//
you're reading...
ALFRED ADLER, PSIHOLOGIE & PSIHOTERAPIE ADLERIANA

Prima Clinică de Îndrumare a Copilului şi Primul ei Pacient

Autor: Hilde C. Kramer, M.D., Ph.D.


Materialul ne-a fost pus la dispoziţie pentru traducere şi publicare prin bunăvoinţa dlui John Newbauer (Dir. Exec. NASAP) de către NASAP prin intermediul proiectului:

Adlerian Digitization Project (http://www.adlerjournals.com/)
First Child Guidance Clinic and its first Pacient – Hilde C. Kramer 1941- vol.2#2 http://www.adlerjournals.com/_private/IPB/index.htm
Traducere: Liliana Radu
Corectură şi editare: Dr. Răzvan Gogălniceanu

Era aproape la un an după armistiţiul din 1918 care a adus pacea peste oamenii care sufereau din Viena, când trecând pe lânga Real Gymnasium, pe strada Circului, am citit un anunţ publicitar la avizierul clădirii care spunea că în câteva zile un departament educaţional îşi va deschide uşile în acea clădire. Am citit că dr. Alfred Adler, fondatorul noii teorii a Psihologiei Individuale, va ţine un curs de un semestru numit Vindecare prin Re-educare, care era, după cum ştiam deja, numele cărti pe care  tocmai o publicase.

În acea perioadă eu eram consilier pentru tineri la un centru comunitar din Prater, şi trebuia să am grijă de aproape 100 de copii de vârste diferite, ai căror taţi, în mare parte, nu se întorseseră din război, şi ale căror mame trebuiau să muncească în timpul zilei pentru a-şi câştiga existenţa. Nu era o sarcină uşoară având în vedere că majoritatea copiilor fuseseră neglijaţi în timpul celor patru ani de război şi foamete. Multe probleme apăreau şi eu nu le puteam rezolva, şi deşi studiasem la nivel teoretic psihologia, nu era util acest fel de psihologie în educaţia şi ingrijirea copiilor care aveau nevoie de fapt de „vindecare prin re-educare“ mai mult decât orice. Aşadar, acest curs promovat al dr. Alfred Adler părea să fie şansa de a asculta pe unul din cei mai mari psihologi ai vremurilor, care încerca să găsească noi feluri de prevenire, mai ales în domeniul psihologiei educaţionale.

Când am intrat în mica cameră de clasă, am descoperit că mulţi tineri citiseră anunţul. Această cameră mica era atât de suprapopulată că au fost nevoiţi să amenajeze una mai mare, şi aceasta la rândul ei a fost umplută la capacitatea maximă. Prima prelegere a dr. Adler m-a convins că voi avea parte de ajutorul de care aveam atât de multă nevoie în această sarcina importantă. Pentru prima dată auzeam sfaturi pozitive care putea fi aplicate, foarte diferite de cele din tratatele de psihologie.

Ca să exemplifice munca pe care urma să o studiem, dr. Adler ne-a cerut să aducem scurte relatari ale copiilor din grija noastră, în care ei să descrie evenimente din viaţa lor.

Printre copiii cărora le predam era şi un baiat numit Ernest, care avea vârsta de unsprezece ani. Nu îl cunoşteam foarte bine deoarece devenise membru al comunităţii de scurt timp. Venea foarte neregulat, uneori doar îşi băga capul pe uşă, apoi fugea în momentul în care mă recunoştea. Când rămânea, era întotdeauna puţin neastâmpărat şi tulbura cele mai bune intentii ale celorlalţi copii, sau strica joaca prin comportament inadecvat, adesea aducându-mă în pragul disperării.

Când am cerut copiilor să scrie mici evenimente din viaţa lor, Ernest stătea la uşă pregătindu-se să fugă în orice clipă. De data aceasta am folosit noile cunoştinţe de Psihologie Individuală de-abia achizitionate şi m-am comportat ca şi când nu l-aş fi observat. Am ieşit din cameră şi i-am lăsat pe copii să îşi scrie singuri micile teme. Când m-am întors, câteva hârtii se aflau pe catedră şi am fost foarte mulţumită să descopăr că şi Ernest a scris una din ele.

I-am dat doctorului Adler foile de hârtie pe care copiii de la centrul comunitar le scriseseră, s-a uitat printre ele si a ales fără ezitare foaia lui Ernest şi a citit-o cu voce tare. A adaugat o analiza care m-a şocat şi mi-a deschis ochii pentru prima oară către acest flăcău care îmi dăduse atâta anxietate înainte.

Povestea sa era:

„Când mă trezesc dimineaţa, totul pare întunecat în jurul meu. Dar trebuie să mă trezesc şi să fug după pâine şi lapte deoarece sora şi fratele meu sunt prea mici să facă asta, şi mama nu se simte bine dimineaţa. După ce mă îmbrac repede, îmi înghit cafeaua şi mă grăbesc la şcoală ca să nu întârzii, dar în momentul în care intru pe uşa şcolii, am văzut un bătrân care cară un coş greu. Sarmanul om era aproape extenuat, şi a trebuit să îl ajut să îşi ducă cosul la piaţă. Apoi mă grabesc din nou la şcoală când un om orb îmi cere ajutorul pentru a trece strada. Îl ajut şi în acel moment aud soneria scolii. Inima mea bate din ce in ce mai tare pe măsură ce mă apropii de uşa clasei, pe care nu îndraznesc să o deschid deoarece este prea târziu. Câteodată stau o oră întregă în faţa uşii, câteodată fug când aud supervizorul venind pe scari.”

Acesta era povestea pe care o scrisese Ernest.

Dr. Adler a analizat cuvintele şi propoziţiile copilului, una după cealaltă, conturând pentru noi o personalitate pe care eu nu aş fi crezut-o ca fiind Ernest. „Băiatul, a spus el, nu şi-a dezvoltat simţul sociabilităţii foarte bine. Nu pare să reusească să se alăture celorlalţi în mod armonios, deşi îşi doreşte contactul cu ceilalţi foarte mult. Încercările lui de a relaţiona cu ceilalţi sunt foarte bine descrise în cele două întâlniri cu oamenii care sunt în vârstă, slabi, extenuaţi sau infirmi. Aşadar, Ernest care nu ştie cum să devină util în viaţa reală, arată despre eroismul său (care pare o reproducere a viselor cu ochii deschişi) în cele ce scrie. Dezvăluie dorinţa sa de a fi de ajutor, un suport pentru ceilalţi şi nu un răzgâiat, aşa cum este, se poate, în realitate.” Apoi dr. Adler a continuat: „Are Ernest prieteni care să rămână cu el? Mă îndoiesc. Nu va încerca să obţină recunoştinţa în modul acesta dacă poate să o obţină într-un mod mai simplu. Acest lucru este dezvăluit de faptul că el doreşte întotdeauna să devină un ajutor, construieşte situaţii în visele cu ochii deschişi în care este superior în toate modurile comparativ cu persoanele pe care le întâlneşte. De aceea el descrie oamenii ca fiind bâtrâni, slabi, extenuaţi, infirmi sau orbi. El ne spune, de fapt, că este tânăr, puternic şi de ajutor, şi că nu este de loc personalitatea distructivă la care alţii s-ar gândi”.

„Dar este util cu preţul îndatoririlor sale către şcoală, îndatoriri care mai târziu vor fi înlocuite de sarcinile vieţii. Aparent Ernest va aborda sarcinile vieţii cu aceeaşi ezitare cu care abordează şcoala. El nu ne spune că nu îi place şcoala, că poate îi este teamă de profesorul său, de sarcinile de la şcoală, ori de colegii săi, de tachinările lor şi de competiţia lor. Nu spune asta pentru că nu ştie cât de mult urăşte toate acestea. Dar putem să bănuim citind printre rânduri, că toate evenimentele care îl obligă să întârzie la şcoală, se întamplă când este în drum spre şcoala. Apoi este prea târziu, clopoţelul a sunat şi el are cea mai bună scuză pentru a scăpa de şcoala care reprezintă de fapt sarcina sa”.

„Nu pot să vă spun – a adăugat dr. Adler – de ce acest copil a dezvoltat această atitudine ostilă, de ce renunţă la a fi pregătit să ajute şi să fie util în visele cu ochii deschisi în loc să dezvolte asta în viaţa reală, de ce nu îi place să îşi asume responsabilitatea pentru ceea ce face greşit, pentru că ar trebui să îl analizez pentru a-i descoperi stilul de viaţă. Pot doar să subliniez abordarea sa inadecvată care este descrisă destul de clar în compunerea sa. Găsesc doar un detaliu care ar putea da o mică explicaţie. E evident că îi este frică de fiecare zi care începe, de micile sale sarcini ale fiecărei noi zile, când ne spune că totul este întunecat în jurul său (ceea ce nu poate fi adevarat pentru întregul an) şi că el trebuie să meargă după lapte şi pâine deoarece mama sa nu se simte foarte bine şi fratele şi sora sa sunt prea mici. Putem simţi povara de pe umerii lui Ernest, povară care îl apasă în fiecare zi. Putem înţelege că el scapă de întunericul care îl înconjoară prin strălucirea viselor cu ochii deschişi, autoconstruite.”

Aceasta a fost analiza scrierii lui Ernest pe care dr. Adler a oferit-o, şi mi-a dat atât de mult de gândit. Când, după prelegere, stăteam în mulţimea ce îl înconjura pentru a-i cere explicaţii în legatură cu diverse probleme pe care cei de acolo le ridicau, m-am simţit la rândul meu ezitând în a întreba ce pot face pentru Ernest. Când l-am întrebat pe dr. Adler, s-a uitat mai întâi la foaia lui Ernest şi apoi cercetător la mine pentru cateva momente, înainte să răspundă: „Încearcă să îl ajuţi”. Nu am îndrăznit să întreb mai mult, dar apoi m-am străduit din greu pentru început să îmbunătăţesc relaţia cu Ernest eu insumi şi să îl ajut să se alăture celorlalţi copii.

Abia mai târziu, după ce am auzit povestea de viaţă a lui Ernest de multe ori, am înţeles valoarea „cititului printre rânduri” despre care vorbea dr. Adler. Nu a ales povestea aceasta din întamplare dintre celelalte, a recunoscut trăsăturile interesante ale personalităţii lui Ernest, imediat. Mi-a dat astfel şansa să învăţ cum să vindec prin reeducare şi să mă adaptez la tiparul de viaţă al copilului.

Ernest a fost cel mai mare copil al unor părinţi care nu au dezvoltat niciodată o abordare adecvată a vieţii. Amândoi erau personalităţi nevrotice ale căror acţiuni erau dictate de emoţiile lor mai degrabă decât din consideraţie şi înţelegere a situaţiilor. În multe familii primul născut experimentează ceea ce Ernest a simţit ca primă impresie asupra vieţii. Era copilul răsfaţat al unor părinţi hiperemoţionali. Când după patru ani un alt copil s-a nascut probabil detronarea a fost simţită la fel de reală ca şi rolul secund pe care de acum trebuia să îl joace.

Dr. Adler a fost cel care m-a întrebat la următoarea întâlnire cum mă mai înţeleg cu Ernest. Când i-am spus despre ceea ce am făcut, a părut mulţumit. Abia atunci a început să se aplece asupra ideii sale despre vindecare prin reeducare. Lucrul cu copiii care au fost strict victimele educaţiei primite, a influenţei mediului şi a pregătirii inadecvate a părinţilor lor în a le fi alături şi a se adapta cerinţelor generaţiei acestor copii, mai degrabă decât de a-i pune pe copii în situaţia de a se adapta la generaţia de care părinţii aparţin. Când i-am descris munca mea şi i-am mărturisit că nu mă simt pregătit să ajut aşa cum el considera că ar trebui să ajutăm, a punctat în modul său scurt şi impresionant: „De ce nu începi cu căminul de îngrijire a copilului pentru binele copiilor şi al părinţilor acestora?”

Aşa am început. Aveam o singură cameră mică şi întunecată, dar era luminată de indicaţiile utile ale dr. Adler. Primul pacient a fost Ernest care a venit cu mama sa, lovita de durere, o femeie ingrijorată şi nervoasă care nu credea în propriul copilul şi nici nu îşi dorea să creadă. Renunţase la speranţă şi în acest fel întunericul începuse să îl înconjoare pe Ernest. „Când o mamă renunţă la sperantă – i-a spus dr. Adler – cine în lumea asta sălbatică poate să îi dea speranţă copilului? A pierde speranţă într-un copil e echivalent cu a nu uda florile deşi îţi doreşti ca ele să crească.”

Opinile mamei erau confuze în legătură cu importanta schimbare din viaţa lui Ernest când s-a născut cel de-al doilea copil. A spus că atunci când al treilea copil a fost născut, şi Ernest avea opt ani, ea a început să simtă că nu mai poate face faţă băiatului. Şi, aşa cum multe mame fac, a început să îşi schimbe atitudinea faţă de primul născut în aşa fel încât a devenit strictă, determinată, nervoasă, şi nerăbdătoare în legătură cu belelele lui, plângerile ei fiind în special în legatură cu comportamentul lui maliţios. Oricând el putea, spunea ea, el îl tortura pe fratele lui mai mic, îl bătea, îl lovea cu orice instrument avea la îndemână, îl pişca şi îl lovea cu orice ocazie. Deşi mama îl pedepsea, el nu părea să fie afectat de asta şi continua comportamentul rău şi devenea din ce în ce mai rău.

A fost foarte interesant să îl văd pe cel de-al doilea copil care atunci avea opt ani. Mama a spus că acest copil era în special foarte obedient la şcoală şi acasă, şi că avea mult de suferit datorită fratelui său mai mare. A fost important să aud că Ernest nu îi făcea niciodata nimic surorii lui, că din contră el era foarte ataşat de sora sa si că încerca să o protejeze de atacurile fratelui mai mic. Îmi părea că fratele mai mic joacă rolul copilului plăcut şi obedient cu costul comportamentului lui Ernest, care aşa cum odată a exprimat „avea să fie pedepsit chiar dacă el sau fratele lui ar fi fost cel neascultator”. Deşi, ne puteam gândi că nu întotdeauna Ernest era pedepsit drept „ţap ispăşitor” pentru fratele lui, putem înţelege sentimentele lui legate de această exprimare pe care adesea o repeta ca pe o scuză.

Mai târziu mama a spus că Ernest a început să strice nu numai jucăriile fratelui lui, dar şi costumele şi tot ceea ce îi apartineau acestuia, pe măsura ce ajungea la ele. Comportamentul său era clar agresiv şi îi întâmpina cu o atitudine ostilă pe oamenii din jurul său. În interacţiunea cu persoane străine, el dadea impresia unui copil timid, stătea lângă uşă cu capul în mâini şi cu capul întors. Când stătea, el ocupa mereu locul din colţ, dând impresia unei persoane mereu pregatite de fugă. Când l-am cunoscut, fusese trimis de serviciul social la centrul comunitar deoarece fugise de acasă de câteva ori, deşi după o perioadă scurtă de timp revenea mereu acasă. Părea că doreşte să ameninţe sau îşi sperie mama a cărei nervozitate a constientizat-o foarte bine.

Acesta a fost începutul Clinicii de Îndrumare a Copilului. Dar un alt eveniment a întrerupt incă o dată încercarea mea de a-i oferi lui Ernest speranţă şi încredere în sine. După ce am reuşit să împart copiii în grupuri mai adecvate vârstei, interesului şi sarcinilor lor şcolare, Ernest se simţea mai bine în grupul băieţilor de vârsta lui, a găsit printre ei pe cineva care i-a devenit prieten, prima lui prietenie. El a început să se alăture de ceilalţi la sală şi la jocurile pe care pâna atunci le refuzase mereu. Însă comportamenul nedorit şi obraznicia nu dispăruseră de tot. Zilnic a trebuit să mă gândesc la noi moduri de a-l ţine la un nivel de implicare crescut şi în acord cu ceilalţi. Dar mă simţeam ca un artist care contura o figură şi care din nou şi din nou trebuia să trasez o linie până când una se potrivea cu celelalte perfect. Simţeam tot mai mult adevărul din spusele Dr. Adler, ca a forma sau a schimba o personalitate este o muncă de artizan şi că necesita răbdare şi imaginaţie. Eu îi datorez lui Ernest faptul că eu într-un final am dobândit o parte din aceste calităţi.

M-am ţinut de sarcina aleasă. La început nu vedeam nici o obiecţie în a-l avea pe Ernest în jurul meu; obiecţie pe care mai târziu aveam să o întâlnesc atât de des în legătură cu persoane care voiau să comande şi nu să înţeleagă. Apoi într-o zi mi s-a propus de către personalul clinicii să renunţăm la Ernest deoarece unele mame s-au plâns şi s-au întrebat dacă Ernest este compania potrivită pentru copiii lor. Asta s-a întâmplat în momentul în care centrul comunitar putea să lucreze mai fin deoarece copiii mergeau din nou regulat la şcoală. Mâncarea americană a început să se reverse în Austria ceea ce a creat miracole. Copiii au început să crească şi să arate mai bine; au compensat nu doar lipsa de îngrijire psihică, dar şi fizică. Medicii americani şi-au adus contribuţia la aceste realizări. A fost o experienţă grozavă să observ cât de repede copiii prindeau putere şi vitalitate. Şi pentru ei era o mare bucurie să vină la centru unde nu doar că puteau mânca sănătos, dar erau în îngrijirea unor tineri consilieri pregatiţi psihologic, tineri pe care noi i-am educat şi învăţat în Clinica de Îndrumare a copilului. Aşadar, grupul îngrijit de centrul comunitar a devenit mai exclusivist şi atunci mamele au depus plângerile. M-a deranjat foarte mult gândul că va trebui să îl trimit din nou pe Ernest în întunericul vieţii sale de acasă, tocmai acum când vedeam în fiecare zi cum creşte mai mult şi mai mult în comunitatea noastră. Venea mai regulat, nu mai încerca să fugă, se alatura grupului său şi începuse să muncească pentru centru. Dar ştiam că nu tot ceea ce puteam face pentru Ernest şi pentru viitorul său nu fusese încă făcut. După câteva zile de meditat, am declarat că nu îl pot trimite pe baiat acasă, deoarece consideram că acest fapt ar reprezenta un pericol pentru el. Personalul era de o altă opinie. Ei erau de acord cu opinia mamelor care erau îngrijorate ca ai lor copii pot fi influenţaţi de Ernest şi că el era un pericol real pentru ceilalţi copii. Nici personalul, nici eu nu reuşeam să găsim o soluţie la acestă dilemă şi am făcut o întâlnire unde am încercat să le conving că pericolul pentru Ernest era mult mai mare decât pericolul pe care îl reprezenta el pentru ceilalţi copii. Am propus să îmi dau silinţa să îl separ de copiii mai mici, am prezentat frământările vieţii lui interioare şi ajutorul de care a avut parte în centrul nostru comunitar şi am reuşit să conving mare parte din mame. Dar o altă parte din mame au rezistat şi au cerut ca un expert în domeniu să confirme că nu exista un pericol real pentru copiii lor cu Ernest printre ei. Norocul lui Ernest a fost că Dr. Adler a fost ales ca expert, şi opinia lui le-a convins în cele din urmă pe mame să îi permită lui Ernest să rămână. Scrisoarea pe care Dr.Adler a scris-o despre aceasta problema a fost:

„Nu consider cazul lui Ernest un pericol pentru ceilalţi copii. El este un copil dezvoltat normal din punct de vedere fizic şi mental, care datorită multor circumstanţe a devenit negativ şi agresiv, aparent împotriva unei lumi imaginare de adversari pe care vrea să îi înfrângă. În centrul comunitar, cu ajutorul grijei de care a avut parte din fericire, a experimentat pentru prima dată un mediu în care, în ciuda impresiei precare a copilariei sale care l-a făcut să considere pe toată lumea un dusman, a simţit prietenie şi la ea se adaptează încet, acum. Acest fapt garantează o îmbunătăţire grozavă în atitudinea lui mentală şi psihică din care va beneficia nu doar el, ci şi comunitatea în care va trai şi va munci. A-l îndeparta acum din comunitatea aceasta la care el participă voluntar, şi unde pare să îşi dorească să rămână, ar însemna să îi oferim un handicap mai mare decat înainte. Cel care pentru prima data în viaţă a simţit securitate şi încredere într-un grup de care aparţine, dacă este îndepărtat, este condamnat la o ostilitate care, presupun, este incurabilă. E întunecimea încrederii trădate care este cea mai dureroasă pentru un copil, cu atat mai mult pentru un copil care s-a revoltat împotriva încrederii, deoarece nu a ajuns niciodată să o cunoască.

Aşa şi cu ceilalţi nouăzeci şi nouă de copii, trebuie să stabilim din capul locului că viaţa lor se va consuma în personalităţi variate şi foarte diferite, dintre care multe, presupun, nu vor fi uşor de gestionat. Aşadar menţin părerea că este un avantaj pentru ei să înveţe să îi facă faţă lui Ernest ca unui prim om pe care îl întâlnesc în viaţa lor şi este aşa-numitul outsider care cu ajutorul lor poate fi readus în societate şi spre sociabilitate. Şi nu ar trebui să uitam că doamna Kramer lucrează prin a-l susţine şi educa pe Ernest, ceea ce poate face şi prin ceilalţi copii. În orice caz, este necesar să precizăm că toţi cei nouăzeci şi nouă de copii care au parte de îngrijirea centrului, nu au o nevoie  atât de mare de ea, deoarece ei se descurcă destul de bine, în timp ce Ernest, dacă este lipsit de grija şi de suportul ei ar pierde singura lumină care îl poate purta spre un viitor luminos.”

Acestea au fost cuvintele din scrisoarea doctorului Adler pe care o pot reda aici doar aproximativ, din notele mele, deoarece scrisoarea pe care am păstrat-o ani de zile a ars. Chiar dacă cuvintele nu sunt exact ale sale, gândul este, şi asta mi-am dorit să evidenţiez.

Când, după ceva vreme de când era în grija mea, Ernest a rămas în centrul de vacanţă în timpul verii, am avut ocazia să îl privesc în timp ce doarme. Mi-a oferit o imagine ciudată care a adăugat câteva detalii despre personalitatea sa, completând imaginea destul de bine. Dormea acoperindu-şi nu doar corpul, dar şi faţa şi capul, astfel încât puteam să văd doar puţin din capul său. Am încercat să aşez pătura, descoperindu-i capul, şi am descoperit că el, după scurt timp, îşi acoperi din nou capul fără să îşi întrerupă somnul. Era reduntant să îl dezveleşti, el mereu se întorcea la poziţia obişnuită de somn. Când l-am intrebat de ce doarme într-o poziţie atât de inconfortabilă, poziţie în care transpira foarte mult în timpul verii, mi-a spus că era speriat şi nu putea să adoarmă descoperit.

Un vis al lui mi-a dat mai multe explicaţii legate de atitudinea lui plină de frică. Mi-a spus că visele lui erau despre figura diavolului. Era un vis repetitiv. Era într-o cameră, singur, sau pe o stradă  întunecată, sau într-un loc necunoscut unde devenea înspăimântat şi trebuia să fugă ca să ajungă acasă, când dintr-o dată diavolul apărea îmbrăcat în costumul său negru şi cu limba sa roşie de foc atârnând, şi îl urmărea. Câteodată îi simţea respiraţia şi ghearele pe gât sau pe cap. Începea să plângă şi se trezea. Acesta este visul tipic pe care îl avea, diferind foarte puţin de la o dată la alta. Trebuie să adaug că în perioada asta el era destul de slab dezvoltat fizic şi că în următorii trei ani s-a dezvoltat normal fără probleme. Dar visele lui cu diavolul nu au încetat în totalitate niciodată în acest timp, ci doar a înţeles ce însemnau în constelaţia lui psihică. A ştiut după aceea că agresivitatea sa era o compensare pentru atitudinea lui plină de frică, pe care a căpătat-o, se pare, când s-a simţit împins în fundal de altcineva, fratele lui, care prin tandreţea şi prin neajutorarea sa i-a luat locul din braţele mamei. Această mamă, ca multe altele, nu a reuşit să-i imprime lui Ernest impresia unei prime sarcini sociale, aceea de a deveni unul din doi, şi mai târziu unul din trei, aşa că el a perceput că a fost respins din viaţa ei. Şi a fost o greşeală şi mai mare faptul că ea i-a întărit ideea greşită şi copilarească prin atitudinea ei lipsită de răbdare către el. Aşadar l-a împins într-un întuneric în care lumina sociabilităţii, prieteniei şi iubirii nu mai pătrundea. Un copil care nu învăţa în prima relaţie cu părinţii, cu fraţii şi surorile sentimentul sociabilităţii şi cooperarii, nu poate şti mai târziu cum să dezvolte aceste calităţi importante într-un mod armonios în relaţie cu alţii. Ernest nu numai că a rămas în întunericul ostilităţii şi al agresivităţii, dar se şi ascundea în spatele lui, sentiment care îi întărea dezvoltarea personală greşită, în locul oricărui alt mod de viaţă pe care ar fi putut să îl înveţe până când, din întâmplare, a ajuns la clinică.

Ernest a rămas în centrul comunitar şi pacient în Clinica de Îndrumare a Copiilor, care a fost, nu pentru mult timp, singura din Vienna. Multe s-au dezvoltat în curând, de exemplu Clinica de Îndrumare a Copilului al lui Ida Leewy, care nu poate fi uitată, deoarece a devenit modelul multor altor clinici deschise în toată lumea. Când Ernest a împlinit cincisprezece ani, a depăşit cu uşurinţă stresul şi tensiunea adolescenţei. A devenit frizer. Aceasta a fost întâmplător dorinţa sa, dorinţa compensatoare a unui copil neglijat de a fi nu doar egal, ci şi superior. De fapt, a devenit un ajutor pentru mama sa, care s-a schimbat foarte mult datorită efortului nostru comun.

L-am văzut pentru ultima dată când avea douăzeci de ani. Era un tânăr arătos, ale cărui probleme din trecut puteau fi recunoscute doar de cei care ştiau despre ele. O privire nesigură, puţină stângăcie în  purtarea sa, asta a fost tot ceea ce până şi eu care îl cunoşteam bine, am putut să observ. Dar este posibil ca această stângăcie şi nesigurantaţă să fi fost îndreptate către mine, tocmai pentru că ştiam bine problemele lui. Am auzit mai târziu că a progresat foarte bine în continuare în abordarea sa privind viaţa şi pe ceilalţi oameni.

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: