Millar, A. (2011) Communication, Social Reciprocity and Autism. P.Prina, K.John, A.Millar & C.Shelley (Eds) Adlerian Year Book. London: ASIIP pp 40-57 (trad. & adapt.: Dr. Răzvan Gogălniceanu – mentionam ca materialul ne parvine prin bunăvoința dnei Anthea Millar)
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Un exemplu foarte expresiv al acestor legături creative este remarcabilul film al Amandei Baggs (2007), activistă pentru drepturile autismului, intitulat „In My Language”. Femeie autistă ce nu folosește limbajul vorbit deoarece îi produce o supra-încărcare cognitivă, Amanda Baggs s-a filmat pe sine în interacțiune cu lumea, și a dat o „traducere” (în orig. „A Translation”) personală a ceea ce se petrece, folosindu-se de scrisul la computer și de vocea sintetizată electronic. Mai jos dăm câteva extrase din „A Translation”, deși acest film important este cel mai bine să fie vizionat în forma sa completă, fiind ușor descărcabil de pe internet.
Amanda Baggs „IN MY LANGUAGE”
(In acest film sunt subtitratri in limba Engleza, dar şi vocea computerizată. Acest simbol: / indică fiecare nouă subtitrare)
„Prima parte a acestui videoclip / a fost in limbajul nativ.
Mulţi oameni au presupus / că vorbesc despre asta ca fiind limba mea, / asta înseamnă că fiecare parte din videoclip / trebuie să aiba un mesaj simbolic aparte ataşat lui / creat pentru ca mintea umană să îl interpreteze.
Dar limbajul meu nu se referă la crearea cuvintelor, nici măcar la simboluri vizuale / pe care oamenii să le interpreteze.
Este vorba despre a fi într-o conversaţie constantă / cu fiecare aspect al mediului meu, / reacţionând fizic la fiecare parte din mediul meu înconjurător.
În această parte a videoclipului / apa nu simbolizează nimic; / eu doar interacţionez cu apa / aşa cum apa interacţionează cu mine.
Departe de a fi fără scop, felul în care mă mişc este un răspuns continuu la ceea ce este în jurul meu.
In mod ironic, felul în care mă mişc / când răspund la tot ceea ce mă înconjoară / este descris ca fiind “eu în lumea mea”.
Pe când, dacă reacţionez cu un set mult mai limitat de răspunsuri, / şi dacă doar reacţionez cu o parte mult mai limitată a mediului care mă înconjoară / oamenii susţin că „mă deschid către o mai mare interacţiune cu lumea”.
Îmi judeca existenţa, constientizarea, fiinţa – şi asta din felul în care reacţionez faţă de o mică şi limitată parte din lumea asta.
Modul în care eu gândesc şi răspund lucrurilor, arată şi se simte atât de diferit faţă de conceptele standard, sau chiar exprimarea mea față de ele,/ încât unii oameni nu se gândesc la asta ca la o gândire, deşi este de-a dreptul un mod de a gândi.
Cu toate acestea, gândirea oamenilor ca mine / este luată în serios doar / dacă noi vă învăţăm limbajul,/ indiferent de cum gândeam sau interacţionam anterior învăţării lui. Dupa cum aţi auzit, pot sa cânt împreună cu tot ceea ce mă înconjoară.
Însă doar când tastez ceva în limba voastră / vă referiţi la mine ca şi cum aş comunica. Miros lucrurile / le ascult / le simt / le gust / mă uit la ele.
Nu este suficient să mă privesc şi să ascult / să gust, să miros şi să simt./ Trebuie să fac asta cu lucrurile potrivite, / precum uitatul la cărti / şi să o fac în felul în care trebuie / altfel oamenii se îndoiesc că sunt o fiinţă umană gânditoare.
Şi cum definiţia lor în privinţa gândirii / defineşte ființa atat de ridicol,/ se îndoiesc şi de faptul că aş fi o persoană adevarată.
Aş dori sincer să ştiu câţi oameni,/ daca m-ar întâlni pe stradă,/ ar crede că eu am scris asta.
Mi se pare foarte interesant / că eşecul deprinderii limbii voastre / este văzut ca un deficit,/ dar eşecul în a învăţa limba mea / este văzut ca foarte natural, / că oamenii ca mine sunt descrişi / ca misterioși și greu de înţeles./ Ei înşişi sunt confuzi,/ nu oamenii autişti şi alţi oameni cu dizabilitati cognitive care sunt implicit în aceeaşi situaţie.
Suntem văzuţi chiar ca necomunicativi / dacă nu vorbim limba standard. / Dar alţi oameni nu sunt consideraţi non-comunicativi,/ deşi sunt atat de neatenţi asupra limbajului nostru / ca şi cum el nici nu ar exista.
În final aş vrea să ştiţi / că prin acest film nu am avut intenţia / unui spectacol ciudat pentru nişte voaiorişti ocazionali,/ unde să puteţi vedea creaţiile bizare / ale unei minti autiste.
Aceasta se doreşte a fi ca o declaraţie / asupra existenţei şi valorii multor feluri diferite / de gândire şi interacțiune / într-o lume în care depinde de cât de aproape pari a fi de unul dintre acestea / ca să se spună daca esti o persoană reală / sau un adult / sau o persoană inteligentă.
Şi într-o lume în care acestea determină / daca ai drepturi sau nu,/ sunt oameni torturaţi,/ oameni care mor / pentru că ei sunt consideraţi non-persoane / deoarece felul lor de a gândi / este atât de neobişnuit încât sa nu fie considerat / gândire deloc.
Doar atunci când multele forme ale fiinţei / sunt recunoscute / vor fi posibile dreptatea şi drepturile umane.
Observând felul în care Amanda Baggs, prin intermediul tuturor simțurilor sale, intră în legătură cu lumea, ar putea fi util să ne reamintim faptul că pentru Adler interesul social include de asemenea o conectare ecologică a omului cu natura (cu plantele, cu animalele, cu pământul pe care calcă) și cu cosmosul ca întreg. Descoperind contribuția majoră a Amandei Baggs ca avocat al celor cu autism, precum și curajul cu care a creat podul între limbajele atât de diferite ale oamenilor cu autism și ale celor non-autiști, mi-a fost clară proba reciprocității sociale și a interesului social.
Facilitarea reciprocității la persoanele non-autiste
Amanda Baggs comentează eșecul oamenilor non-autiști de a „învăța limba mea”. Ce anume poate fi făcut pentru a susține oamenii non-autiști în însușirea acestei „limbi” și pentru accentuarea echității și a unei adevărate comunicări, deschisă în ambele sensuri, între oamenii autiști și cei non-autiști? Pentru a găsi răspunsul acestei întrebări, trebuie să revenim la discuția de mai devreme despre lecția învățată în cadrul dezvoltării comunicării precoce cu nou-născuții. În cadrul unor relații caracterizate de siguranță și încredere între nou-născut și persoana-care-l-îngrijește, aceasta din urmă este cea care urmărește și urmează nou-născutul în comunicarea dintre ei doi. Prin urmare, are sens să gândim că în interacțiunea cu oamenii autiști, trebuie să facem chiar mai mult în direcția acestei urmăriri reciproce. Gernsbacher spune astfel: „Noi suntem cei care trebuie să punem în scenă mai multă reciprocitate, trebuie să împărtășim chiar mai mult lumea acestui copil, trebuie să urmăm chiar mai asiduu conducerea lui, și trebuie să ne transformăm într-un fel de detectiv al căilor în care copilul își exprimă atenția pe care ne-o acordă, reciprocitatea emoțională și socială” (2006, pg.145).
Pe parcursul ultimilor treizeci și ceva de ani s-au adus dovezi clare că imitarea îmbunătățește răspunsul de socializare al copiilor. Studiile în care au fost implicați copii autiști, au arătat că atunci când persoane non-autiste imită autiștii, apare o îmbunătățire majoră a comunicării sociale din partea copilului autist (Dawson & Adams, 1984; Tiegerman & Primavera, 1984; Dawson & Galpert, 1990). În studiul făcut de Dawson și Galpert se arată că atunci când mamele își imitau copii autiști în comportamentul cu obiecte sau jucării, pe o durată de doar 20 de minute pe zi, copiii prelungeau timpul în care se uitau la ele (o îmbunătățire cu 84 % a schimbului de atenție), angajându-se apoi în comportamente mai creative și cu o componentă exploratorie, și arătând mai multă disponibilitate socială, fără legătură cu gradul de dezvoltare al copiilor.
Aldred, Green și Adams au condus în 2004 un important studiu clinic cu componentă aleatorie, identificând cu claritate valoarea tipului de pregătire în care părinții învață să-și urmeze copilul în ceea ce face. Studiul lor, întins pe o durată de 6 luni de zile, a implicat pregătirea părinților de copii autiști în vederea oferirii unor reacții cu o încărcătură emoțională mai accentuată ca urmare a acțiunilor copilului, acțiuni ale copilului interpretate ca încărcate cu înțelesuri și în legătură cu presupuse intenții și dorințe. Dezvoltarea răspunsurilor de tipul reciprocității sociale, au înlocuit răspunsurile adesea controloare și intruzive ale părinților, generând o îmbunătățire semnificativă în special în ceea ce privește interacționarea socială a copilului, precum și o îmbunătățire deosebită a receptării și exprimării la nivelul limbajului.
Aceste studii au furnizat o abordare interesantă care a fost utilizată în anumite programe intervenționale precoce cu copii autiști, una fiind cea explorată de către Mahoney și Perales (2003). În acest caz, părinților li s-au predat anumite activități precum cea de urmărire și urmare a copilului, de implicare alături de copil în comportamentul acestuia ca și cum ar fi o dovadă a interesului și de potrivire cu ritmul lui. Rezultatele au fost și de această dată foarte încurajatoare, cu îmbunătățiri semnificative și de lungă durată a cooperării copilului, a atenției și sentimentelor schimbate în cursul interacțiunii, părinții devenind mai puțin controlori și directivi.
Pătrunderea în lumea persoanei autiste necesită desigur multă muncă și mult efort, lucruri care reies din studiile mai-sus menționate. Totuși, nu există nici un dubiu că există un impact pozitiv asupra ambilor participanți, persoana autistă și persoana non-autistă, fiecare ajungând la punctul de întâlnire unde au experimentat respect reciproc și au fost alături într-un proces de explorare a lumii celuilalt.
alfredadler 
Discuție
Niciun comentariu până acum.