlocuiască paternitatea fizică, cu una spirituală. În acest mod, stătea în puterea lor să declare care erau copiii lor; aveau puterea de alegere şi nu mai depindeau astfel de cuvântul soţiilor lor.

Totuşi, sa substitui naşterea fizică prin cea spirituală a părut insuficient pentru a potoli nevoia bărbatului de a avea proprii copii.

În secolul IV î.Ch., Eschil în piesa sa, Furiile, merge mai departe. În piesă Oreste este judecat pentru uciderea mamei sale. Furiile vor să îl condamne lui Hades, în acele vremuri neexistând o crimă mai atroce decât cea a matricidului, deoarece copilul este prin sânge înrudit cu mama lui. Cu toate acestea Apollo, zeul spiritului, partizanul bărbaţilor, îi ia apărarea lui Oreste. El merge atât de departe încât îi fură mamei rolul ei în parentalitate şi spune: “Nu pântecul mamei este părintele adevărat…, BĂRBATUL ESTE PĂRINTELE; ea pentru el, un străin pentru un străin, păstrează cu grijă germenul vieţii.” Aceasta frază, ce îi refuză femeii parentalitatea, iese în evidenţă ca un semn înflăcărat al luptei bărbatului pentru parentalitatea precisă.

Au mai fost şi alte căi folosite pentru acest scop, unele mai tangibile.

Rigiditatea legilor împotriva adulterului feminin, pedeapsa cu moartea pentru asemenea acte (vezi Litera Stacojie a lui Hawthorne), servea aceluiaşi scop. Cruciaţii medievali au inventat alte mijloace. Ei au folosit „centura de castitate”, unul din cele mai crude lucruri pe care bărbaţii le-au facut femeilor. Un brâu de fier era blocat în jurul părţii inferioare a corpului feminin, nelăsând loc pentru nicio posibilitate a unei intruziuni sexuale. Soţul-cruciat pleca de acasă cu anii, lua cheia şi putea sta liniştit în privinţa faptului că nu ar fi putut apărea niciun descendent fals.

Atitudinea modernă a dublei moralităţi faţă drumurile lăturalnice pe care o poate lua sexul conjugal, este o reamintire modernizată a mai crudelor încercări de confirmare a paternităţii.

Cât de mult poate fi zdruncinat echilibrul bărbătesc când vine vorba de a-şi înfrunta îndoielnica paternitate, poate fi văzut în piesa lui Strindberg, Tatăl. Un exemplu extrem, desigur, dar un aşa caz extrem nu ar fi putut fi niciodată creat dacă elementul psihologic nu ar fi fost viu în conformaţia spirituală a bărbatului. Şi acolo este, foarte viu, indiferent dacă bărbatul singur s-a gândit vreodată sau nu la asta în mod conştient.

Astfel, vedem un handicap al bărbatului în două zone importante, ambele conectate cu faptul procreării. Aceste două poveri psihologice în partea bărbatului nu pot fi comparate cu celelalte două ce sunt în partea femeii, menstruaţia şi sarcina. Atâta timp cât femeile sunt fizic sănătoase şi nu au dezvoltat un protest masculin nevrotic, nici menstruaţia şi nici sarcina nu vor le vor genera un sentiment de inferioritate atât de profund pe cât produc handicapurile bărbaţilor în ei înşişi. Atunci când femeile dezvoltă un protest împotriva feminităţii lor, când ele chiar se simt inferioare prin simplul fapt al fiziologiei lor feminine, acesta le este indus, nu de către natură, ci prin poziţia lor de inferioritate din cultura noastră.

Aşadar putem spune că este dificil să fii femeie privind prin prisma culturii noastre, însă natural este mult mai crud a fi bărbat.

Bărbatul a compensat în multe feluri propriile handicapuri. Şi-a transferat supremaţia către alte domenii. El a excelat în multe realizări splendide; ştiinţa, arta, statul, dreptul, biserica, etc., au devenit domeniile nevoii lui de apreciere. Incapabil să accepte sau să îndure superioritatea sexuală a femeii, şi cum nu era nicio şansă să câştige printr-o şi mai acerbă competiţie, bărbatul a schimbat câmpul de luptă pentru supremaţie de la domeniul sexual la domeniile economice, sociale şi culturale. Şi a reuşit. Totuşi, pentru a-şi păstra superioritatea bine stabilită, a trebuit să excludă femeile din aceste domenii, urmând sfatul deja dat de Tacitus când a spus, „Trebuie să ţinem femeile jos, altfel ne vor întrece.” Aşadar, femeile trebuiau să aibă mai puţine posibilităţi să-şi dezvolte capacităţile, şi când în ciuda acestui lucru şi ele reuşeau să o facă, nu le erau permise oportunităţi egale să le folosească. Dar, înainte de toate, sexul feminin trebuia să fie îmbibat cu convingerea propriei inferiorităţi. Şi aici bărbaţii au reuşit, şi asta a închis cercul vicios. Încredinţarea cuiva că este inferior, inhibă dezvoltarea potenţialităţilor oricui. Acest lucru nu doar amplifică sentimentul lui de inferioritate, ci chiar face individul mai puţin capabil. După cum a spus Freidrich Schlegel: „Opresiunea şi tratamentul abuziv au forţat sexul feminin să degenereze şi în final chiar să ajungă să îşi justifice abuzul la care se supune.”

Nu voi intra în nicio discuţie despre cât de mult aceste condiţii ale luptei pentru supremaţie au pus în pericol relaţia dintre bărbatul singur şi femeia singură. Experienţa de zi cu zi arată prea bine câte probleme a adus în dragoste, căsătorie, şi în familie. Îmi doresc să arăt rezultatul produs problemelor universale, problemelor omenirii. Atâta timp cât lupta dintre sexe continuă, nimic nu poate scăpa neîntinat de această bătălie pentru prestigiu, nici cel mai dulce, nici cel mai trist, nici dragostea, nici ura, pace sau război.

Pentru a înţelege această legătură vom aplica punctele de vedere adleriene asupra problemei reacţiei femeilor faţă de fascism. Conceptul fascist al rolului femeii, l-a plasat mult înapoi într-o poziţie din care abia începuse să se elibereze. Mussolini a fost cel care a spus că nu favorizează emanciparea femeii pentru că „femeile nu au voinţă, nu au forţă creatoare… ele sunt amuzante, sentimentale, mici animale credule.” (Ultima sa amantă, în fond, a avut măcar curajul să părăsească exilul său sigur pentru a împărţi cu el ultima lui oră de viaţă; poate asta i-a schimbat părerea.)

Ceea ce naziştii considerau că este rolul femeii poate fi cel mai bine extras din Gottfried Feder, exponentul ideologiei naziste. El considera „democraţia sexelor” ca fiind cel mai mare pericol şi dorea ca acest „balaur” să fie omorât, pentru a recâştiga „cel mai preţios tezaur al acestei lumi, femeia care este fecioară şi servitoare.” Naziştii nu şi-au ascuns niciodată părerea depreciativă faţă de femei, şi cum a reacţionat sexul feminin? În ciuda acestui lucru, femeile alergau după nazişti şi i-au ajutat cu ardoare să vină la putere.

Şi acest lucru am învăţat să îl înţelegem de la Adler. El ne-a învăţat că oamenii slabi vor să îşi stabilească propria poziţie prin apartenenţa de partea celor puternici. Aşadar, femeile îmbibate cu sentimentul de inferioritate într-o lume condusă de bărbaţi au dorit să îşi găsească locul lor umil măcar la picioarele celor care erau proclamaţi a fi cei mai puternici conducători. Adânc în inima oricărei fiinţe slabe doarme germenele unui trădător; aşadar femeile au devenit trădătoare faţă de propriul sex. Niciodată naziştii nu ar fi crescut atât de mult cum au facut-o, fără ajutorul femeilor.

Îndoiala de sine a sexului feminin conţine un alt mare pericol. Cel ce nu are încredere în sine, nu are nici în ceilalţi; aşadar femeile adesea nu au încredere în alte femei. S-au mai văzut excepţii, dar sunt relativ rare. Femeile nu sunt adesea loiale una celeilalte pentru că fiecare dintre ele este atât de mult obsedată să îşi găsească un loc al ei în această lume condusă de bărbaţi. Prin urmare fiecare femeie este foarte probabil să fie rivala altei femei: Nu există niciun front comun feminin! Şi pentru că nu există cooperare între femei – cel puţin mult prea rar – femeile au atât de puţin de oferit construirii unei lumi mai bune.

Dar bărbaţii de unii singuri niciodată nu vor fi capabili să creeze o lume mai bună. Ei niciodată nu vor fi capabili să pună capăt războiului şi să stabilească o pace durabilă atâta timp cât războiul dintre sexe continuă.

Economistul, ca şi sociologul, vor explica cu exactitate care sunt factorii care aduc războiul, dar şi psihologul are un cuvânt-două de spus. Ştim că circumstanţele formează într-adevăr individul, dar oricât de importante ar fi circumstanţele, alegerea clară faţă de cum să le folosească, stă în mâinile individului în funcţie de scopul său final.

A face război este un scop masculin. Oricât s-ar alătura femeile în această sarcină, prin natura lui nu este un scop feminin. State antice conduse de femei nu ştiau de războiul de cucerire, erau pregătite pentru apărare dar nu atacau, iar acest lucru se întâmplă şi în triburile primitive care încă trăiesc sub legea matriarhală. A ataca este masculin, a conserva este feminin, asa cum este şi actul procreării. Şi exact cum este nevoie de un bărbat şi de o femeie pentru a crea un copil, în acelaşi mod este nevoie de ambele sexe pentru a crea o lume mai bună. Atâta timp cât femeile sunt excluse, atâta timp cât nu le este permis şi prin urmare nu sunt pregătite şi nici capabile să contribuie întru totul, războiul nu va fi niciodată stins.

Pearl Buck, in cartea ei Despre Bărbaţi şi Femei, explică apariţia războiului ca fiind formidabila supracompensare a inferiorităţii bărbatului faţă de femeie. Este singurul domeniu unde nu este nevoie să se teamă de concurenţa feminină şi în care e sigur că îşi va stabili supremaţia masculină, „înlocuind darea de viaţă cu luarea de viaţă”. Ea proclamă degradarea femeii de către bărbat ca fiind cel mai mare pericol pentru democraţie şi cu atât mai mult un factor mult mai puternic pentru stabilirea fascismului decât ar putea fi orice a cincea coloană vreodată.

Atâta timp cât nu există democraţie între sexe, adevărata democraţie nu va exista. Democraţia nu poate funcţiona atâta timp cât este purtată ca un accesoriu de ornament pe care cineva îl pune pentru o ocazie oficială şi îl dă jos când este acasă. Există o singură cale de ieşire: Dezarmarea în lupta pentru supremaţia unui sex asupra celuilalt! Adevărata democraţie începe între sexe. Din fericire îl putem numi pe Adler un pionier în acest domeniu.

Discuție

2 thoughts on “Război şi Pace între Sexe

  1. Nesiguranta la nivelul perceptiei individuale apare din-si prin-generalizare.Barbat,femeie,copil,mosneag sunt deja notiuni incarcate de semnificatii,pe care fiecare individ le percepe in felul lui,si le poate defini in multiple nuante.Ce ramane de facut pentru om in relatia cu celalalt?Identificarea si definirea scopului comun,realizare lui cu fermitate si blandete,folosind reguli care nu se schimba de la o clipa la alta ci raman relativ constante si se transforma in obiceiuri bune asumate, comunicarea sincera,colaborarea cu evitarea luptei pentru putere avand grija ca pentru orice drept pe care il are sa aiba si o responsabilitate.Exemplul util relatiei sanatoase:daca am dreptul sa fiu fericit am responsabilitatea de a cultiva fericirea.Exemplul util nevroticului:daca am dreptul sa fiu fericit-am responsabilitate sa o iau de la altul ca tot a cultivat-o.Multumesc pentru articol!

    Posted by Elena Savu | 19/03/2014, 8:30 am
  2. Reblogged this on Cristina Doros.

    Posted by cristinadoros | 01/02/2015, 10:40 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: