Pornind de la o discuţie pe care Erik Erikson a purtat-o cu nişte amerindieni

Autor: Dr. Cosmin-Răzvan Gogălniceanu

Vă mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site.

Rezumat

Cunoaşterea este un proces. Cunoştinţele sunt nişte produse gestionate, digerate, distilate în cadrul acestui proces. Omul foloseşte două tipuri de cunoaştere (împărțirea o fac în raport cu zona de unde vin informațiile), demersul său constând în cunoaşterea sinelui, a celorlalţi oameni, a lumii şi vieţii. Astfel, omul utilizează un proces de cunoaştere în care informaţiile vin către el din zona înţelepciunii populare şi a celei cărturăreşti, dar în acelaşi timp omul cunoaşte şi într-un mod pe care l-aş numi personal-angajat. Răspunsul pe care omul îl caută are legătură cu ceea ce în viziunea adleriană este cunoscut ca fiind silogismul: ce anume trebuie să fac eu pentru a avea un loc între oamenii între care trăiesc eu şi în viaţa aceasta!

Introducere

Citeam un fragment în care Erik H. Erikson vorbeşte foarte clar despre influenţele pe care le are asupra fiecaruia dintre noi sistemul cultural-social în care trăim, povestind discuția pe care a avut-o cu doi indieni. Am început să reflectez asupra cunoașterii, asupra oamenilor și a felului în care se transmit cunoștințele din generație în generație. În povestea lui Erik H. Erikson atenţia îmi este atrasă de două lucruri: pe de o parte, cele două înţelepciuni populare ce apar în povestea lui, formule generalizatoare, modalităţi de transmitere a cunoştinţelor între generaţii; pe de altă parte, atenţia îmi este atrasă de sentimentele (deplângere şi mândrie) cu care cei doi bătrâni îşi privesc propria cunoaştere în raport cu o altă cultură. Deplângerea le permite să se poziţioneze superior faţă de o cultură a „albilor”, iar mândria le permite să se simtă bine cu ei înşişi. În cadrul acestui material doresc să pătrund în zona primei observații.

Importanța pe care oamenii o dau sistemului valorilor, al credinţelor, al obiceiurilor reiese din materialul lui Erik H. Erikson (Child and Society – ediția a II-a, 1963, editura W.W. Norton&Company) care aminteşte în cartea sa de o discuţie purtată cu niște batrâni indieni: «Am cunoscut nişte bătrâni indieni care cu mare amărăciune deplângeau felul în care odată noi (n.n, albii, caucazienii) ne lăsam copiii să plângă existând în popor credinţa că „aşa vor avea plămânii puternici”. Nu este nici o îndoială, spuneau indienii, că omul-alb după o astfel de primire în lume, ajunge să fie atât de preocupat de ideea ajungerii în rai. În schimb aceeaşi indieni au fost foarte mândri vorbind despre felul în care copiii lor, hrăniţi la sân până în al doilea an de viaţă, se înroşesc de furie atunci când sunt pocniţi în cap pentru că „muşcă” sfârcul mamei; credinţa indienilor era că în acest fel „copiii vor deveni nişte vânători pricepuţi”.»

Cunoașterea – gândirea verticală – gândirea nonlinară – nevoile ființiale

Fie că este vorba despre cunoștințe transmise prin înţelepciuni populare, fie că este vorba despre chestiuni care au fost distilate de mari cărturari (aici mă pot referi la Mircea Elliade şi la dezvoltarea teoriei sacrului sau la Carl Gustav Jung şi teoria sa privind arhetipurile şi inconştientul colectiv, sau la sistemul religiei, oricare va fi fiind tipul ei, sau la teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud, etc.), aş dori să observ faptul că aici găsesc o modalitate nomotetică (generalizatoare) de gestionare a cunoaşterii şi a transmiterii cunoştinţelor. Această modalitate nomotetică mă duce cu gândul la conceptul de gândire verticală şi la înţelegerea şi explicarea pe care i le dă Edward de Bono (Gândirea laterală – ediția a II-a, 2010, editura Curtea Veche Publishing). Gândirea verticală este strâns legată de ideea de sistem de învătământ. Beneficiile apariției unui sistem de învățământ de masă sunt incontestabile din perspectiva răspândirii cunoștințelor și a creșterii gradului de expunere a fiecărui individ la informații cât mai unitare și mai lipsite de echivoc din perspectiva științifică. Scopul apariției acestui tip de transmitere organizată (printr-un sistem de învățământ de masă) a informațiilor cred ca are de-a face și cu necesitățile evoluției ca specie. Nu voi merge, însă, aici mai departe cu această chestiune, ea făcând în sine obiectul unui alt studiu.

Edward de Bono consideră gândirea verticală ca fiind complementară cu o gândire laterală, aceasta fiind un proces creativ, individualizat. Un concept similar cu cel al gândirii laterale regăsim în gândirea nonliniară – concept dezvoltat de către Gerald J. Mozdzierz, Paul R. Peluso and Joseph Lisiecki și abordat in-extenso în cadrul Principles of Counseling and Psychotherapy: Learning the Essential Domains and Nonlinear Thinking of Master Practitioners (2009). Aici eu consider că procesul intră în contact cu schema de apercepție (voi reveni mai încolo asupra acestui concept) a individului și presupune un efort de gândire și o abordare diferită din perspectiva procesului efectiv de cunoaștere. Ca să exprim plastic ideea aceasta, lucrurile ar sta astfel: într-o perioadă timpurie a vieții (mica copilărie) omul are acces la familie și la relația cu membrii familiei, are practic posibilitatea de a aborda atât creativ, nonliniar, cât și vertical cunoașterea oamenilor, a lumii și a vieții. Intră apoi într-un sistem de învătământ de lungă durată (sistemul cunoscut de mine arată cam așa: grădinită-3 ani, ciclul primar-4 ani, ciclu gimnazial-4 ani, liceu-4 ani, facultate-6 ani, etc.). Ultim-imaginativ acest drum conduce către un anumit fel de specializare, un drum al perfecționării. Este un proces de aprofundare. Ca și cum omul ar săpa un șant, din ce în ce mai adânc. Șanțul și pereții lui conferă siguranța fizică și psihică a drumului unic, previzibil și a lipsei răscrucilor sau cumpenelor – siguranță similară „ochelarilor” pe care-i puneau la cal căruțașii urbani, scopul fiind evitarea sperieturii în trafic a calului. Viața înseamnă trafic, însă, și omul are nevoie de curaj și de creativitate – gândirea laterală-nonliniară a lui de Bono- Mozdzierz – pentru a face față traficului și pentru a descurca în situațiile cu care se confruntă. Viața presupune ca din-când-în-când omul să trăiască în afara șanțului său. Deciziile pe care le va lua, vor fi în acord cu propria-i schemă de apercepție. Unii vor folosi „ochelarii de cal”, alții, vor săpa mai adânc, izolându-se, unii vor fi năuciți și vor primi ajutorul altor oameni, alții se vor sui direct pe capra căruței și îi vor da bice cât văd cu ochii, și așa mai departe.

Pe măsură ce aprofundează cunoștințele în cadrul sistemului de învătământ, omul abordează și întrebările ale căror răspunsuri stau la baza silogismului adlerian (vezi mai jos). În cadrul acestui parcurs existențial, omul caută și să-și împlinească nevoile ființiale – Alfred Adler vorbește despre: nevoia de a aparține, nevoia de îmbunătățire, nevoia de semnificație, nevoia de încurajare. Betty Lou Bettner și Amy Lew, dintr-o perspectivă mai modernă, renumesc nevoile ființiale folosindu-se de o reformulare mnemotehnică – cei 4 C: conectare, capabilitate, contare, curaj (De ce are nevoie un copil pentru a reuși – ediția I-a, 2010, editura Ileana).

Cunoașterea – schema de apercepție

Alfred Adler propune o teorie a înţelegerii idiografice a vieţii, adică de abordare a cunoaşterii omului, caz-cu-caz. Alfred Adler a fost un mare practician, mai degrabă decât un mare teoretician. Acest lucru a permis o mare libertate multora dintre cei care au gândit mai departe şi au găsit ceva de spus sau de clarificat în lumea psihoterapiei post-Adler. Abordarea idiografică a lui Alfred Adler a adus lumii psihoterapiei şi conceptul de schemă de apercepţie. Cu înţelegerea acestei scheme se frământă fiecare psihoterapeut în întâlnirea fiecăruia dintre pacienţii săi, indiferent dacă acest concept este numit de unii schemă cognitivă, convingeri sau credințe personale sau logică privată (termen folosit de psihoterapeuţi adlerieni contemporani).

Cunoașterea-silogismul adlerian

Cunoaşterea este un proces. Cunoştinţele sunt nişte produse ale acestui proces. Omul foloseşte două tipuri de cunoaştere (împărțirea o fac în raport cu zona de unde vin informațiile), demersul său constând în cunoaşterea sinelui, a celorlalţi oameni, a lumii şi vieţii. Astfel, omul utilizează un proces de cunoaştere în care informaţiile vin către el din zona înţelepciunii populare şi a celei cărturăreşti, dar în acelaşi timp omul cunoaşte şi într-un mod pe care l-aş numi personal-angajat. Răspunsul pe care omul îl caută are legătură cu ceea ce în viziunea adleriană este cunoscut ca fiind silogismul: ce anume trebuie să fac eu pentru a avea un loc între oamenii între care trăiesc eu şi în viaţa aceasta! Fiecare dintre noi ne raportăm într-un mod neconştient la acest răspuns, iar părerea mea este că acest aspect capătă consistenţă şi importanţă în viaţa unui om atunci când clarificarea ajunge în conştiinţa omului. Acest lucru se petrece atunci când omul reuseşte să gestioneze conştient cele două modalităţi de cunoaştere despre care vorbeam mai sus. Scopul omului fiind să intre în posesia frâielor propriei existenţe. În fapt acest lucru putând fi privit şi ca fiind o înţelegere asupra vieţii. Cunoaşterea personal-angajată ajunge să capăte un caracter de implicare voluntară în procesul de înţelegere şi de asumare a vieţii, omul apropiindu-se pas cu pas de răspunsul la întrebările lămuritoare ale silogismului. Aceste întrebări sunt: cine sunt eu?, cum este lumea/viaţa?, ce trebuie să fac eu pentru a avea un loc în lumea/viaţa asta?

Cunoașterea-educația-angajamentul

Alfred Adler consideră scopul ultim distilat al ființei umane a fi: străduinţa sau năzuinţa către perfecţiune. Fiecare om dând o lectură personalizată ideii de perfecţiune (un om îşi doreşte să fie perfect cunoscător a toate, un altul îşi doreşte să facă totul perfect, iar altul îşi doreşte să îi facă pe ceilalţi să facă lucrurile cum trebuie, etc), îşi individualizează cunoaşterea datorită schemei de apercepţie despre care vorbea Adler, schemă care este unică şi este într-un mod consistent proprietatea fiecărui om în parte. Aici eu găsesc originea a ceea ce numesc procesul cunoaşterii personal-angajate.

Educarea întru viaţa de adult nu este simplă. Oamenii au o copilărie lungă. Viteza cu care omul obţine și absoarbe informaţii despre lume şi viaţă diferă de la un individ la altul, însă în principiu această informare ar putea avea loc foarte rapid. În schimb ceea ce ia timp, însă, are legătură cu resursele (genetice) pe care omul le are pentru a prelucra informaţiile, cu educaţia pe care o primeşte, cu anturajul în care trăiește. Alfred Adler în anii ’20 vorbește despre un al patrulea aspect extrem de important  în dezvoltarea fiinţei umane şi anume creativitatea individuală cu care omul răspunde la rândul său lumii. Creativitatea despre care vorbește Adler are la bază gândirea laterală și logica privată a individului – cu ele omul abordează cunoașterea personal-angajată.

Construirea si dezvoltarea forului interior al fiecăruia dintre noi este un proces lent. În cursul dezvoltării noastre, ne bazăm foarte mult pe cunoştinţele oamenilor (membri ai familiei de bază, membri ai familiei extinse, etc.) cu care creştem, luăm contact cu modalităţile în care ei gestionează propriul proces de cunoaştere de sine şi a lumii, precum şi cu felul în care decid să le împărtăşească cu noi. Convingerile părinţilor şi stilurile lor de viaţă sunt uneori impuse copiilor; alteori părinții consideră că lucrurile trebuie lăsate să urmeze un curs de la sine, neglijând chestiunea urmăririi și educării propriilor copii (își pun toată speranța în procesul de „încercare-eroare”, în școală și lume). Noi nu susţinem nici una dintre aceste modalităţi. Copilul pentru a-şi găsi un loc în familie (şi mai târziu în societate), trebuie ajutat (mă gândesc mai degrabă la faptul că ar fi mai bine să spun asistat, susținut) să îşi formeze propriile convingeri şi să privească lumea prin prisma propriilor ţeluri.

Pentru a nu păşi în întuneric pe acest drum către formarea copiilor noştri, noi, părinţi şi educatori (aici ne referim în mod generic la toţi cei care sunt implicaţi în creşterea şi educarea copiilor), trebuie să ştim unde dorim să ajungem. Unde vrem să ajungă copiii noştri? Care este înţelesul de dincolo de ideile stereotipe şi care pot intra mai degrabă în categoria „viselor” gen: să aibă bani, să o ducă bine, să reuşescă în viaţă, să fie fericit, să o ducă mai bine ca mine, etc. ?

Pentru a clarifica situaţia, revenim asupra faptului că în ceea ce ne propunem să facem cu copiii noştri sau pentru copiii noştri, ar fi benefic să ne folosim de ceea ce spune „gura lumii”, de ceea ce am învățat la „școala vieții”, dar să ne luăm răgazul de a-i trata individualizat și cu atenție, idiografic cum zice Alfred Adler, adică fără a trage concluzii la nivel individual folosindu-ne doar de cunoștințe generale. De ce? Destul de clar: copilul nostru nu va trăi nici viaţa noastră şi nu va întâlni nici experienţele noastre. Cel mult vor exista similitudini în privinţa anumitor contexte de viaţă. Suntem de acord cu faptul că „istoria se repetă”, dar convingerile şi alegerile vor fi întotdeauna ale celui care trăieşte istoria. Iar copilul trebuie să fie pregătit să facă față propriei istorii.