//
you're reading...
VARIA

A FI PSIHIATRU ASTĂZI ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ INDIVIDUALISTĂ

(versiune revizuită şi definitivă – conferinţă, Berna, 30.11.2013)


Prof. univ. Nicolas DuruzAutor: Nicolas Duruz – Profesor onorific de psihologie clinică la Universitatea din Lausanne; formator şi supervizor al Unităţii de Învăţământ-Centrul de Studiere a familiei din cadrul Institutului universitar de psihoterapie (Departamentul de Psihiatrie – CHUV), Lausanne. Adresa de email: nicolas.duruz@unil.ch

Traducere: Dr. Răzvan Gogălniceanu

Traducerea şi publicarea materialului în limba română sunt acordate de către Dl. Profesor Onorific Nicolas Duruz, prin mijlocirea Dlui Dr. Nick Miller (conducator al Centrului de Psihiatrie şi Psihoterapie L’Espace Hogan – Montreux).


Salut titlul asertiv al Congresului: A fi psihiatru-psihoterapeut în 2013, care ar fi putut fi formulat, cum se petrece adesea în cazul congreselor acestui început de secol 21, într-un mod mai interogativ, dubitativ şi chinuit: Ce viitor are un psihiatru-psihoterapeut? Eu interpretez titlul acestui congres ca pe o voinţă de a nu ceda unui vaiet morbid şi pasiv, în care se închistează, după cum bine cunoaştem, mulţi dintre pacienţii noştri pe cale de cronicizare.

Chiar dacă activităţile noastre profesionale sunt influenţate de un context sociopolitic imparabil – şi voi explica un pic acest aspect – aceste activităţi ne revin; noi suntem actorii din această distribuţie. Dispunând de o marjă creativă, şi mai puţin de una reactivă, în raport cu ceea ce ne este impus, noi ne exersăm profesiile cu o clară responsabilitate.

Iată cum intenţionez să procedez mai departe. În trei timpi. În timpul unu, va fi vorba de a lua act de pluralitatea extremă a gândirilor şi practicilor care constitue terenul schimburilor sociale în lumea de azi. Voi căuta să scot în evidenţă un fapt al societăţii, probabil fără precedent şi generat chiar de către societatea noastră democratică, fiind vorba în particular de expresia (deriva?) individualismului. Mai departe, în cel de-al doilea timp, voi pune în lumină patru comportamente sociale, valorizate în cadrul individuslismului democratic. Rând pe rând, voi examina: hiperspecializarea, concurenţa, căutarea performanţei rentabile şi recurgerea la evaluare, şi voi arăta de fiecare dată în ce fel anume aceste comportamente sociale ne formatează profesional într-un mod mai mult ori mai puţin satisfăcător. În fine, în cel de-al treilea timp, voi propune un cadrul de referinţă, care ar trebui să fie de folos gândirii asupra şi punerii în fapt a identităţii psihiatrului, în contextul sociopolitic contemporan al pluralităţii. O identitate cu feţe diferite, dar pe care o împărtăşesc toţi, cu un „aer de familie”, fiecare psihiatru hrănindu-se creativ dintr-un fond comun care îşi trage seva din diferenţe asumate şi recunoscute.

Primul timp (pluralitate – origine – expresie – consecinţă)

Este vorba de a lua act de pluralitatea extremă, uneori obositoare, de discursurile şi practicile din societatea noastră contemporană, şi asta nu numai în calitate de psihiatru-psihoterapeut şi profesionist în sănătate, ci de asemenea în calitate de cetăţean. Felurile de a trăi în familiile de azi, de a avea o viaţă sexuală, de a procea, de a exersa noi meserii, de a revendica naţionalităţi şi etici, şi asta dând doar câteva exmple, acestea sunt numeroase şi nu încetează să se diversifice. În zona psihoterapiei, inutil să comentăm abundenţa de metode existente în zilele noastre, fenomen care se intensifică, şi pe care Carl Gustav Jung îl semnala încă din 1934: „O privire aruncată asupra literaturii psihoterapeutice, bogată şi confuză – scria el – ajunge pentru a evidenţia un fapt: nu numai că numărăm diverse şcoli care până şi azi evită anxios să se concentreze pe fond, dar există de asemenea grupuri şi asociaţii care, precum celulele, se închid în faţa a tot ceea ce nu le împărtăseşte credinţa. Este în afara oricărui dubiu faptul că această stare de lucruri este un semnal incontestabil de vitalitate (…). Dar oricât ar fi de instructiv, această stare de lucruri este puţin îmbucurătoare; pe de altă parte, ea este puţin compatibilă cu demnitatea ştiinţei pe care discuţia, atât de necesară dezvoltării, o închide printr-un dogmatism limitat, fie ridicând susceptibilităţi de ordin personal”.

Cum să înţelegem această abundenţă de gândiri şi practici? Eu îmi doresc doar să semnalez una dintre explicaţiile avansate de către un istoric, filosof şi sociolog francez, Marcel Gauchet (1985), explicaţia care, într-o perspectivă de antropologie politică, mi s-a părut pertinentă, şi de care profesioniştii din sănătate nu pot să nu ţină cont, dacă sunt cât decât responsabili şi doresc să-şi situeze acţiunea în contextul societăţii democratice contemporane. Ca reamintire, democraţia este un regim politic care-şi instalează liantul social pe baza egalităţii de drept a tuturor fiinţelor umane, dotaţi cu o putere de libertate de exprimare şi de decizie, de care este legată obligaţia responsabilităţii. Gauchet a arătat cum liantul social de tip democratic trebuie înţeles în funcţie de evoluţia societăţilor religioase primitive către societăţi religioase de stat, şi apoi către societăţi de organizare democratică. O astfel de evoluţie se caracterizează printr-o epuizare progresivă a domniei invizibilului şi a transcendenţei, proprie societăţilor tradiţionale fondate pe o autoritate exterioară lor însele. După Gauchet (2002), ţinând cont de principiul suveranităţii indivizilor (organizare democratică), noi trăim într-o societate caracterizată din ce în ce mai mult printr-un „individualism democratic”. Prin această exprimare, autorul vrea să caracterizeze forma socială care încorporează existenţa individului într-o societate care nu mai este de tip subordonat, ci de tipul guvernării de sine, într-o societate unde fiecăruia îi este permis să se arate autonom şi performant, responsabil de dreptul şi obligaţia sa de a dispune de sine. Într-un astfel de regim de funcţionare socială, este deci dat un curs liber fiecărei forme de trai generată prin libertatea de expresie. Astazi sunt intens valorizate procesele identitare centrate pe individualizare, autonomie, singularitate sau identitate diferenţială, în detrimentul aparteneneţei, generându-se în acelaşi timp o pluralitate de gândiri, de cunoaşteri şi de practici sociale.

Acest proces de democratizare individualistă, cu fenomenul de pluralitate pe care-l generează, este reperabil în profunzimea diferitor mecanisme sociale cărora acest proces de fragmentare şi atomizare a schimburilor sociale, le este după caz, cauza, expresia, sau efectul. În legătură cu tema întâlnirii de azi, voi reţine patru forme de „comportamente sociale”, dacă le putem denumi în acest fel, legate de acest proces de individualism democratic şi care permit clarificarea practicilor de îngrijire, în special cum este cea a voastră, aceea de psihiatru-psihoterapeut. În al doilea timp al expozeului meu, voi vorbi prin urmare, rând pe rând, de: 1. Hiperspecializarea îngrijirilor de sănătate, 2. Concurenţa descalificantă ce se poate stabili între ele, 3. Necesitatea furnizării unei performanţe rentabile şi 4. Necesitatea unei evaluări a acestor practici.

Al doilea timp (patru comportamente sociale – forme concrete de realizare)

Hiperspecializarea

Dacă individualismul democratic legitimează şi în curajează pluralitatea de practici, el de asemenea face ca fiecare dintre ele să poată revendica o anumită specificitate prin raport cu cea a celorlalte practici. Îngrijitor psihic, aproape singur la bord, vreme de câteva decade ca psihiatru-psihoterapeut, vă găsiţi în situaţia de a partaja munca voastră – într-un spital psihiatric este cel mai evident – cu o multitudine de alţi îngrijitori (psiholog, asistente, ergoterapeut, fizioterapeut, etc.), fiecare profesie punându-se în valoare în funcţie de specificitatea proprie. Într-un alt domeniu, de exemplu în cel al preluării cazurilor cuplurilor în criză, se poate observa multitudinea de posibili actori: de la psihoterapeut la mediator, trecând prin consilierul conjugal, sexolog, coach, etc, fiecare căutând să justifice ceea ce face diferit de ceea ce ar face altul, şi asta în funcţie de unghiul din care abordează şi formarea specifică.

Acelaşi fenomen al hiperspecializării se regăseste în numeroasele orientări de psihoterapie existente pe piaţă, ori vorbind despre diferite tehnici terapeutice puse la punct petnru o patologie anume (gândiţi-vă la cele trei tratamente atât de cunoscute, dezvoltate pentru patologia borderline: psihoterapia suportivă a lui Kernberg, terapia comportamentală dialectică a lui Marsha Linehan şi terapia schemelor de Young). Această hiperspecializare riscă nu numai să producă modele de acţiune prea tehnice în aplicarea lor, ce ne-ar face să pierdem contactul cu realitatea –omul în suferinţă psihică-, dar în aceeaşi măsură riscă să ne facă să lucrăm într-o ignoranţă faţă de alte metode.

Tot aşa cum atomizarea teoriilor şi practicilor din societatea noastră occidentală provoacă strategii de recompunere socială de suprafaţă şi parţiale (mondializare, etalarea masivă de tehnici de comunicare, mediatizarea evenimentelor, comunitarismul, etc.) în vederea stăpânirii a ceea ce ar fi atacul direct asupra liantului social, tot aşa recurgerea la o postură eclectică este una dintre modalităţile în care pe care le are la îndemână psihiatrul pentru a face faţă acestei fragmentări îngrijorătoare reprezentată de diversificarea tehnicilor de îngrijire – a face câte un pic din toate, alegând ceea ce se arată pertinent pentru o situaţie de ici ori de colo. Chiar dacă deschiderea către alte metode este indispensabilă, eu am o uşoară reticenţă în faţa unui eclectism pragmatic, pentru că  acesta conduce adesea la un pot-pourri de tehnici şi practici, făcând loc unei identităţi mâloase (ca şi cum în acelaşi timp eşti şi tot şi nimic). Se va reveni aici în cadrul celei de-a treie părţi a acestui expozeu.

Concurenţa discalificantă

Postura eclectică este uneori o modalitate care atenuează confruntarea directă cu o altă identitate care nu face lucrurile aşa cum le facem noi, care manifestă o hipertoleranţă la suprafaţa diferitelor practici. Se pare totuşi că rivalitatea, concurenţa între diferiţi actori care trebuie să-şi împartă un teritoriu, ajunge să domine şi este inevitabilă. Din perspectivă istorică, ne putem gândi la monopolul pe care psihiatrii-psihoterapeuţi l-au exercitat vreme de 50 de ani, puţin înclinaţi în partajarea prerogativelor lor cu psihologii sau cu asistentele. Tot aşa putem gândi despre monopolul de altădată al psihanalizei pe teritoriul psihoterapiei. De fiece dată se observă o nevoie de afirmare, uneori în detrimentul altora, care sunt percepuţi ca fiind o ameninţare a punerii în act şi dezvoltării propriei metode. Regăsim aici un al doilea efect al acestui individualism democratic. În mod paradoxal, deschiderea democratică conduce la intoleranţă. Iar dacă acesta se manifestă cel mai des în forme subtile, există şi momente în care ia forme foarte grosiere şi publice. Nu e cazul să pătrundem adânc în ultimele agitaţii din Franţa, stârnite prin publicarea raportului INSERM asupra evaluării psihoterapiilor, sau cele produse de cartea neagră coordonată de către autori reuniţi sub umbrela curentului cognitiv-comportamental în lupta contra mişcării psihanalitice. Mă gândesc, de asemenea, la conflictele uneori brutale pe marginea încredinţării şefiei psihiatriei sau psihologiei clinice, la luptele fraticide dintre ele menite apărării propriului teritoriu în vederea câştigării influenţei la anumite case editoriale sau în obţinerea subvenţiilor de cercetare. Găsim acolo atât manevre ce într-un mod indirect permit asigurarea unei clientele mai numeroase, cum ar fi aceea a pieţei formării viitorilor psihoterapeuţi, precum şi susţinerea şi ajutorul anumitor autorităţi publice.

Pentru mine, întrebarea fundamentală este următoarea: Este posibilă practicarea unei forme de îngrijire pentru care, pe de o parte, eu să revendic o anumită specificitate şi, deci, recunoaşterea ei de către ceilalţi, dar căreia, pe de altă parte, chiar eu să fiu cel care-i recunoaşte anumite limitări, ceea ce m-ar elibera în schimb de a mă impune altora cu orice preţ, de a descalifica practicile altora?

Performanţa rentabilă

Individualismul concurenţial care e în fruntea tipurilor de rapoarte din societatea noastră democratică, este asociat cu ceea ce poartă numele de utilitarism economic, cunoscut fiind că producţia, pentru a fi apreciată, trebuie să facă dovada eficacităţii, şi asta dacă se poate, într-un mod cât mai direct şi vizibil. Putem revendica o anumită formă de terapie, însă e necesar ca aceasta să aibă o performanţă rentabilă. În acest context, o întreagă serie de tratamente riscp să fie considerate ca fiind ineficiente şi de utilitate socială discutabilă, fie pentru că sunt cu bătaie lungă (ocupându-se, din nefericire, de sitaţii grave sau căutând să evite cronicizarea acestora), fie pentru că au în vedere o schimbare care nu se opreşte la un singur simptom, ori pentru că procesul lor terapeutic nu suportă o adevărată standardizare, prin urmare limitându-le eficacitatea).

Evaluarea

Cu asta atingem cel de-al patrulea „comportament social” care favorizează individualismul democratic: necesitatea evaluării metodelor, având în vedere marele lor numărul şi proliferarea. Oricine este liber să-şi pună pe piaţă produsul. Trebuie să facă faţă concurenţei cu produsele celorlalţi, dar în plus, pentru a rezista pe piaţă, trebuie să îşi dovedească eficienţa productivă. Metoda noastră trebuie, prin urmare, să fie evaluată de către experţi de care societatea noastră nu se mai poate dispensa. De exemplu, sunteţi pregătiţi ca, aşa cum propun cercetători renumiţi (conf. Lambert, 2010), să faceţi în mod sistematic, cel puţin în cazul primelor întâlniri terapeutice, un bilanţ al procesului în curs, ajutându-vă de un chestionar, în ideea de a fi în stare de a vă regla proiectul terapeutic şi de a-l produce într-un mod şi mai eficient? Ori, vă trece prin minte că terapia voastră va fi mai eficientă dacă ea se va supune regulilor protocolizate ale unui manual de lucru? Există riscul de a ajunge să avem relaţii mai bune cu manualul nostru decât cu pacienţii noştri?

Aici nu e vorba, însă, numai de eficienţa îngrijirilor terapeutice pe care le prestăm, ci şi de eficienţa planificării şi gestiunii sanitare în rândul cărora ele se produc. Raţionalitatea obiectivantă, care animă anchetele şi studiile de eficacitate, pot intra în conflict cu subiectivismul, întotdeauna contextualizat, furnizorilor şi beneficiarilor îngrijirilor de sănătate. Până unde poate fi dusă subordonarea faţă de necesităţile evaluatorii?

Al treilea timp (fondul comun al metodelor specifice şi care împărtăşesc o recunoaştere reciprocă)

Pot avea ceva comun psihiatrii care în numele indidualismului democratic, apelează la forme de lucru de cea mai mare varietate? Acum, că am cântărit contextul socio-politic în care ne producem profesional, aceasta e întrebarea căreia aş dori să-i dau răspuns. Dacă identitatea psihiatrului-psihoterapeut nu se poate declina decât într-o multitudine de faţete, aceste figuri deşi nu au „aer de familie”, fiecare se hrăneşte creativ dintr-un fond comun pe care-l încarnează şi particularizează într-o formă personalizată asumată şi recunocută.

Fondul comun este constituit în bună parte din ceea ce eu cred că ne-a lăsat moştenire fenomenologia clinică şi aceasta este ceea ce încerc să reactualizez sub denumirea de antropologie clinică. Aceasta e moştenirea lăsată de mari psihiatri ca Ludwig Binswanger, Eugen Minkowski, Erwin Straus şi alţii mai apropiaţi de vremurile noastre, bazându-se pe filozofia unora ca Husserl, Heidegger, Merleau-Ponty, etc. Fără îndoială, psihiatrul elveţian Ludwig Binswanger (1881-1966) este cel care a pus primele borne pe drumul antropologie clinice. În multe dintre scrierile sale, cum ar fi: Zur philosophischen Anthropologie ori Der Mensch in der Psychiatrie, Binswanger apără ideea că înregistrarea unei probleme psihice nu se poate opri la etichetarea ca maladie, definită printr-un diagnostic, ci se evidenţiază prin două abordări complementare care trebuie folosite într-un mod dialectic: un registru al „istoriei interioare a vieţii” (Innere Lebensgescchichte) şi un registru al „funcţiilor vitale”. Cel de-al doilea registru face trimiterea către ceea ce noi numim azi fiinţa bio-psiho-socială, un amestec de multiple funcţii şi variabile care fac obiectul de studiu al diferitor discipline (biologie moleculară, fiziologie, neuroştiinţe, psihologie, sociologie, etc.) care în cea mai mare parte a timpului au tendinţa de a se ignora reciproc, dacă nu chiar de a se vorbi de rău între ele. Însă articularea acestor funcţii diverse, face obiectul unei perspective care se naşte, de natură fondatoare şi care permite surprinderea unei imagini holiste asupra acestui amestec: o înţelegere şi o restituire, plecând de la „istoria interioară a vieţii”, a omului în drumului său către sine, în travaliul său de umanizare. Imaginea care urmează caută să actualizeze, pornind de la distincţia pe care o utilizezează Binswanger, dialectica şi tensiunile care există între cele două abordări complementare, prima fondatoare şi purtătoare a celei de-a doua: pacientul surprins printr-un demers empatic şi întâlnit pe-şi-în cursul travaliului său de construcţie de sine, dar în acelaşi timp studiat sau analizat pornind de la mecanismele reglatoare ale funcţionării sale biologice, psihice şi sociale.

În această lumină, întotdeauna clinicianul trebuie să aibă în minte că diagnosticul pe care-l formulează şi tratamentul pe care-l conduce, reprezintă momente obiectivatorii şi de clarificări ştiinţifice, parte într-un proces mai amplu şi directamente umanizat în care sunt angajate experienţa suferindă a pacientului precum şi cea a întâlnirii pacientului cu terapeutul lui.

Diagnostic < Suferinţă
Tratament < Întâlnire

Rămâne de dezvoltat o fenomenologie a suferinţei şi a întâlnirii umane – anumiţi autori au încercat-o – ceea ce le-ar promova ca şi categorii centrale ale uneo antropologii clinice. În termeni stricţi, într-o prelungire a gândirii heidegger-iene, s-ar putea vorbi de existenţiali-cheie ai antropologiei clinice. (n.t. existenţiali = cu privire la terminologia filosofului Martin Heidegger, desemnând tot ceea ce este constitutiv structurii ontologice a existenţei).

Admiterea acestui punct de vedere înseamnă a subscrie la ceea ce susţinea Kierkegaard, părintele existenţialismului: „Căci el convine să se ataşeze la ceea ce înseamnă: a fi un om”, citat asupra căruia Binswanger a lucrat în cadrul unuia dintre articolele pe care le-a consacrat visului (n.t,  lucrare din 1930: Traum und Existenz; în franceză Le Rêve et l’Existence, în traducerea Jacqueline Verdeaux, introducere şi note de Michel Foucault, Paris, Desclée de Brouwer, 1954 (et 1955) — reeditat la Éditions de Minuit). Din această perspectivă, patologicul este considerat ca fiind o posibilitate umană, o modalitate de a fi om mai înainte de a fi o problemă care separă de ceilalţi, o posibilitate care pe care o împărtăşesc, din punct de vedere al condiţiei umane, şi medicul şi pacientul. Puţin isteţ doctorul care, tot după Kierkegaard, crede că se poate cantona în normalitate şi asta fără a se fi îngrijit de patologia pacientului său. În Le concept d’angoisse Kierkegaard spune: „Într-un azil medicul care este îndeajuns de încuiat pentru a se crede deşteptul eternităţii şi care crede că porţia lui de înţelegere nu va suferi niciodată vreo clătinare în această viaţă, este într-o privinţă mai dus decât nebunii, şi este în acelaşi timp mai încuiat decât aceştia, şi nu are prea mari şanse de vindecare”.

Acest loc comun în destinul medicului şi al pacientului, acest „partaj existenţial” face ca întâlnirea lor să se fundeze mai întâi, după Binswanger, pe o reciprocitate, „sich auseinandersetzen”. Şi este chiar acest „raport al fiinţei umane (medicul) într-o-reciprocitate-cu celălalt (pacientul), ceea ce generează încrederea pe care psihoterapeutul o are în pacientul său, un Mitmensch ca şi el, însă de asemenea şi în aceeaşi măsură ceea ce acesta din urmă va manifesta. El scrie asta într-o manieră foarte pertinentă în articolul său din 1935, De la Psychotherapie: „Această încredere este cadoul pe care bolnavul îl face medicului, ca o condiţie sine qua non a întregului act psihoterapeutic, şi este ceea ce veţi obţine cu atât mai puţin cu cât o veţi cere mai abitir; căci ea este precum cadoul oricărei comunicări autentice, şi anume mai presus de intenţie, de mijloc şi de scop, mai presus de cauză şi de efect” (pg.126).

Eu gândesc, deci, că ceea ce constituie în mod fundamental sursa identitară la care se adapă fiecare psihiatru, este interesul său, este chiar pasiunea sa pentru patologic, pentru omul suferind în procesul de umanizare, această „şcoală a posibilului”, şi în acelaşi timp dorinţa psihiatrului de a îngriji, de a veghea grijuliu asupra omului suferind, de a se conecta cu acesta prin intermediul unei încrederi reciproce pentru ca un alt posibil să poată lua naştere din asta.

Dar pentru a se adăpa de la această sursă, puţini sunt psihiatrii care vor proceda într-un acelaşi fel. Punerea în fapt a acestei experienţe a întâlnirii terapeutice va cunoaşte expresii atât de diferite la psihiatri, în funcţie de originile lor, de locul lor de muncă şi de modelele lor. Aş dori să spun două cuvinte despre diversitatea de modele pentru că eu am studiat-o în cadrul cercetărilor mele de psihoterapie comparată. În sine, diversitatea reprezintă o bogăţie pentru experienţa terapeutică, iar eu nu sunt un susţinător al sugrumării ei prin intermediul celor două cunoscute soluţii extreme: a eclectismului pragmatic (foarte răspândit) şi a şcolii de gândire (din ce în ce mai puţin prezentă, în tot cazul la un anumit nivel). Eu susţin că un terapeut ar trebui să lucreze după o orientare definită, poate două apropiate, dar rămânând deschis şi critic (n.t, sublinierea ne aparţine). Îmi justific poziţia pe faptul că psihiatrul-psihoterapeut nu este disponibil pentru oricare formă de îngrijire. Ar fi de admis că îngrijirea se limitează la o singură tehnică şi mai mult decât atât ar fi de recunoscut faptul că terapeutul angajază în demersul său psihoterapeutic, cât de ştiinţific se doreşte el a fi, convingeri, premise sau presupoziţii[1] de ordin atât personal cât şi ideologic, propriai epistemologie, dacă vreţi; iar asta se petrece chiar şi atunci când el pretinde că vrea să exercite o activitate pur tehnică. Fiecare orientare angajază concepţii despre om, despre liantul social şi ştiinţifice, pentru a nu face vorbire decât despre aceşti trei piloni de susţinere, la care terapeutul va fi mai mult ori mai puţin sensibil. În funcţie de prejudecăţile sale, ar putea fi deschis terapeutul către oricare metodă psihoterapeutică? Nu este el cumva mai tentat spre una anume? De exemplu, un psihoterapeut de orientare psihanalitică, sensibil la dimensiunea tragică si conflictuală a întregii existenţe umane al cărei sens are întotdeauna o parte inconştientă, ar putea oare acest terapeut să folosească fără ezitare tehnici cognitiv-comportamentale ce favorizează stăpânirea de sine în ideea unei mai bune adaptări sociale? Având, însă, în vedere propriile presupoziţii – ceea ce eu numesc propriai cartă (n.t., carta este între altele un document în care sunt inscrise principii) epistemologică – atunci psihoterapeutul se va putea poziţiona mai bine şi va putea articula propria sa metodă în raport cu cele ale colegilor săi, va putea să dialogheze cu acestea şi să le recunoască prin chiar diferenţele dintre ele (conform Duruz şi Lob, 1997).

Dacă ar fi să rezum, aş spune astfel: psihiatria ca şi alte discipline şi profesii, nu se poate eschiva de la pluralitatea exprimărilor ei. Pentru a nu oferi un peisaj incoerent, haotic ori polemizant, psihiatria trebuie să apeleze la toate cele ce-i aparţin, în aşa fel încât fiecare să se implice, pe de o parte, în a avea grijă de aproapele suferind psihic aflat în procesul de umanizare, acest lucru petrecându-se în cadrul întâlnirii terapeutice de încredere (sursa unificatoare a psihiatriei), şi, pe de altă parte, în a recunoaşte limitele propriei abordări, ceea ce oferă în acelaşi timp anumită legitimitate abordărilor celorlalţi. Ar mai fi cu certitudine multe de spus despre travaliul de clarificare epistemologică care poate fi întreprins în cadrul unui grup de psihiatri lucrând cu orientări foarte diferite, şi care are ca scop ajutorarea acestora de a deveni un pic mai conştienţi de valorile angajate în cadrul propriilor experienţe şi de a acorda astfel un loc potrivit fiecăreia dintre ele.

În munca psihiatrului-psihoterapeut nimic nu e un dat pur-şi-simplu. Ancorarea sa în dorinţa de îngrijire a celui suferind, într-un spaţiu al întâlnirii inter-umane apelând determinări specifice şi determinisme, face posibilă creativitatea pentru ceea ce ar putea fi în cel mai bun dintre cazuri, evenimentul în sensul puternic de încoronare şi luare-în-stăpânire (termenul heidegger-ian de Ereignis). „Deschiderea” din actul psihiatro-psihoterapeutic constă în trăirea unei întâlniri unice, niciodată la fel cu vreo alta, lovindu-se brutal de un fenomen axiomatic în singularitatea sa şi de implicaţiile pe care le ridică terapeutului propriile-i modele de referinţă. Pentru că niciodată nu aplicăm o teorie unei situaţii date, dar o construim cu ajutorul clarificărilor specifice, decizia terapeutică de urmat nu este niciodată o chestiune evidentă. Pentru că întotdeauna existpă mai multe alternative în cadrul unui angajament terapeutic, posibilitatea terapeutului rămâne aceea de a crea în fiecare caz în parte. Şi asta pentru client, şi, în mod egal, pentru el însuşi!

Referinţe bibliografice:

BINSWANGER, L. (1935) : De la psychothérapie. Introduction à l’analyse existentielle. Trad. fr., Paris, Ed. Minuit, 1971, 119-147.

DURUZ, N. (1994) : Psychothérapie ou psychothérapies ? Prolégomènes à une analyse comparative. Neuchâtel-Paris, Delachaux et Niestlé.

DURUZ, N. et LOB, R. (1997) : II. Psychothérapeutes : analyse de trois présupposés. Psychothérapies, 17 (2), 67-78.

DURUZ, N. (2009) : De l’éclectisme à la pensée d’école en psychothérapie : la voie de l’anthropologie clinique. Perspectives Psychiatriques, 48 (2) : 194-200.

GAUCHET, M. (1985) Le désenchantement du monde. Une histoire politique de la religion. Paris : Gallimard.

– (2002) : La démocratie contre-elle-même. Paris : Gallimard.

LAMBERT (M.) (2010), Prevention of treatment failure : The use of measuring, monitoring, and feedback in clinical practice. Washington DC : APA Press.

JUNG, C. G. (1934) : La névrose et l’auto-régulation psychologique. Situation de la psychothérapie en 1930. La guérison psychologique. Trad. fr., Genève, Ed.Georg & Cie, 1953.


[1] Presupoziţiile sunt enunţuri ce-ar putea fi calificate drept metateoretice şi se disting de enunţurile teoretice explicite; ele constitue un fel de „filosofie” sau de „Weltanschauung” al psihoterapeutului, influenţând stilul acestuia şi atitudinile adoptate în cadrul profesional. De aceea, dacă ne dorim să înţelegem ceea ce face un psihoterapeut, nu este suficient să căutăm modele acestuia de referinţă. Este la fel de important să luăm seama la prejudecăţile sale, hrănite prin deciziile sale atât teoretice, cât şi existenţiale (conform Duruz, 2009).

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: