(Partea III) COMUNICAREA, RECIPROCITATEA SOCIALĂ ȘI AUTISMUL

Millar, A. (2011) Communication, Social Reciprocity and Autism.  P.Prina, K.John, A.Millar & C.Shelley (Eds) Adlerian Year Book. London: ASIIP pp 40-57 (trad. & adapt.: Dr. Răzvan Gogălniceanu – mentionam ca materialul ne parvine prin bunăvoința dnei Anthea Millar)

Autismul și reciprocitatea socială

Dacă reciprocitatea socială este atât de crucială comunicării eficiente, atunci ar părea la o primă vedere că asta este exact ceea ce lipsește în cea mai mare parte din comunicarea cu cei din spectrul autist. Așa cum am menționat mai sus, reciprocitatea socială și emoțională limitată, comportamentul atipic în răspunsurile exprimând împărtășirea atenției, precum și interesul pe arii înguste și/sau acțiunile repetitive de la o vârstă precoce, sunt pentru autism criterii diagnostice cheie (WHO, 2007; APA, 1994).

În cursul anilor 70, în Marea Britanie, autismul era considerat o afecțiune rară, cu o rată de diagnosticare de numai 4 copii la 10000, pentru ceea ce a fost numit „autism clasic” cum erau atunci considerate însingurarea autistă din copilăria timpurie și insistența în elaborarea unor rutine repetitive (Kanner, 1943). Pe de altă parte, în ultimii 20 de ani, în privința spectrului autistic, concentrarea s-a făcut asupra celor cu inteligență normală și peste medie, fie cu întârziere în vorbire, identificați ca „autiști înalt funcționali”, fie diagnosticați ca având „Asperger”. În privința celor din urmă, indivizii dezvoltă vorbirea la timp, dar dificultățile lor în socializare și obsesiile pot genera dificultăți majore de socializare cum ar fi găsirea unui loc în grup și/sau transformare în calul de bătaie al hărțuielilor (Gillberg, 2002).

Dacă punem laolaltă autismul clasic, autismul înalt funcțional și sindromul Asperger, atunci vom discuta despre „spectrul autist”. Într-un studiu recent (Baron-Cohen, Scott&Allison, 2009) rata de diagnostic în privința spectrului autist a fost de 1 la 157. Este o clară diferențiere între bărbați și femei: de-a lungul spectrului autist se pare că raportul este de 8 bărbați la 1 femeie, cu toate că numărul femeilor diagnosticabile tulburări de spectru autist poate fi mai mare decât atât (Gillberg, 2002).

În cadrul psihologiei adleriene, folosirea etichetelor diagnostice este constructiv confruntată cu punerea accentului mai apăsat pe scopul social al comportamentului uman, pe creativitatea unică a ființei umane în privința a ceea ce face fiecare dintre noi cu zestrea ereditară și cu factorii de mediului în care ne ducem viața. Numărul tot mai mare de copii diagnosticați cu ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) este un prim exemplu pe care adlerieni precum Rassmusen (2010) îl pun sub semnul suspiciunii de supradiagnosticare. În mod surprinzător, într-o vreme când diagnosticul de autism pare o etichetă folosită din ce în ce mai des, în cercetările mele asupra jurnalelor adleriene găsesc foarte puține lucruri scrise despre autism, în afara celor aparținând lui Huber și Zivalich (2004) menționate mai devreme. În urma unor întâlniri cu tentă neoficială, câțiva dintre psihoterapeuții adlerieni experimentați și-au exprimat propriile frământări în privința unei supra-folosiri a etichetei diagnostice de autism, ei folosindu-se în loc de asta de ideea nevoii de concentrare pe o mai intensă folosire a programelor de educație parentală adleriană. Deoarece am beneficiat enorm de pe urma folosirii unor materiale precum Children the Challenge (Dreikurs & Soltz, 1964) cu ambii mei copii (unul diagnosticat cu o tulburare din spectrul autist), eu pot cu siguranță să susțin valoarea acestei metode aplicabile peste tot, metodă ce conduce părintele spre o abordare democratică fermă și în același timp conciliantă a educației copilului.

Chiar și așa, există o necesitate crescută ca oamenii non-autiști, profesioniști sau părinți, să facă pasul cel mare în înțelegerea lumii persoanei autiste, și în asumarea de către ei a demonstrării reciprocității sociale și a interesului social. Există evidențe clare în acest moment că tulburările din spectrul autist au componentă genetică și de dezvoltare neurologică (Baron-Cohen, 2009). Modificările încep devreme, probabil pre-natal, și afectează dezvoltarea și funcționarea creierului. Una dintre problemele obișnuite este supra-încărcarea neuronală – lucru ce poate apărea sub multe forme, senzorial, perceptual, și cogitiv (Grandin, 2008; Baggs, 2010). Multiplele feluri neobișnuite în care oamenii cu tulburări din spectrul autist răspund adaptativ acestor supra-încărcări, sunt probabil la baza neînțelegerii lor de către persone non-autiste.

O incursiune impresionantă în interiorul experienței supra-încărcării senzoriale este în documentarul care o are ca personaj principal pe Carly Fleischmann, o tânără femeie cu autism și care nu vorbește, și care în primii ei 11 ani de viață a fost considerată ca având accentuate dificultăți de învățare, concluzie la care se ajunsese din cauza comportamentului ei foarte problematic și a aparentei lipse de sens a comunicărilor sale. Deși tot nu vorbește, Carly descrie într-un mod elocvent, prin mijlocirea unei tastaturi de calculator, experiența sa în ceea ce privește supra-încărcarea cu imagini, sunete, gusturi și mirosuri. Întrebată de ce copiii autiști își acoperă urechile, de ce își bâțâie mâinile, mormăie și se leagănă, ea a răspuns:

„Este pentru noi un mod de a scăpa de încărcătura senzorială care ne inundă dintr-odată: creăm o acțiune spre exterior care să blocheze ceea ce ne presează dinspre exterior. Creierele nostre au altfel de legături – noi preluăm în același timp mai multe sunete și conversații… Eu preiau peste o mie de imagini ale feței unei persoane la care mă uit. De aceea îmi este foarte greu să mă uit la oameni” (Carly Fleischmann, 2010).

Citirea explicației furnizate de Carly Fleschmann asupra problemelor de atenție vizuală, prin prisma interpretărilor foarte diferite ale lui Alfred Adler în privința contactului vizual și a legăturii cu interesul social, oferă viziune interesantă deși îngustă dintr-o anumită perspectivă, putând fi ecoul interpretărilor multora dintre persoanele non-autiste:

„Dacă un copil sau un adult nu sunt interesați de lumea care-i înconjoară, putem cu ușurință să înțelegem că perspectiva sa ne face o impresie foarte diferită față de ceea ce noi așteptăm de la «normal». Oamenii cu tulburări serioase care și-au pierdut interesul față de mediul înconjurător, vor avea o privire pierdută, sau își vor întoarce privirea. «Anormalul» are de-a face cu o  persoană care nu-i privește în ochi pe ceilalți, și putem concluziona că nu este suficient de interesată de ceilalți” (Adler, 1931/2004, pg.171).

Adler a fost în multe privințe un înainte-văzător și un om remarcabil din perspectiva viziunii sale holistice asupra persoanei umane și a mișcării acesteia prin viață. Dar din perspectiva chestiunilor autismului, e de înțeles că el a fost un om al vremurilor sale. Se poate spune că și după 80 de ani, mulți profesioniști sunt încă acolo unde Adler era în 1931.

Gernsbacher (2006) oferă exemplul unei cercetări unde se poate spune că există o astfel de neînțelegere din partea unor profesioniști, în legătură cu supra-încărcarea auditivă. Analiza și studiul detaliat al lui Tang, Kennedy, Koppekin și Caruso (2002), ajung să înțeleagă originea „gesturilor stereotipice de acoperire a urechilor, raportate de către profesori, ca neservind niciunei funcții identificabile” (pg.95). Concluzia lor menționează doar că acoperirea urechilor apărea numai când erau și țipete în jur. Deci ar fi însemnat că departe de a nu avea nicio funcție, acoperirea urechilor era un mijloc adaptativ crucial prin care copilul gestiona o supra-încărcare auditivă severă. Așa cum descrie Gernsbacher (2006), ar putea părea ciudat că au fost necesare studii și analize de lungă durată pentru a se ajunge la această concluzie, lăsându-se laoparte exersarea unor abilități de sensibilitate empatică și a reciprocității sociale către acel copil.

Desigur că la fel ca și mulți dintre copiii „neuro-tipici”, copiii și adolescenții autiști manifestă comportamental scopuri nepotrivite (Dreikurs & Soltz, 1964), ei având aceleași nevoi fundamental umane de a se conecta cu ceilalți, de a se simți capabili și de a conta pentru ceilalți (Lew & Bettner, 1996). Totuși, dincolo de nevoia de a furniza limite clare și o ghidare importantă tuturor tinerilor, familia și profesioniștii care lucrează cu copii autiști, trebuie să meargă mai departe și să intre în lumea persoanei autiste. Pentru a găsi punctul comun, punctul de întâlnire caracterizat prin empatie adevărată și reciprocitate socială, trebuie conștientizat faptul că multe dintre comportamentele care pot părea deconcertante, ar putea fi de fapt modalitățile de adaptare la mediu ale persoanei autiste, sau privind dintr-un alt punct de vedere, ar putea fi calea profund creativă a acestora de a construi legătura cu lumea, însă într-o manieră ciudată pentru o persoană non-autistă.