OBSTACOLE ÎN DEZVOLTAREA PRACTICILOR INCLUZIVE ÎN ȘCOLI

Autor: Corina Gogălniceanu – din seria incercarilor masterale

MOTTO:  „Principiul fundamental al şcolii incluzive este că toţi copiii trebuie să înveţe împreună, oricând acest lucru este posibil, indiferent de dificultăţile pe care aceştia le pot avea sau de diferenţele care pot exista între ei.” (Declaraţia de la Salamanca (1994)

În 2008 Alan E. Kazdin (președinte APA (American Psycological Association) – profesor al catedrei de psihiatrie și psihologie John Musser – Yale University) – aprecia faptul că sistemul de cercetare în psihoterapie șchioapătă. Deși încă din anii 50 se fac cercetări serioase în domeniu științelor cognitive și al neuroștiințelor, au putut fi dezvoltate doar două orientări de lucru: (1) orientarea către tehnici / „rețete” de lucru – dezvoltându-se un număr tot mai mare de ghiduri sau manuale de tehnici; (2) orientarea către găsirea unei terapii unice, care să fie predată tuturor profesioniștilor și care să se adreseze celei mai extinse varietăți de situații din domeniul sănătății mintale. Profesorul Kazdin atrage atenția asupra faptului că cele mai multe cercetări din domeniu sunt într-o discordanță cu ceea ce se petrece în practica privată și cu nevoile din practică.

Se disting, astfel, 3 niveluri de lucru. Primele două sunt similare celor de mai sus: nivelul tehnic și nivelul teoretic. Cel de-al treilea este nivelul factorilor comuni. Acesta din urmă considerăm ca fiind important de descris și din perspectiva educației și a procesului de incluziune către care se îndreaptă resurse importante la nivel mondial astăzi.

Încercarea noastră din rândurile de față are ca scop abordarea dintr-o altă perspectivă a integrării și incluziunii și cu posibilitatea de a duce acest demers asociativ chiar mai departe în cursul unor cercetări viitoare. Curajul nostru de a aborda înțelegerea proceselor de integrare și incluziune din zona educației, se bazează pe încercarea de a folosi un soi de abordare laterală, non-liniară de gândire a situațiilor actuale din cadrul sistemului, cu speranța ca noi înșine să ne clarificăm mai bine ideile și să ne adâncim înțelegerea situației și a posibilităților de a evolua în zona de interfață care se crează între domeniul educației, științelor cognitive și filosofiei.

Observațiile din anii 2011 ale lui Mozdzierz, Peluso și Lisiecki aduc în discuție chestiunea factorilor comuni (empatie, atenție, căldură sufletească, înțelegere, dorința de a fi acolo, procesul de căutare împreună a unei rezolvări) . Acești factori comuni sunt cei care furnizează terenul fertil al stabilirii legăturii lucrative din terapie. Numitorul comun al oricărei terapii este relația terapeutică care se înfiripă între terapeut și client/pacient. Această relație terapeutică se transformă ulterior sub atenta cultivare a terapeutului, într-o alianța terapeutică. Alianța terapeutică ia ființă și începe să-și facă simțită prezența odată ce cei doi oameni implicați devin parteneri de lucru în adevăratul sens, lucru pe care îl putem descrie folosindu-ne de metafora colocvială „pun împreună osul la treabă”.

Procesul acesta este valabil și în cadrul terapiilor de grup (vezi Irvin Yalom – Psihoterapia de grup, editura TREI), iar noi considerăm că ceea ce se petrece în cadrul sistemului de  educație poate fi privit dintr-o perspectivă similară. Astfel, considerăm că putem privi diferența dintre integrare și incluziune ca fiind astfel: integrarea presupune acceptarea și toleranța (aici găsim o similaritate cu conceptul de relație medic-pacient, în sensul modern al medicului ca furnizor de servicii, neimplicat în termenul social în relația cu pacientul, dar specialist în domeniul medical prin intermediul căruia răspunde de sănătatea pacienților care îi vin în cabinet), pe când incluziunea presupune aducerea „marginalilor” în interiorul societății, cultivarea sentimentelor de acceptare și toleranță și furnizarea accesului la cunoaștere pe baza unor condiții care să acopere nevoile diferite pe care aceștia le au, precum și dezvoltarea sentimentului de apartenență prin intermediul acordării respectului mutual și a reciprocității de comunicare.

Cu alte cuvinte procesul de integrare poate fi privit ca fiind unilateral, este ceva ce noi facem efortul să acordăm celuilalt și de pe urma căruia este posibil să resimțim un plus de valoare în ceea ce ne privește și o satisfacție personală de superioaritate față de cel căruia îi acordăm acceptarea și toleranța noastra, pe când procesul de incluziune reprezintă pasul mai departe, reprezintă angajarea bilaterală într-un proces de pe urma căruia ambele părți vor trăi împreună sentimentul de angajare laolaltă și prin urmare sentimentul de apartenență. Acesta este în fapt momentul în care ar trebui să resimțim beneficitatea apartenenței la specia umană ca ființe cu drepturi egale, unice, diferite, dar cu aceleași patru nevoie existențiale despre care Alfred Adler considera că sunt reprezentative pentru ființa umană: nevoia de apartenență, nevoia de semnificație/de semnificare, nevoia de îmbunătățire și nevoia de încurajare. Betty Lou Bettner și Amy Lew au pus la punct o formulă mnemotehnică prin care nevoile despre care făcea vorbire Alfred Adler să poată fi mai simplu accesate conceptual, ele numind cei 4C: conectare, capabilitate, contare și curaj.

Plus-valoarea acestora apare atunci când sistemul (de educație în acest caz) și oamenii care îl reprezintă ajung la ceea ce putem colocvial numi sentimentul de a le păsa de semenii lor. Reprezentanții sistemului (fie ei din zona educației, fie din zona medicală) conștientizează și pun la lucru exact „factorii comuni” despre care făceau vorbire Mozdzierz, Peluso și Lisiecki, adică: grija pentru semenul diferit, înțelegerea diferenței, acceptarea și respectul reciproc, căldură umană și cultivarea sentimentului de apartenență.

În concluzie am dori să spunem faptul că noi, ca profesioniști implicați în procesul de educare, constituim cel mai probabil o resură capitală, dar în același timp și un obstacol ce trebuie depășit.