Empatie, intuiţie, supoziţii

 „The Individual Psychology of Alfred Adler – a systematic presentation in selection from his writings”, carte editată şi comentată de profesorul Heinz L. Ansbacher şi de Rowena R. Ansbacher, 1964, ed. Harper&Row, cap 13, pg. 328

(fragment – traducere: Dr. Răzvan Gogălniceanu)

Parcursul parţial inconştient al nevrozei, care contrazice realitatea, este explicabil în primul rând prin tendinţa devotată a pacientului în urmărirea scopului său. Contrazicerea realităţii, a logicii cerinţelor societăţii, are o legătură cu experienţele limitate şi sărăcia relaţiilor interumane în vigoare la momentul copilăriei timpurii atunci când a avut loc conturarea planului de viaţă. Înţelegerea profundă a acestui plan de viaţă este obţinută în modul cel mai potrivit printr-o empatie de tip artistic şi intuitiv cu esenţa naturii pacientului. Atunci, cineva se poate trezi că face, fără nicio intenţie, comparaţii între sine şi pacient, între diversele atitudini ale aceluiaşi pacient sau între atitudini similare ale unor pacienţi diferiţi. Pentru a putea orienta observaţiile cuiva, observaţii care includ simptomele pacientului, experienţele, tipul de viaţă şi dezvoltarea, eu folosesc 3 stratageme. Prima presupune că planul-vieţii şi-a găsit rădăcinile în situaţii grave cum ar fi inferiorităţi de organ, presiune familială, răsfăţ, rivalitate, sau o familie cu tradiţie nevrotică, şi îmi dirijează atenţia către reacţii din copilărie similare simptomelor din prezent. A doua stratagemă pleacă de la ideea unei ecuaţii în care idealul de personalitate este factorul determinant al nevrozei şi în concordanţă cu care eu îmi înregistrez observaţiile. Cea de-a treia stratagemă constă în a căuta cel mai larg numitor comun pentru toate mişcările semnificative pe care le-am putut găsi în materialul pacientului. (n.a., Adler a adaugat această din urmă stratagemă la revizuirea din 1930).

Până în vremuri recente a fost clar că poeţii erau cei care aveau cel mai mare succes în a pune punctul pe „i” când era vorba despre stilul de viaţă al unei persoane. Abilitatea lor de a înfăţişa individul, trăind, acţionând şi murind, ca pe un întreg indivizibil în strâns contact cu sarcinile mediului în care trăieşte, ne-a produs o mare admiraţie. Această putere se datora harului divinaţiei de care aceştia se făceau posesori. Numai prin supoziţii, ghicind, ei ajungeau să vadă ce era în spatele şi ce legături existau între mijloacele de expresie şi, respectiv, legea de mişcare a individului. Mulţi oameni numesc intuiţie acest har şi cred că este o caracteristică specifică numai unor minţi extraordinare. În fapt, însă, acest dar este foarte uman. Fiecare face uz de el în haosul vieţii în faţa incertitudinii abisale a propriului viitor. Supoziţiile corecte reprezintă primul pas către stăpânirea problemelor noastre. Însă această ghicire corectă se distinge în special la oamenii care ştiu să fie un bun partener, un om apropiat de ceilalţi şi care e interesat de un remediu sau o soluţie în toate problemele umane.

Curând va veni o zi în care vom realiza că artistul este conducătorul omenirii pe drumul către adevărul absolut. Printre operele de factură poetică care m-au condus la ideile din Psihologia Individuală, următoarele stau la loc de cinste: basme, Biblia, Shakespeare şi Goethe.