FUNCŢIA VISELOR

Autor: Hilde C. Kramer, M.D., Ph.D.

Cei mai mulţi psihologi sunt de acord în zilele noastre că visele sunt o manifestare a conflictelor emoţionale nerezolvate. Freud a fost cel care a atras la început atenţia asupra acestei bogate surse de cercetare psihologică, deşi prima sa concepţie despre interpretarea viselor s-a schimbat foarte mult, nu doar pentru psihologi, dar şi pentru psihanalişti. Este incontestabil faptul că Alfred Adler, fondatorul Psihologiei Individuale, ne-a oferit un punct de vedere de o importanţă de netăgăduit, subliniind că visele trebuie privite ca parte a întregii personalităţi si că nu suntem îndreptăţiţi să facem nici o clasificare, nici o interpretare schematizantă, asa cum, de exemplu, s-a străduit psihanaliza a face.

Tot atâta varietate ca şi natura înşăşi, tot aşa sunt şi tipurile de personalitate generate de omul civilizat pentru a veni în întâmpinarea variabilităţii în continuă schimbare a vieţii. Fiecare personalitate are în compoziţie multe variabile, mici pietre de mozaic, aşa cum obişnuia să le numească Alfred Adler, care deşi pot părea similare, formează în continuu imagini diferite prin simpla schimbare a locului în cadrul mozaicului respectiv. Sexualitatea este doar una între multele variabile, una puternică; totuşi, mai sunt, destule altele care conduc omul modern în situatii de conflict. Răspunsul dat de fiecare individ acestei revoluţii emoţionale poate fi latent sau poate deveni manifest, modelând felul lui de a se comporta şi astfel individualitatea sa în întregul ei. Personalitatea exactă a unui individ va fi vizibilă în toate circumstanţele si va fi uşor recogniscibilă pentru acela care ştie să interpreteze diversele ei manifestări. Mai mult, va dezvălui schimbările pe care un individ le poate suferi în condiţii diferite sau în timpul tratamentului.

Visul poate deveni un ghid – şi aceasta este una dintre funcţiile importante – ce arată către orice îmbunătăţire ori deteriorare de conflictul-trauma pacientului. Nu-mi voi uita niciodată bucuria când am aflat visul unei tinere paciente care urma să fie internată într-un spital pentru boli mintale, fiind suspectată de dementia preacox. Pacienta avea paisprezece ani, şi de-abia începea să iasă din izolarea în care singură se închisese, când a avut următorul vis: „Înotam într-un lac atunci când am realizat că sunt mult mai departe de ţărm decât voiam să merg. Anxietatea m-a ajuns din urmă şi mi s-a făcut frică că s-ar fi putut s nu mai ajung la tarm din nou. Oricum, am încercat din toate puterile să înot înapoi, dar ţărmul părea să se îndepărteze şi la fel şi siluetele mamei şi surorii mele care stăteau şi mă aşteptau pe ţărm. Am încercat să ţip, dar gâtu-mi era uscat şi nu am scos nici un sunet. M-a cuprins o frică incredibilă. Nu puteam înota mai departe şi deja mă simţeam trasă în jos. Dintr-odată am văzut două fete apropiindu-se de mine, ele ţineau ramuri verzi pe care încercau să mi le dea. Când m-am apropiat de ele şi le-am vazut feţele, le-am recunoscut pe cele două verisoare ale mele pe care din totdeauna le-am urât din toată inima, pentru că tot timpul îmi erau date exemplu. În vis, totuşi, m-am simţit uşurată să le văd înotand înaintea mea, trăgându-mă spre mal cu ajutorul ramurilor verzi.”

Acest vis pe care fata l-a spus spontan mamei sale dupa ce se trezise într-o dimineaţă, era unul din primele semne că ea a răspuns la tratamentul meu. Până atunci nu eram chiar sigură dacă ea avea o legătură satisfăcătoare cu mine. Visul ei, aşadar, a fost ca o rază de soare străpungând norii grei, dându-mi de înţeles că eram în regulă şi pe drumul de recuperare. Semne ale contactului mai apropiat cu mediul său au urmat în curând şi au confirmat ideea mea că acest vis era un semnal indicator al îmbunătăţirii stării ei.

Ani mai târziu am avut o experienţă similară când am tratat în Scoţia o tânără asistentă care a avut o cădere nervoasă după ce a fost concediată pe neaşteptate datorită unui comportament inadecvat. Adusă la spital, ea tăcea şi nu răspundea niciunei abordări din partea doctorilor şi asistentelor. Refuza mâncarea si orice alt fel de tratament. Fusesem cu ea doar pentru câteva săptămâni când familia a venit să o ia înapoi în Anglia, şi aveam mari îndoieli dacă existase vreo legătură între mine şi ea. Zece luni mai târziu am primit o scrisoare de la ea, ceea ce mi-a arătat că efortul meu nu a fost în van. În această scrisoare ea mi-a povestit un vis pe care l-a avut: „Stăteam într-o cameră întunecată şi strâmtă unde nu erau ferestre şi doar o uşă mă despărţea de gradina verde şi înfloritoare pe care o iubeam atât de mult când eram copil. Nu eram în stare să deschid uşa deşi m-am folosit de toată puterea mea, dar ceva părea să o oprească să se deschidă larg. Dintr-odată am auzit vocea ta spunându-mi că cel care vrea să reuşească trebuie să încerce… şi am reuşit să deschid uşa. Am stat în grădină şi m-am simţit foarte fericită, asa cum nu m-am mai simţit din copilărie!” Scrisoarea sa se încheia astfel: „Greu îţi poţi imagina ce au însemnat pentru mine cuvintele tale prietenoase şi încurajatoare; mi-au dat putere şi încredere în mine pentru un nou început.”

Ambele vise arată ceea ce orice psihoterapeut aşteaptă: primele semne ale stabilirii unei relaţii armonioase, de înţelegere reciprocă, o primă dorinţă de a mai încerca o dată.

Câteodată visele sunt ca un set firesc de teste. Adeseori pacientul pare a răspunde destul de bine la tratament. Arată semne de îmbunatăţire şi consideră că face un progres rapid. Renunţă la tratament şi simte că se poate descurca bine şi fără medic. Nu exista miracole; pentru ca cineva să îşi modifice personalitatea, viziunea asupra vieţii, înseamnă o munca grea şi continuă. A deveni un om care dăruieşte (n.t giver, în orig.), după ce pentru mult timp a fost un om care primea (n.t. taker, în orig.), asta presupune din partea acelui om mult curaj şi renunţare. Visele pot spune mai bine decât orice set de teste inteligente dacă pacientul este bine pe drumul său de a deveni o personalitate cu o conştiinţă socială, sau dacă doar se comportă ca şi când ar fi fost pregătit să extragă consecinţele practice din analiza sa. Un vis mi-a dat acest indiciu pe care un tânăr pe care îl tratam de ceva vreme, nu începuse încă să urce „Dealurile Golgotei”.

Fusese cunoscut din cea mai precoce copilărie drept „cel-care-se-întrece-cu-toţi”, deoarece se comporta ca şi când ar trăi pe o pistă de concurs. Era posedat de gândul de a  fi prea puţin în legătură cu orice. Gelozia l-a stăpânit încă de când era copil. Era gelos pe toţi şi pe toate, mai ales pe fratele mai mic, care, din întâmplare lucra în acelaşi loc cu el. Mereu l-a acuzat pe fratele lui că îi fura atenţia clienţilor şi angajaţilor. După ce a fost tratat o vreme, era convins că se poate înţelege pe sine destul de bine cu ajutorul auto-analizei.

Şase luni mai târziu el a revenit şi mi-am dat seama că starea lui se înrăutăţise, deşi el îşi considera tremorul mâinilor şi insomnia ca fiind simptomele unei boli organice. S-a plâns că în puţinul timp în care dormea, visa atât de mult şi de confuz, încât felul acesta de odihnă îl făcea mai obosit şi mai epuizat decât lipsa totală de somn. Întrebându-l ce fel de vise are, mi-a spus unul şi a precizat că acesta se repeta în mod tipic, doar cu puţine diferenţe. Apoi mi-a povestit următorul vis: „Mă vedeam în depozitul firmei unde lucrez. Am auzit un client intrând în hală şi am văzut că este unul din clienţii cei mai importanţi ai şefului meu. Îl văzusem deja pe fratele meu venind, aşa că am încercat să fiu primul care ajunge la acest client, moment în care rafturile din jurul meu s-au rupt, îngropându-mă în  bucăţi de porţelan şi sticlă. Peste sunetul sticlei sparte am auzit vocea şefului meu strigând nervos după mine. Un sentiment cumplit de anxietate a pus stăpânire pe mine atunci când am realizat că nu mă pot mişca, şi că din graba mea, am spart toate acele bunuri de preţ.”

Acest vis a confirmat în mod decisiv înrăutăţirea situaţiei sale care putea fi diagnosticată şi după tremorul şi insomnia pe care le acuza. Era genul acela de coşmar care îl ţinea neodihnit şi într-o tensiune care împiedica cu succes somnul satisfăcător. Nesomnul îl împiedica să se trezească la timp dimineaţa. Tremorul îl făcea să îi fie teamă să ia în mâini porţelanurile şi sticlăria. Îl împiedica să îşi facă treaba atât de bine pe cât ar fi trebui să o facă. Frica sa iraţională de a face o muncă ineficientă s-a transformat într-una raţională. În loc să se adapteze mai bine la munca sa, pur şi simplu el a raţionalizat întunecata sa frică.

Acest lucru ne conduce către o altă funcţie a viselor. Visele cu anxietate (numite adesea coşmaruri) perturbă şi omul care doarme cel mai bine. Sistemul nervos parasimpatic este resposabil cu  paza somnului, cu odihna, cu echilibrul emoţional şi cu cel interior. Este contracarat de sistemul nervos simpatic care pregăteşte individul pentru situaţiile de urgenţă. Acesta din urmă este cel care, prin reflexele anxietăţii, ne pregăteşte pentru luptă ori fugă, şi cel care furnizează energia necesară pentru a face faţă oricărei urgenţe. Sistemele simpatic şi parasimpatic sunt tot aşa de antagoniste şi în sfera fizic, precum cum sunt în sfera organică. Ca toate funcţiile inferioare, şi ele ies cu uşurintţă din starea de echilibru. Predominanţa unuia sau altuia este o chestiune de antrenament, aşa cum este, de exemplu, antrenamentul nervilor motori.

O întrerupere a ritmului somnului este cu uşurinţă obţinută de pe urma instabilităţii emoţionale datorate influenţei predominante ale sistemului nervos simpatic. În mod normal consumul de energie se reduce în timpul somnului. Asta are însă un efect total opus asupra individului cu insomnie, care se simte mai obosit când trebuie să se trezească decât atunci când s-a dus la somn. Sedativele nu sunt un tratament pentru întreruperea ritmului somnului; sunt pur şi simplu sedative. Rezultatul lipsei de somn este de obicei o cădere nervoasă, urmată de incapabilitatea de a lucra în mod corespunzator sau chiar de incapacitatea a lucra.  Acest cerc vicios în care clientul ajunge curând prins, poate fi întrerupt doar prin tratarea atitudinii iraţionale în privinţa problemelor cu care se confruntă, şi prin reajustarea lui la un ritm normal de somn.

O a treia funcţie a viselor pe care în această mai degrabă incompletă enumerare, doresc să o menţionez, este că visele ne pot da o idee despre atitudinea unei persoane în faţa vieţii şi a viitorului. Stimulii, atât cei interni cât şi cei externi, sunt similari tuturor fiinţelor umane civilizate. Aceşti stimuli sunt permanent prezenţi şi nici un individ nu poate să scape de ei.  Reacţiile, însa, sunt diferite, iar acest fapt este cel mai bine arătat parafrazându-i cuvintele lui Alfred Adler: „Nu este important ceea ce ajungem să avem, ci pe ceea ce ne bazăm.” Stimulii sunt similari, visele care sunt reacţii la aceşti stimuli, sunt diferite.

În legătură cu asta aş vrea să menţionez două vise avute de două surori gemene identice, născute cu o diferenţă de jumatate de ora între ele. Ele au avut parte de aceeaşi grijă şi atenţie, de aceeaşi educaţie în acelaşi mediu, asta fără a mai menţiona şi faptul că au avut aceeaşi moştenire genetică. Totuşi, ele s-au dezvoltat destul de diferit, cea mica era chiar grasuţă şi plina de vitalitate şi vigoare, cea mai mare era retrasă, fragilă şi delicată. Personalităţile lor erau diferite, şi la fel şi atitudinea lor şi lucrurile la care visau cu ochii deschişi, şi coşmarurile. Cea mai mica insista în a lua locul primei născute, şi cea mai mare cedase, bucuroasă că poate să fie aproape de mama ei. Cea mică visa să devină soţie şi mamă şi a început să lucreze cu mult zel la acest scop, perseverând pe masură ce se maturiza. Cea mare voia să stea cu mama ei şi îşi adaptase viaţa la asta în totalitate. Atunci când au mers prima dată la un dans, în jurul vârstei de şaisprezece ani, amândouă mi-au povestit visele pe care le-au avut într-una din nopţile de după. Cea mai mică şi mai plină de viaţă a visat că stătea îmbracată în rochie de mireasă în faţa unei oglinzi, şi era uimită să se vadă înconjurată de copii dragălaşi. Dimineaţă când s-a trezit, s-a simţit fericită şi jubilând. Sora cea mare a visat că stătea într-o maşină lângă un domn bătrân care părea irascibil, şi dintr-odată a descoperit că el semăna cu tânărul cu care dansase cu câteva seri înainte. Când s-a trezit, dimineaţă, se simţea inconfortabil şi a gândit că oricum efortul de a se căsători nu merita.

Stimulul pentru ambele surori era acelaşi. Amândouă au fost incitate de prima experinţă de a întâlni băieţi la o petrecere dansantă. Visele lor au fost diferite. Cele două vise oglindeau atât de bine atitudinea celor două surori gemene identice încât un psiholog bine pregătit ar fi putut să portretizeze personalităţile lor cu puţin efort.

Dacă acum sumarizăm ceea ce a fost spus în acest articol despre funcţiile viselor, putem spune că:

1. Visele sunt manifestări ale anumitor tipare de personalitate, aşadar sunt o funcţie a acestei personalităţi definite. Putem să analizăm visele numai prin analiza personalităţii în întregime. Visele vor oglindi această personalitate la fel de bine ca şi alte reacţii ale acestei entităţi.
2. Visele, de asemenea, oglidesc atitudinea individului, viziunea asupra vieţii, dorinţele şi pasiunile, si pot deveni directoare ale dezvoltării sale viitoare, servind drept o “fabrică de emoţii”. Atât timp cât atitudinea individului nu s-a schimbat, visul poate continua să se repete cu mici diferenţe.
3. Visele pot fi simptome importante în cadrul sindromului stării nevrotice sau al stării psihotice. În legătură cu aceasta funcţie, visele pot să indice o îmbunătăţire sau o deteriorare a stării pacientului.