COPILĂRIA DEMOCRAȚIEI

Autor: Răzvan Gogălniceanu

Vă mulțumim anticipat pentru citarea sursei și a autorilor de fiecare dată cînd veți găsi cu cale să utilizați fragmente din acest material ori din altele publicate pe acest site.

Impresia mea este că trăim într-o copilărie a democrației. Importanța pe care o acordăm acestui aspect al existenței noastre comunitare este diferită de la un cetațean la altul, lucru indiscutabil. Mintea umană și schema de apercepție creează această disponibilitate către unicitate.

În cursul timpului am cunoscut mulți copii mici, de vârstă preșcolară. Pe unii dintre ei i-am cunoscut încă de la vârsta de 2 ani și jumătate, rareori chiar mai înainte. Comunitatea grupei de grădiniță se formează încet-încet, copiii aderând într-un mod natural la viața de grup – viață care, mă gândesc, ajunge să imite destul de bine viața adulților. La început copiii trec printr-o etapă de sine în care se joacă singuri, dar caută să observe cât mai bine lumea semenilor lor. Încurajați, fiecare dintre ei va petrece o parte din timp într-o alăturare aparentă la grup. Aici vor căuta pentru început să își satisfacă nevoile ființiale (nevoia de apartenență, de capabilitate, de semnificație și pe cea de încurajare). Acest proces pare pentru început un proces de unu-la-unu, educatorul fiind un fel de partener. Deși copilul trăiește într-o comunitate, atenția copilului se îndreaptă către educator, acesta fiind cel mai capabil partener cu care copilul își poate împlini nevoile ființiale la care am făcut referire. Ceilalți copii contează mai puțin! Năzuința pare a fi îndreptată spre o viață împlinită și cât mai independentă de grup! Independența de relații pare a fi cea care hrănește pentru moment senzația de siguranță fizică și psihică – fac ce vreau, cum vreau, când vreau, cu cine vreau!

Ceea ce mă face curios și interesat în observare, este această necesitate a ființei umane de a trăi siguranța fizică și psihică, necesitate ce pare a se păstra pe durata întregii vieți. Aici aș dori să revin la ceea ce am spus mai sus, și anume la faptul că pentru mulți dintre noi infantilescul – fac ce vreau, cum vreau, când vreau, cu cine vreau – se regăsește ca soluție de obținere a siguranței ființiale și la vârste adulte, când este mai mult decât vizibil faptul că nu mai suntem copii de grădiniță. Fiecare dintre noi, însă, umblă în felul propriu după soluționarea siguranței ființiale. Alfred Adler vorbea despre procesul în care ființa umană caută să meargă în viață respectând o regulă simplă: trecerea dinspre un minus (-) resimțit către un plus (+) resimțit.

Cum va fi „umbletul” nostru? Va fi în acord cu schema de apercepție individualizată.

Când se conturează această schemă de apercepție? Se pare că în primii patru până la șapte ani de viață.

Cele de mai sus ne pot furniza o idee despre cele ce am avea de făcut, lucrurile pornind aparent de la educația copiilor încă din grădiniță. Unii dintre cititorii acestui eseu ar putea să spună: „Da! Să ne îngrijim de educația lor încă de la început!”  Acest aspect fură ochii uneori. Adultul-cititor ar putea spune: „Aha! Deci, educatorii trebuie să-și facă treaba altfel și mai bine! Eu nu am nicio treabă!” Ei bine, nimic mai fals și fariseic! Neproductiv social și infantilesc! Cu toții avem o responsabilitate în creșterea și educarea urmașilor noștri. Dar pentru a înțelege asta trebuie ca noi înșine să ne fi maturizat mai întâi! Educația copilului este în fapt o educație pentru viață și nu o educație de sistem! Copilul își trăiește viața încă de la prima respirație-strigătură la ieșirea din burta mamei, și tot de atunci el începe să cunoască viața!

Nu voi insista aici asupra celor de mai sus. Mă întorc către ideea de la începutul acestor rânduri – „copilăria” democrației. Gândul meu este că avem de-a face cu o „infantilitate” a participanților – maturitatea în acest caz fiind stadiul în care omul înțelege rostul vieții sale prin prisma participării la un bine comun. Am regăsit participanți „infantili” în multe dintre comunitățile statelor cu istorie democratică. Dar numărul lor în cadrul structurilor decidente și responsabile ale societății acestor state pare a fi nesemnificativ. Democrațiile mature se bazează pe membri maturi – oameni care știu să privească în perspectivă, adică dincolo de propriile vieți, năzuind către un plus ființial resimțit, dar într-un acord cu nevoile semenilor. Acordul acesta nu vine, însă, de la vreo entitate oarecare (vezi horațianul îndemn pentru poeți: deus ex machina – sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Deus_ex_machina#Linguistic_considerations), ci este un rezultat al procesului maturizării. Despre acest acord vorbește profesorul Steven Pinker atunci când în The Better Angels of Our Nature (2011) aduce în discuție pe Thomas Hobbes și Leviathanul său. Maturizarea este un proces firesc, natural; codul de legi este necesar și respectarea lui reduce pierderile. Privind lucrurile astfel, eu gândesc la faptul că omul matur este cel care a trecut dincolo de egoismul-naiv și a internalizat faptul că omul este o ființă socială care trăiește în comunitate. Urmărirea unui scop personal, de obținere a unei satisfacții imediate (aici îmi vine din nou în minte profesorul Pinker și felul în care analizează codul onoarei), se va distila matur. Sprijinindu-se pe reguli-legi și pe consecvența în aplicarea consecințelor, scopul ficțional (cum îl numește Alfred Adler) va ajunge aparent alchimic să fie transformat în urmărirea unui bine comun. Plusul resimțit de fiecare dintre membrii comunităților cu democrații mature pare a proveni tocmai din seva de siguranță fizică și psihică pe care o extrage fiecare. Această siguranță înseamnă previzibilitate, iar aceasta din urmă ne dă răgazul să ne dezvoltăm – fie că vorbim de individ, fie că ne gândim la o comunitate. Participarea la viața comunitară prin cooperare si colaborare cu ceilalți presupune un efort din parte-ne. Satisfacția fiecăruia va fi mai redusă, dar pe o durată lungă, hrănind siguranța necesară curajului de a înainta în viață – aici mă gândesc la teoria jocului. Profesorul Pinker atrage atenția asupra satisfacției pe care mulți ani individul a obținut-o prin raportarea și respectarea unui cod al onoarei. Acest tip de satisfacție era unul productiv pentru câstigătorul unui duel, însă neproductiv comunitar. Câștigătorul ia potul – ca la poker! Celălalt este mort! Unul câștigă totul, celălalt pierde totul! Impresionant, dar inutil! Cavaleresc, dar infantil!

Cooperarea necesită un efort de a lucra împreună, de a accepta câștigul în lumina unuia de ambele părți. Câștigul acesta nu este fulminant și imediat! Cooperarea pe baze corecte și legale înseamnă maturitate, înseamnă ieșirea din dilemă prin recunoașterea impasului, acceptarea și gestionarea lui în comun. Aceste aspecte presupun efort, implicare, respect reciproc, munca pentru obținerea și folosirea unor competențe valide și recunoscute. Impasul comunității românești are legătură cu ideile: „merge și-așa”, „o mână spală pe alta”, „capul plecat sabia nu-l taie”. Sper ca numărul oamenilor maturi implicați in destinul comunitar al societății românești să atingă cât mai repede pragul-limită. Până la acel moment ar fi bine să ne îngrijm fiecare de ceea ce profesorul Irvin Yalom (în Privind soarele în față, 2011, ed. Vellant) povestea că ne-a îndemnat Arthur Schopenhauer: să avem grijă să cunoaștem mai departe și să ne ținem sănătoși!